ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5526/2019

Obiectul acțiunii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016 din 06.09.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1615/18.08.2016 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.515,48 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 6 din 9 ianuarie 2017, Curtea de Apel București a admis cererea, a anulat în parte Decizia nr. 1615/18.08.2016 (respectiv art. 2), și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.515,48 RON.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În motivarea recursului, arată că sentința este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, dar și a unei interpretări superficiale și eronate a situației de fapt și a probelor administrate. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, prevăzut de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, recurentul a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife și prețuri ale pieselor practicate de diverse unități reparatoare, acesta analizând despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul B., în opinia sa, instanța de fond confundând obligația de plată a FGA cu obligația de plată a asigurătorului. Astfel, cu privire la faptul că FGA în baza dispozițiilor legale nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 1350, art. 1290 și art. 969 C. civ., art. 1530 și art. 1537 din același cod. Totodată, cu privire la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea și instrumentarea dosarelor de daună conform acestor prevederi, acestea fiind condiții de asigurare, iar nu condiții de tarifare sau prețuri impuse de unitățile reparatoare, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, insistând pe inexistența unui raport contractual, care să atragă răspunderea contractuală de plată a pârâtului. În fine, au mai fost invocate dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispoziții în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asiguratorul C. S.A., Fondul a procedat la analizarea cererii și a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum și a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat și, evaluând în sistemul B. despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul piețelor și al manoperei, a rezultat că reclamantei nu i se cuvine suma menționată în devizele de reparații și factura emisă de unitatea service. A mai arătat recurentul că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei suferite, întrucât ea are doar caracter reparator și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. solicită respingerea recursului, ca nefondat. Decizia de respingere parțială a cererii de plată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor exprese ale Normei ASF nr. 23/2014 (în vigoare la data producerii evenimentului asigurat), din a căror interpretare rezultă fără echivoc faptul că recurentul-pârât nu este îndreptățit sa fixeze preturi maximale ale componentelor și materialelor și/sau a tarifului manoperei practicat de către unitățile de specialitate, presupusul "tarif acceptat" fiind lipsit de orice temei juridic. Pentru stabilirea despăgubirilor, recurentul-pârât este obligat să aplice dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Ordinul ASF nr. 23/2014. Service-ul care a efectuat reparațiile la autovehiculul intimatei-reclamante are statut de unitate de specialitate în sensul art. 51 alin. (6) din Norma ASF nr. 23/2014, iar acest fapt nu a fost contestat de către recurentul-pârât. Pe cale de consecință, acesta era obligat să stabilească costul reparațiilor pe baza documentelor justificative emise de această unitate de specialitate. Cu titlu de excepție, stabilirea cuantumului despăgubirilor utilizând preturile pentru componente, materiale și manoperă prevăzute într-un sistem de specialitate pentru evaluarea daunelor (bază de date), este posibilă doar în două situații: - în situația prevăzută la art. 51 alin. (10) din Norma ASF nr. 23/2014 respectiv, atunci când se solicită plata despăgubirilor înainte de efectuarea reparațiilor, situație ce nu se identifică în cauză, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată către asigurătorul în faliment după efectuarea reparațiilor de către unitatea reparatoare, la dosarul de daună existând si un proces-verbal de inspecție post reparație; - în situația în care unitatea reparatoare și asigurătorul stabilesc de comun acord ca pentru calcularea cuantumului despăgubirii să aibă în vedere prețurile pentru componente, materiale și manopera prevăzute într-un sistem de specialitate, de asemenea, împrejurare ce nu poate fi reținută, întrucât la data emiterii documentelor justificative de către unitatea reparatoare între aceasta și asigurător nu a existat o astfel de convenție de colaborare. În consecință, întocmirea unui deviz de reparații utilizând parametrii unui sistem de specialitate, în cazul de față B., fără a fi îndeplinită niciuna dintre condițiile mai sus prezentate, reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale aplicabile, respectiv a art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014. Instanța de control judiciar urmează să constate că noțiunea de "unitate reparatoare de reprezentanță" nu se regăsește în textul de lege aplicabil în materie. În acest sens, invocă dispozițiile exprese ale art. 51 din Norma nr. 23/2014, din care rezultă faptul că unitățile reparatoare nu sunt împărțite în categorii (reprezentanță și non-reprezentanță), pe cale de consecință, nici prețurile practicate de acestea nu pot fi analizate în funcție de un anumit statut al unității reparatoare respective. Mai mult, chiar legiuitorul, prin Norma ASF nr. 2/2015, dându-și seama de caracterul profund anticoncurentențial al unei astfel de reglementări, la data de 16 ianuarie 2015, a procedat la abrogarea alin. (5) de la art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, care prevedea următoarele: "Prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora." Recurentul-pârât