SECȚIUNEA I CAUZA KABILI c. GRECIA (solicitarea nr. 28606/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 31 iulie 2008 DEFINIF 31/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Kabili c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președintă, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 28606/05) condusă împotriva Republicii Elene de un resortisant albanez, domnul Skender Kabili ( În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care a sesizat Curtea la data de 14 iulie 2005, în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului).
Reclamantul este reprezentat de domnul I. Stefanopoulos, avocat în Baroul de la Patras. O. Patsopoulou, director pe lângă Consiliul juridic al statului, și Z. Hatzipavlou, auditor la Consiliul juridic al statului. Reclamantul susține, în special, că motivele prezentate de Curtea pentru respingerea cererii sale de despăgubire nu respectau principiul prezumției de nevinovăție și repartizarea sarcinii probei în materie penală. La 13 septembrie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Guvernul albanez a fost invitat să prezinte, dacă dorește, observații scrise cu privire la cauza (articolele 36 alineatul (1) din Convenție și 44) (b) din regulament.
Cu toate că acesta a informat Curtea că intenționa să se prevaleze de dreptul său de a acționa în cadrul procedurii, el nu a prezentat nici o informație în termenele stabilite. ÎN FAȚA CIRCONSTANȚELOR DE LA LÂSPECE la 3 mai 2003, S.B., un resortisant albanez, s-a dus la domiciliul reclamantului cu o pușcă de vânătoare cu două tunuri. Reclamantul a încercat să se apere. În timpul luptei care a urmat, cei doi oameni și-au pierdut echilibrul și au căzut. În timpul căderii, S.B., care avea degetele pe trăgaci, a declanșat accidental o dublă împușcătură. Gloanțele l-au atins în cap, ducând la moartea sa imediat. În aceeași zi, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie în temeiul unui mandat de arestare nr. 14/2003.
La 5 mai 2003, s-au inițiat proceduri penale împotriva sa pentru omor prin imprudență și transport ilegal de arme. La 14 iulie 2003, reclamantul a solicitat eliberarea sa sub control judiciar prin înfășurarea faptului că era nevinovat, că a fost implicat într-un accident și că a fost în legitimă apărare. În plus, a precizat că locul său de reședință a fost cunoscut și că a locuit cu familia sa și a lucrat în orașul Amarythos timp de șase ani fără probleme. La 6 octombrie 2003, judecătorul judecător la tribunalul corecțional din Chalkida a respins cererea sa.
Având în vedere existența unor vinovății serioase, instanța de judecată a considerat că natura și gravitatea infracțiunilor care i-au fost reproșate și refuzul său de a se căi au presupus că reclamantul, odată eliberat, ar putea comite noi infracțiuni (hotărârea nr. 25/2003) 10. Între timp, în cadrul procesului de luare a deciziilor, autoritățile polițienești au efectuat o anchetă pentru a detecta prezența piritei pe mâinile victimei. La 3 octombrie 2003, laboratorul de poliție a emis un raport de expertiză, care a confirmat prezența plumbului (Pb) pe ambele mâini ale victimei.
Acest raport a fost depus la dosarul cauzei la 21 octombrie 2003. (11) La 3 noiembrie 2003, camera de judecată a tribunalului corecțional din Chalkida a decis să prelungească menținerea în detenție a reclamantului pe o perioadă de șase luni, pe baza acelorași motive ca și la Pe de altă parte, camera de acuzare a considerat că raportul de expertiză al poliției, conform căruia prezența piritei a fost detectată pe mâinile lui S.B., nu era de natură să răstoarne faptul că reclamantul îl împușcase, dat fiind că reclamantul nu știa cum ar fi putut victima să se rănească mortal. 12. La o dată nespecificată, instanța a fost încheiată și cauza a fost trimisă în fața camerei de judecată a tribunalului din Chalkida, care a hotărât, la 31 martie 2004, să-l trimită pe reclamant înapoi în instanță în fața instanței de judecată.
Pe de altă parte, instanța respectivă a prelungit reținerea provizorie a reclamantului până la 3 noiembrie 2004 pe motiv că existau indicii serioase de vinovăție împotriva pârâtului și că, având în vedere circumstanțele speciale ale încălcării dreptului comunitar, acesta ar fi riscat să comită, în caz de repunere în libertate, noi infracțiuni (ordonanța nr. 71/2004). 13. În octombrie 2004, instanța de judecată din statul respectiv l-a numit pe reclamant, referindu-se la raportul de expertiză al laboratorului poliției științifice. Potrivit faptelor stabilite de instanța menționată, în timpul căderii, S.B. a apăsat accidental pe trăgaci și a declanșat o dublă împușcătură, care a dus la moartea sa (hotărârea nr 359-360/2004).
