ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4321/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 31.08.2017, reclamantele A., B., C. și D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției modificarea parțială a O.M.J. nr. 1477/C/2017 și emiterea unui nou ordin de salarizare, individual, prin care:

- să recalculeze indemnizațiile de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 până la 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON;

- să recalculeze indemnizațiilor de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.12.2015 până la 01.10.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015

- să repare prejudiciul creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Prin sentința nr. 499 din 9 februarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantele A., B., C., D. în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, a anulat în parte ordinul ministrului justiției nr. 1477/C/29.05.2017, în ceea ce le privește pe reclamante, a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției să emită un ordin de salarizare prin care drepturile salariale cuvenite reclamantelor să fie stabilite, în ceea ce privește perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, iar în ceea ce privește perioada 01.12.2015 - 01.02.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, dar și să plătească fiecărei reclamante diferențele dintre, pe de o parte, drepturile salariale recalculate potrivit prezentei hotărâri, iar pe de altă parte, drepturile salariale efectiv plătite reclamanților începând cu data de 09.04.2015, diferențe actualizate cu indicele de inflație, și dobândă legală penalizatoare calculată de la data scadenței diferențelor salariale până la plata efectivă a acestora.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În esență, recurentul a arătat că prima instanță a admis, fără temei legal, acțiunea reclamantelor, în sensul calculării indemnizației acestora în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată această valoarea de referință sectorială.

De asemenea, începând cu luna februarie 2017, reclamantele au primit indemnizațiile majorate cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 220/C/1.02.2017, iar în luna decembrie 2017 au fost achitate toate drepturile salariale prevăzute în ordinele de salarizare.

Prin cererea depusă în dosarul instanței de recurs la data de 03.09.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii, ca fiind rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin O.M.J. nr. 304/C/25.01.2019, emis în aplicarea OM.J. nr. 2188/C/2018, s-a stabilit indemnizația individuală cuvenită intimatelor-reclamante, în modalitatea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Intimatele-reclamante A., B., C. și D. nu au depus întâmpinare, însă la data de 7.9.2020 au formulat punct de vedere asupra susținerilor recurentului-pârât, solicitând admiterea cererii de chemare în juudecată astfel cum a fost formulată, cu privire la sumele neplătite încă de către Ministerul Justiției și dobânzile legale aferente.

Examinând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea recurentului-pârât la emiterea unor noi ordine de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamante, în stabilirea interesului procesual al susținerii recursului trebuie avute în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate.

Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar la data de 3.09.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 304/C/2019, prin care a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor cuvenite reclamantelor, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015.

În raport de această împrejurare, se constată că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susținerii recursului, având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința instanței de fond, cu efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor reclamantelor.

Cum interesul de a acționa al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs .

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 499 din 9 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 septembrie 2020.