susține faptul că nu este ținut în analiza dosarelor de daună de prețurile practicate de anumite unități reparatoare, "această situație fiind aplicabilă asigurătorilor care sunt autorizați și sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici". Practic, susține că nu are obligația de a aplica întocmai dispozițiile exprese ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. Potrivit acestei susțineri, recurentul-parat insistă să convingă instanța asupra faptului că, deși este ținut să respecte normele aplicabile în materie, pe care le recunoaște, cu ocazia soluționării cererii de plată este îndreptățit să încalce aceste norme, întrucât, pe de o parte, nu este asigurător, iar pe de altă parte, are în vedere modul de constituire a resurselor sale financiare. Efectul direct al nerespectării dispozițiilor legale aplicabile în materie, constă în chiar înfrângerea scopului pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, prima teză, astfel: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător". Concluzionând, susține că recurentul-pârât era obligat să procedeze la soluționarea cererii de plată în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, care se regăsesc la dosarul de daună, prin raportare la dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014, apărările invocate de acesta fiind lipsite de orice temei de drept.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 13.11.2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată următoarele: Cotrolul judiciar declanșat de intimata-reclamantă A. are ca obiect anularea articolului 2 al deciziei nr. 1615 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 18.08.2016 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.515,48 RON. Prin decizia nr. 1615/18.08.2016, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. pentru suma de 6.982 RON (art. 1) și a respins cererea de plată cu privire la suma de 2.515,48 RON (art. 2). Soluția a fost justificată, în drept, prin dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul FGA, pe considerente referitoare la faptul că între valoarea prestației executate și prețul plătit trebuie să existe un echilibru. Chestiunea litigioasă dezlegată de instanța de fond a fost aceea a neacordării sumei de 2.515,48 RON, cu titlu de despăgubiri pentru avarii produse autovehiculului marca x înmatriculat sub nr. x, proprietatea intimatei-reclamante. În această privință, prin decizia FGA nr. 1615/18.08.2016, s-a constatat că suma reprezintă diferență dintre tarifele practicate de unitatea service care a realizat reparația și cele practicate de unitățile service de reprezentanță. Instanța de fond a admis cererea reclamantei, apreciind ca fiind netemeinic și nelegal actul administrativ sub aspectul contestat. În susținerea recursului declarat împotriva soluției instanței de fond, pârâtul a invocat, drept motive de casare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Deși, formal, recurentul-pârât a invocat cazurile de nelegalitate menționate, din cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs pot fi decelate numai argumente subscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că sentința recurată ar fi fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial incidente. Prin criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) și (3), art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale art. 21 din Norma ASF 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii si funcționării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat să procedeze la circumstantierea dosarelor de daună, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că rațiunea introducerii în textul de lege a obligativității instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015, fără a fi ținut de analiza dosarelor de daună de prețurile practicate de anumite unități reparatoare, îi permite să se raporteaze la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia. Înalta Curte împărtășește statuările primei instanțe, în sensul că interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, respectiv a dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, așa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echității nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală. De asemenea, susținerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, respectând principiul echității si rezonabilitatii sau că nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate dacă observă o discrepanță majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depășirea marjei de apreciere care îi revine în operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014. În lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operațiunea de diminuare a costului reparațiilor față de cel rezultat din documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanță a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalității dar nici sub aspectul oportunității admiterii în parte a cererii de despăgubire și nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective și echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât. În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între prețurile practicate de unitatea service D. S.R.L. și cel al reprezentanței E., care în opinia recurentului-pârât a evidențiat o discrepanță considerabilă în ce privește tariful aferent manoperei lucrărilor de tinichigerie si de vopsitorie necesare, având ca rezultat diferența de 2.515,48 RON, respinsă astfel la plată, excede limitelor obligației de diligență ce-i revin Fondului în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014. Raportat la cele reținute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit și, ca atare, este obligat să facă propria analiză și propria instrumentare a dosarelor de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptățească să ignore costul reparațiilor, așa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. PENTRU ACESTE MOTIVE,