La 7 octombrie 2004, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru arestarea sa provizorie. 15. La 14 ianuarie 2005, instanța a respins această cerere (Decizia nr. 86/2005). În special, această instanță a considerat că: [reclamantul] se face vinovat în mod voluntar de propria sa detenție provizorie, având în vedere faptul că a fost dovedit că decesul victimei a avut loc în timp ce acuzatul a luat arma care a provocat moartea; în timpul detenției provizorii, [acesta] a omis în mod deliberat să aducă elementele care au dovedit nevinovăția sa, și anume elemente care arată că, în ciuda faptului că moartea victimei a fost cauzată de propria sa auto-blânzurare 16. Această decizie, care nu este susceptibilă de recurs, a fost pusă la dispoziție la 26 ianuarie 2005. II.
DREPTUL INTERNE PERTINENT 17. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală sunt astfel formulate în art. 533 alin. au dreptul de a solicita despăgubiri (...), în cazul în care a fost stabilit în cursul procedurii pe care nu au comis-o, au comis infracțiunea pentru care au fost deținute (...) art. 535 CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (2) DIN CONVENȚIA 18. Din perspectiva articolului 6 din Convenție, reclamantul se plângea că motivele prezentate de instanța de judecată a recursului la recurs pentru respingerea cererii sale de despăgubire nu respectau principiul prezumției de nevinovăție și repartizarea sarcinii probei în materie penală. Curtea va examina acest aspect din unghiul alineatului (2) al acestei dispoziții, astfel formulat: art. 6 alineatul (2) Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită în mod legal.
Pe admisibilitate 19. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. Teezele părților 20. Reclamantul susține că motivele prezentate de instanța de judecată pentru a respinge cererea sa de despăgubire nu respectau principiul prezumției de nevinovăție și repartizarea sarcinii probei în materie penală. El ia notă de faptul că instanța de recurs a respins cererea sa de despăgubire pe motiv că, prin faptul că a omis intenționat să aducă elementele care dovedesc nevinovăția sa, el a fost făcut vinovat de propria sa detenție. Or, reclamantul susține că, în nici un stadiu al procedurii, el nu a avut nici o obligație de a dovedi nevinovăția sa. Potrivit reclamantului, un deținut poate fi considerat răspunzător pentru erorile comise de instanțele interne în ceea ce privește administrarea și aprecierea probelor.
21. Guvernul face referire la jurisprudența Curții, potrivit căreia simplul refuz de a detenției provizorii regulate nu se confruntă în sine cu prezumția de nevinovăție. În speță, instanța de recurs nu a avut nici o intenție de a exprima îndoieli cu privire la inocența reclamantului, care a fost, de altfel, confirmată de hotărârea nr. 359-360/2004 din instanța de judecată, însă ea a constatat pur și simplu că reclamantul nu a prezentat suficiente dovezi pentru a răsturna probele colectate de instanța de judecată și care au dus la existența unei serioase vinovății. Aprecierea Curții 22. Curtea reamintește că Convenția trebuie să se facă în așa fel încât să garanteze drepturi concrete și efective, și nu teoretice și iluzorii.
Acest lucru este valabil și pentru dreptul consacrat de art. 6 alin. (2) (Alanet de Ribemont c. Franța) , Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35. Astfel, domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (2) nu se limitează la procedurile penale care sunt pendinte, ci se extinde la hotărârile judecătorești luate după încetarea urmăririi penale sau după o achitare (a se vedea, printre altele, Hotărârile Rushiti c. Austria, nr. 28389/95, 21 martie 2000 și Lamanna c. Austria , nr. 2892/93, 10 iulie 2001). 23. La art. 6 alineatul (2) din convenție se poate aplica, de asemenea, situațiilor în care persoana în cauză nu mai face obiectul unei acuzații în materie penală, în măsura în care aspectele răspunderii penale a pârâtului și ale dreptului de a percepe o despăgubire pentru detenție sunt strâns legate (a se vedea Hotărârea Sekanina c. Austria , Hotărârea din 25 august 1993, seria A nr. 266 A, p. 13, § 22). Astfel, o decizie prin care se respinge la În plus, Curtea amintește că, în domeniul penal, problema administrării probelor trebuie luată în considerare în special în temeiul articolului 6 alineatul (2) și impune, printre altele, ca sarcina probei asupra acuzării (Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania, Hotărârea din 6 aprilie 2006). În decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, §§ 76-77.
În conformitate cu jurisprudența, mutarea sarcinii probei de acuzare împotriva apărării se află în amendă cu principiul prezumției de nevinovăție (a se vedea Telfner c. Austria, nr. 33501/96, § 15, 20 martie 2001 și John Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-I, p. 52 alineatul 54. Astfel, Curtea a constatat deja că faptul de a cere unei persoane pe care o consideră nevinovăția sa, ceea ce sugerează că instanța îl consideră pe … Prin urmare, Curtea este chemată să examineze dacă, prin modul său de a acționa, prin motivele deciziei sale sau prin limbajul utilizat în raționamentul său, instanța de judecată a respectat principiul înculpării inocenței.
26. În acest caz, instanța de recurs este mulțumită să îl considere pe reclamantul responsabil de detenția sa provizorie, bazându-se exclusiv și fără alte precizări pe circumstanța că acesta era incapabil să aducă dovada nevinovăției sale. Cu toate acestea, în opinia Curții, acest raționament a inversat sarcina probei în detrimentul reclamantului care este astfel găsit în obligația de a-și demonstra nevinovăția. Într-adevăr, prezumția de nevinovăție impune ca o persoană acuzată să nu se vadă, în nici un stadiu al procedurii penale inițiate împotriva sa, în obligația de a dovedi nevinovăția sa. Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când o persoană nu mai face obiectul unei acuze sau a fost deja achitată, ca în speță.
Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a cere reclamantului, fără nici o urmă de îndoială, că acesta își demonstrează nevinovăția într-o perioadă în care, fără îndoială, a beneficiat de prezumția de nevinovăție și de a trage consecințe negative din presupusa sa omisiune de a face acest lucru, în special prin respingerea cererii sale de despăgubire, nu se împacă cu cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (2) din convenție. 27. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 28. Reclamantul se plânge, în sfârșit, că menținerea sa în detenție provizorie pentru o lungă perioadă de timp a fost abuzivă și excesivă și că nu a primit nici o reparație în acest sens.
În acest sens, el invocă art. 5 și 6 din Convenție. Cu privire la admisibilitatea 29. Cu condiția ca reclamantul să se plângă de menținerea sa în detenție provizorie pentru o perioadă excesiv de lungă, Curtea constată că aceasta a fost pusă în libertate la 1 octombrie 2004, și anume cu mai mult de șase luni înainte de 14 iulie 2005, data de introducere a prezentei cereri. Faptul că, ulterior, reclamantul a sesizat instanța de judecată cu privire la o acțiune în despăgubire nu este probabil să aibă consecințe asupra datei de la care termenul de șase luni începe să curgă, în ceea ce privește legalitatea și durata deținerii sale, această acțiune nu a fost o cale de atac care trebuie epuizată.
Potrivit jurisprudenței, atunci când legalitatea detenției este în joc, o acțiune în despăgubire a posteriori împotriva statului nu constituie o cale de atac, deoarece dreptul de a solicita unui tribunal să examineze legalitatea detenției și al celui al celui care obține repararea unei privări de libertate contrare articolului 5 sunt două drepturi distincte (Włoch c. Polonia. , nr. 2777/95, § 90, CEDO 2000-XI). În consecință, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. 30. Cu condiția ca reclamantul să se plângă că nu a primit o despăgubire pentru reținerea sa provizorie, Curtea amintește că dreptul la despăgubire prevăzut la art. 5 alineatul (5) presupune că: .. o încălcare a unuia dintre celelalte alineate (1, 2, 3 sau 4) din același articol a fost stabilită de o autoritate națională sau de Curte (a se vedea N.C.
Italia [GC], nr. 24952/94, §. 49, CEDH 2002-X). Or, acest lucru nu a fost cazul în speță. În special, Curtea tocmai a constatat că obiecțiunile privind deținerea reclamantului sunt întârziate. În aceste circumstanțe, garanțiile prevăzute la art. 5 alineatul (5) din Convenție nu găsesc să se aplice. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită o sumă de 24 200 EUR (EUR) pentru daunele materiale suferite ca urmare a încălcării articolului 6 alineatul (2) din Convenție. În special, acesta arată că, în timpul detenției sale, nu a putut să își exercite funcțiile și să câștige venitul minim, ceea ce a dus la o pierdere a veniturilor. Reclamantul solicită, de asemenea, 152 700 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 33. Guvernul nu se pronunță în această privință. 34. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în respectarea principiului prezumției de nevinovăție în cadrul procedurii în despăgubire în fața instanței de recurs.
Aceasta nu poate, desigur, să speculeze asupra faptului că a fost deznodământul procesului în caz contrar, dar nu consideră că este rezonabil să se considere că mutatis mutandis Pelisier și Sassi c. Franța, Hotărârea din 25 martie 1999, Rec., 1999-II, p. 302, § 80. La ce altceva adaugă un prejudiciu moral la care constatarea încălcării Convenției prevăzută în prezenta hotărâre nu este suficientă pentru a remedia. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, Curtea alocă reclamantului 10 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Drept și cheltuieli de judecată 35. Reclamantul solicită 3 100 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne.
În această privință, acesta furnizează două facturi întocmite de avocatul său pentru procedura în fața instanței judecătorești în cauză, cu o sumă totală de 2 530 EUR. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. Acesta nu furnizează nicio factură sau notă de plată în acest sens. 36. Guvernul nu se pronunță în această privință. 37. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).
38. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața instanțelor interne, întrucât documentele furnizate de reclamant nu se refereau decât la procedura în fața instanței judecătorești în litigiu și nu la procedura referitoare la cererea sa de despăgubire pentru reținerea sa provizorie. În ceea ce privește cheltuielile suportate în scopul reprezentării reclamantului în fața sa, Curtea constată că pretențiile acestuia din urmă nu sunt însoțite de documentele justificative necesare; prin urmare, este necesar să se retragă cererea sa cu privire la acest aspect. Interese moratorii 39. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune materiale și morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 31 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
AFFAIRE KABILI c. GRÈCE (Requête n o 28606/05) ARRÊT STRASBOURG 31 juillet 2008 DÉFINITIF 31/10/2008 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Kabili c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de : Nina Vajić, présidente, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28606/05) dirigée contre la République hellénique par un ressortissant albanais, M. Skender Kabili (« le requérant »), qui a saisi la Cour le 14 juillet 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e I. Stefanopoulos, avocat au barreau de Patras. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les déléguées de son agent, M mes O. Patsopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.Le requérant allègue en particulier que les motifs avancés par la cour d’appel d’Athènes pour rejeter sa demande de réparation ne respectaient pas le principe de la présomption d’innocence et la répartition de la charge de la preuve en matière pénale.
4.Le 13 septembre 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
5.Le gouvernement albanais a été invité à présenter, s’il le désirait, des observations écrites sur l’affaire (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 b) du règlement). Bien que celui-ci ait informé la Cour qu’il entendait se prévaloir de son droit d’intervenir dans la procédure, il n’a pas présenté d’observations dans les délais fixés. EN FAIT I.
6. Le 3 mai 2003, S.B., un ressortissants albanais, se rendit au domicile du requérant muni d’un fusil de chasse à deux canons. Le requérant essaya de se défendre. Lors de la lutte qui s’ensuivit, les deux hommes perdirent l’équilibre et tombèrent. Lors de la chute, S.B., qui avait ses doigts sur les détentes, déclencha accidentellement un double coup de feu. Les balles le touchèrent à la tête, entraînant sa mort sur-le-champ. Le requérant ramassa l’arme et appela la police.
7.Le jour même, le requérant fut arrêté et mis en détention provisoire en vertu d’un mandat d’arrêt nº 14/2003. Le 5 mai 2003, des poursuites pénales furent engagées à son encontre pour homicide volontaire et port d’armes illégal. Une instruction fut ordonnée.
8.Le 14 juillet 2003, le requérant demanda sa libération sous contrôle judiciaire en soutenant qu’il était innocent, qu’il s’agissait d’un accident et qu’il était en position de légitime défense. Il précisa, par ailleurs, que son lieu de résidence était connu et qu’il habitait avec sa famille et travaillait dans la ville d’Amarythos depuis six ans sans problèmes.
9.Le 6 octobre 2003, le juge d’instruction près le tribunal correctionnel de Chalkida rejeta sa demande. Compte tenu de l’existence d’indices sérieux de culpabilité, le juge d’instruction considéra que la nature et la gravité des infractions qui lui étaient reprochées ainsi que son refus de se repentir laissaient supposer que le requérant, une fois remis en liberté, risquait de commettre de nouvelles infractions (arrêté n o 25/2003).
10.Entre-temps, dans le cadre de l’instruction de l’affaire, les autorités policières procédèrent à une enquête pour détecter la présence de pyrite sur les mains de la victime. Le 3 octobre 2003, le laboratoire de la police scientifique émit un rapport d’expertise, qui confirma la présence de plomb (Pb) sur les deux mains de la victime. Ce rapport fut versé au dossier de l’affaire le 21 octobre 2003.
11.Le 3 novembre 2003, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Chalkida décida de prolonger le maintien en détention du requérant pour une période de six mois en se fondant sur les mêmes motifs que l’arrêté nº 25/2003 (ordonnance nº 286/2003). Par ailleurs, la chambre d’accusation considéra que le rapport d’expertise de la police, selon lequel la présence de pyrite avait été détectée sur les mains de S.B., n’était pas de nature à renverser le fait que le requérant avait tiré sur lui, étant donné que le requérant n’avait pas su expliquer comment la victime aurait pu se blesser mortellement.
12.A une date non précisée, l’instruction fut achevée et l’affaire fut renvoyée devant la chambre d’accusation du tribunal de Chalkida qui décida, le 31 mars 2004, de renvoyer le requérant en jugement devant la cour d’assises d’Athènes. Par ailleurs, ladite juridiction prolongea la détention provisoire du requérant jusqu’au 3 novembre 2004 au motif qu’il existait des indices sérieux de culpabilité à l’encontre de l’accusé et que, vu les circonstances particulières de l’infraction, celui-ci risquait de commettre, en cas de remise en liberté, de nouvelles infractions (ordonnance nº 71/2004).
13.Le 1 er octobre 2004, la cour d’assises d’Athènes acquitta le requérant, se référant au rapport d’expertise du laboratoire de la police scientifique. Selon l’exposé des faits établi par ladite juridiction, lors de la chute, S.B. avait accidentellement appuyé sur les détentes et avait déclenché un double coup de feu, qui avait provoqué sa mort (arrêt n os 359-360/2004).
14.Le 7 octobre 2004, le requérant demanda une réparation pour sa détention provisoire.
15.Le 14 janvier 2005, la cour d’appel d’Athènes rejeta cette demande (décision n o 86/2005). En particulier, cette juridiction considéra que: « [le requérant] s’est rendu volontairement coupable de sa propre détention provisoire, étant donné qu’il a été prouvé que le décès de la victime est survenu alors que l’accusé tenait l’arme qui a provoqué la mort ; lors de sa détention provisoire, [ce dernier] a volontairement omis d’apporter les éléments qui prouvaient son innocence, à savoir des éléments qui montraient que, malgré tout, la mort de la victime était due à son « auto-blessure », même si c’était l’accusé qui tenait l’arme ».
16.Cette décision, qui n’est pas susceptible de recours, fut mise au net le 26 janvier 2005. II.
17. Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale sont ainsi libellées : Article 533 § 1 « Les personnes placées en détention provisoire puis acquittées 5... o ont le droit de demander réparation (...), s’il a été établi au cours de la procédure qu’elles n’avaient pas commis l’infraction pénale pour laquelle elles avaient été détenues (...) » Article 535 § 1 « L’Etat n’est pas obligé d’indemniser une personne qui (...) a été placée en détention provisoire si celle-ci s’est volontairement rendue responsable de sa propre détention (...) » EN DROIT I.
18. Le requérant se plaint, sous l’angle de l’article 6 de la Convention, que les motifs avancés par la cour d’appel d’Athènes pour rejeter sa demande de réparation ne respectaient pas le principe de la présomption d’innocence et la répartition de la charge de la preuve en matière pénale. La Cour examinera ce grief sous l’angle du paragraphe 2 de cette disposition, ainsi libellé: Article 6 § 2 « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » A. Sur la recevabilité
19.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties
20.Le requérant allègue que les motifs avancés par la cour d’appel d’Athènes pour rejeter sa demande de réparation ne respectaient pas le principe de la présomption d’innocence et la répartition de la charge de la preuve en matière pénale. Il note que la cour d’appel d’Athènes a rejeté sa demande d’indemnisation au motif qu’en omettant volontairement d’apporter les éléments qui prouvaient son innocence, il s’était rendu coupable de sa propre détention. Or, le requérant soutient qu’à aucun stade de la procédure, il n’avait une quelconque obligation de prouver son innocence. Selon le requérant, il est inconcevable qu’un détenu puisse être tenu responsable des erreurs commises par les juridictions internes quant à l’administration et l’appréciation des preuves.
21.Le Gouvernement se réfère à la jurisprudence de la Cour, selon laquelle le simple refus d’indemnisation pour une détention provisoire régulière ne se heurte pas en soi à la présomption d’innocence. En l’espèce, la cour d’appel n’avait pas l’intention d’exprimer des doutes sur l’innocence du requérant, qui a été d’ailleurs confirmée par l’arrêt n os 359-360/2004 de la cour d’assises, mais elle a tout simplement constaté que le requérant n’avait pas produit d’éléments de preuve suffisants pour renverser les preuves recueillies par le juge d’instruction et démontrant l’existence d’indices sérieux de culpabilité. 2. Appréciation de la Cour
22.La Cour rappelle d’emblée que la Convention doit s’interpréter de façon à garantir des droits concrets et effectifs, et non théoriques et illusoires. Cela vaut aussi pour le droit consacré par l’article 6 § 2 ( Allenet de Ribemont c. France , arrêt du 10 février 1995, série A nº 308, p. 16, § 35). Ainsi, le champ d’application de l’article 6 § 2 ne se limite pas aux procédures pénales qui sont pendantes, mais s’étend aux décisions de justice prises après l’arrêt des poursuites ou après un acquittement (voir, parmi beaucoup, les arrêts Rushiti c. Autriche , nº 28389/95, 21 mars 2000 et Lamanna c. Autriche , nº 28923/95, 10 juillet 2001).
23.L’article 6 § 2 de la Convention peut aussi s’appliquer à des situations où la personne concernée ne fait plus l’objet d’une accusation en matière pénale, dans la mesure où les questions de la responsabilité pénale de l’accusé et du droit de percevoir une indemnité pour détention sont étroitement liées (voir l’arrêt Sekanina c. Autriche , arrêt du 25 août 1993, série A nº 266 A, p. 13, § 22). Ainsi, une décision refusant à l’ « accusé », après l’arrêt des poursuites, une réparation pour détention provisoire peut soulever un problème sous l’angle de l’article 6 § 2, si des motifs indissociables du dispositif équivalent en substance à un constat de culpabilité sans établissement légal préalable de celle-ci (voir, mutatis mutandis , Puig Panella c. Espagne , nº 1483/02, § 51, 25 avril 2006).
24.Par ailleurs, la Cour rappelle que, dans le domaine pénal, le problème de l’administration des preuves doit notamment être envisagé au regard de l’article 6 § 2 et exige, entre autres, que la charge de la preuve pèse sur l’accusation ( Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne , arrêt du 6 décembre 1988, série A nº 146, p. 33, §§ 76-77). Selon la jurisprudence, le fait de déplacer la charge de la preuve de l’accusation sur la défense se trouve en contravention avec le principe de la présomption d’innocence (voir, Telfner c. Autriche , nº 33501/96, § 15, 20 mars 2001 et John Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 8 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996- I, p. 52, § 54). Ainsi, la Cour a déjà constaté que le fait d’exiger d’une personne qu’elle apporte la preuve de son innocence, ce qui donne à penser que la juridiction considère l’intéressé comme coupable, apparaît déraisonnable et révèle une atteinte à la présomption d’innocence ( Capeau c. Belgique , nº 42914/98, § 25, CEDH 2005 I).
25.La Cour est donc appelée à examiner si, par sa manière d’agir, par les motifs de sa décision ou par le langage utilisé dans son raisonnement, la cour d’appel d’Athènes a respecté le principe de la présomption d’innocence.
26.En l’espèce, la cour d’appel s’est contentée de considérer le requérant responsable de sa détention provisoire en se fondant uniquement et sans autre précision sur la circonstance que celui-ci avait failli à apporter la preuve de son innocence. Toutefois, aux yeux de la Cour, ce raisonnement a renversé la charge de la preuve au détriment du requérant qui s’est ainsi trouvé dans l’obligation de prouver son innocence « afin d’être remis en liberté ». Or, un tel raisonnement semble difficilement compatible avec le principe de la présomption d’innocence. En effet, la présomption d’innocence impose qu’une personne accusée ne se voie, à aucun stade de la procédure pénale engagée à son encontre, dans l’obligation de prouver son innocence. Ceci est d’autant plus vrai lorsqu’une personne ne fait plus l’objet d’une accusation ou a été déjà acquittée, comme en l’espèce. Dès lors, la Cour estime que le fait d’exiger du requérant, sans nuance ni réserve, qu’il prouve son innocence pendant une période où il bénéficiait, sans aucun doute, de la présomption d’innocence et de tirer des conséquences négatives de sa prétendue omission de le faire, notamment en rejetant sa demande d’indemnisation, se concilie mal avec les exigences de l’article 6 § 2 de la Convention.
27.Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.
28. Le requérant se plaint enfin que son maintien en détention provisoire pendant une longue période était abusif et excessif et qu’il n’a reçu aucune réparation à ce titre. Il invoque à ce titre les articles 5 et 6 de la Convention. Sur la recevabilité
29.Pour autant que le requérant se plaint de son maintien en détention provisoire pendant une période excessivement longue, la Cour note que celui-ci a été mis en liberté le 1 er octobre 2004, à savoir plus de six mois avant le 14 juillet 2005, date d’introduction de la présente requête. Le fait que le requérant a par la suite saisi la cour d’appel d’une action en indemnisation n’est pas susceptible d’avoir des conséquences sur la date à partir de laquelle le délai de six mois commence à courir, puisqu’en ce qui concerne la légalité et la durée de sa détention, ce recours n’était pas un recours à épuiser. Selon la jurisprudence, lorsque la légalité de la détention est en jeu, une action en indemnisation dirigée a posteriori contre l’Etat ne constitue pas un recours à épuiser, parce que le droit de faire examiner par un tribunal la légalité de la détention et celui d’obtenir réparation d’une privation de liberté contraire à l’article 5 sont deux droits distincts ( Włoch c. Pologne , nº 27758/95, § 90, CEDH 2000-XI). Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
30.Pour autant que le requérant se plaint de ne pas avoir reçu une indemnisation pour sa détention provisoire, la Cour rappelle que le droit à réparation énoncé à l’article 5 § 5 suppose qu’une violation de l’un des autres paragraphes (1, 2, 3 ou 4) du même article ait été établie par une autorité nationale ou par la Cour (voir, N.C. c. Italie [GC], nº 24952/94, § 49, CEDH 2002-X). Or, tel n’a pas été le cas en l’espèce. En particulier, la Cour vient de constater que les griefs concernant la détention du requérant sont tardifs. Dans ces circonstances, les garanties de l’article 5 § 5 de la Convention ne trouvent pas à s’appliquer. Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
31. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
32.Le requérant réclame une somme de 24 200 euros (EUR) pour le dommage matériel subi en raison de la violation de l’article 6 § 2 de la Convention. En particulier, il relève que, pendant sa détention, il n’a pas pu exercer ses fonctions et gagner le revenu minimum, ce qui entraîna une perte de revenus. Le requérant réclame également 152 700 EUR pour le dommage moral qu’il aurait subi.
33.Le Gouvernement ne se prononce pas sur ce point.
34.La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans l’atteinte au principe de la présomption d’innocence dans la procédure en indemnisation devant la cour d’appel. Elle ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que l’intéressé a subi une perte de chances réelles ( mutatis mutandis , Pelissier et Sassi c. France, arrêt du 25 mars 1999, Recueil 1999-II, p. 302, § 80). A quoi s’ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue au requérant 10 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens
35.Le requérant réclame 3 100 EUR au titre des frais et dépens encourus devant les juridictions internes. A cet égard, il fournit deux factures établies par son avocat pour la procédure devant la cour d’assises, d’un montant total de 2 530 EUR. Le requérant réclame en outre 2 500 EUR au titre des frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucune facture ou note d’honoraires à ce titre.
36.Le Gouvernement ne se prononce pas à ce sujet.
37.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).
38.En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure devant les juridictions internes, puisque les justificatifs fournis par le requérant ne concernait que la procédure devant la cour d’assises et non pas la procédure ayant trait à sa demande d’indemnisation pour sa détention provisoire. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation du requérant devant elle, la Cour observe que les prétentions de ce dernier ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d’écarter sa demande sur ce point. C. Intérêts moratoires
39.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré du principe de la présomption d’innocence et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage matériel et moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente