ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3925/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 11.02.2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea, în parte, a Deciziei de soluționare a contestației nr. x din 30.10.2015 emisă de pârâtă în ceea ce privește art. 1 din dispozitivul acesteia, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației reclamantei împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x din 12.06.2015 emise de AJFP Brașov pentru suma de 7.409.295 RON, și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației formulată împotriva actelor administrative fiscale constând în Decizia de impunere nr. x din 12.06.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 12.06.2015 emise de AJFP Brașov.

Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 52 din 13 aprilie 2016, Curtea de Apel Brașov a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis acțiunea reclamantei, a anulat parțial Decizia de soluționare a contestației nr. x din 30.10.2015 emisă de ANAF - DGSC în ceea ce privește pct. 1 din dispozitivul deciziei, și a obligat pârâta ANAF - DGSC la soluționare pe fond a contestației formulată de reclamantă în privința aspectelor menționate la pct. 1 din dispozitivul deciziei.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În primul rând susține recurenta că prin sentința atacată în mod greșit s-a dispus respingerea excepției inadmisibilității în ceea ce privește solicitarea reclamantei de anulare a deciziei de soluționare cu privire la suma de 7.409.295 RON asupra căreia organul de soluționare a dispus suspendarea procedurii administrative până la soluționarea laturii penale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut în continuare că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, formulând, în esență, următoarele critici: în mod neîntemeiat instanța de fond a considerat că organul fiscal nu a făcut dovada legăturii hotărâtoare dintre sesizarea organului de urmărire penală și soluția ce urmează a fi dată în procedura administrativă, acesta fiind și singurul motiv pe care se bazează motivarea instanței de fond; prin sentința atacată nu s-a constatat că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 12.06.2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare stabilite de inspecția fiscală pentru persoanele juridice nr. x din 12.06.2015, contestată și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 septembrie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs

Analizând actele dosarului și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Argumente de fapt și de drept relevante

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Prin decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x din 12.06.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 12.06.2015, echipa de inspecție fiscală din cadrul Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a stabilit, în urma controlului efectuat pe perioada 01.01.2010 - 31.12.2014, o bază de impozitare suplimentară în suma de 20.791.510 RON, un impozit pe profit suplimentar în valoare de 3.288.598 RON, la care se adaugă dobânzi de întârziere în cuantum de 1.163.594 RON și penalități de întârziere în cuantum de 482.078 RON. Totodată, s-a stabilit o baza impozabilă suplimentară pentru plata TVA în cuantum de 20.776.575 RON și TVA suplimentar de plată în cuantum de 1.796.732 RON, la care se adaugă dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 469.096 RON și penalități de întârziere în cuantum de 209.197 RON. Pentru stabilirea acestor obligații fiscale suplimentare, echipa de inspecție fiscală a apreciat că anumite cheltuieli efectuate de intimate-reclamantă nu pot fi considerate cheltuieli deductibile, recalculând impozitul pe profit aferent și totodată neacordând intimate-reclamante dreptul de deducere pentru TVA aferentă operațiunilor respective.

Intimata-reclamantă a contestat pe cale administrativă actele fiscale, în condițiile art. 205 - 207 O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Prin Decizia nr. 6818 din 28.08.2015, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Serviciul de soluționare contestații a soluționat contestația împotriva dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/12.06.2015 și a respins pe fond contestația împotriva acestui act. Totodată, contestația împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x din 12.06.2015 și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 12.06.2015 a fost disjunsă și transmisă spre competentă soluționare către Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 209 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , avându-se în vedere cuantumul sumei contestate, care atrage competența materială a organului central de soluționare a contestațiilor.

Prin Decizia nr. 421 din 30.10.2015, recurenta-pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenția Națională de Administrare Fiscală, a dispus suspendarea soluționării contestației intimatei-reclamante împotriva deciziei de impunere nr. x din 12.06.2015 pentru suma totală de 7.409.295 RON, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Pentru a dispune astfel, recurenta-pârâtă a considerat îndeplinite condițiile art. 214 alin. (1) lit. a) și art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , având în vedere constatările echipei de inspecție fiscală din cadrul raportului de inspecție fiscală care fac obiectul sesizării penale nr. 4939/16.06.2015 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov pentru a stabili existența sau inexistența elementelor constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 241/2005.

Potrivit art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , ce prevede soluțiile ce se pot da de către organul fiscal asupra contestației, prin decizie se poate suspenda soluționarea cauzei, în condițiile prevăzute de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Conform art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

De asemenea, alin. (4) al aceluiași articol prevede că hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din economia dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că suspendarea soluționării contestației formulată împotriva deciziei de impunere fiscală nu se impune în mod obligatoriu în orice situație în care organul fiscal sau chiar o instanță de judecată este învestită cu analiza unor creanțe fiscale care fac și obiectul unei acțiuni penale. Măsura suspendării este facultativă și nu intervine de drept, ci doar în anumite condiții expres stabilite de legiuitor. Astfel, este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză. Măsura suspendării poate fi dispusă doar pentru motive temeinice, care să justifice existența unei interdependențe între posibilul caracter penal al faptelor cercetate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabililor, cu respectarea unui just echilibru între interesul public pe care îl exprimă autoritatea fiscală și interesul legitim privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală într-un termen optim și previzibil.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , republicată, întrucât nu s-a dovedit existența indiciilor de săvârșire a unei infracțiuni, determinante asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, o simplă sesizare penală cu privire la posibila existență a comiterii unor infracțiuni nu justifică prin ea însăși suspendarea soluționării contestației administrative. Recurenta-pârâta nu a probat existența unei înrâuriri hotărâtoare a acestei sesizări asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

În conformitate cu dispozițiile art. 216 alin. (4) coroborate cu art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , chiar și în situația în care s-ar considera că asupra societății planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul de soluționare a contestației administrative nu este obligat să suspende soluționarea cauzei ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, fiind însă obligat să motiveze, în concret, soluția adoptată.

Rezultă astfel că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare, cu obligația acestuia de a motiva soluția respectivă.

În cauză, dispozițiile art. 22 C. proc. pen., invocate de recurenta-pârâtă, nu instituie obligativitatea cercetării unei fapte întâi sub aspect penal, ci reglementează doar o prioritate în cazul în care instanța penală s-a pronunțat deja. De altfel, au trecut mai mult de 6 luni de la data sesizării organelor penale de către organele fiscale, fără ca aceste cercetări să se finalizeze cu o soluție concretă pe latura civilă a cauzei.

La formularea acestei concluzii, în mod judicios prima instanță a reținut și încălcarea principiului celerității prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor, rezultând astfel că litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității invocată de pârâta-intimată, corect s-a reținut că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, decizia emisă în soluționarea contestației poate fi atacată de către contestatar, indiferent de soluția adoptată de organul fiscal, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. Prin urmare, intimata-reclamantă are dreptul de a solicita anularea deciziei emisă de recurenta-pârâtă pentru orice aspecte de fapt sau de drept pe care le consideră întemeiate, instanța de judecată fiind cea care va analiza legalitatea și temeinicia deciziei contestate, cu respectarea principiilor de drept și a normelor aplicabile în materie.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 52 din 13 aprilie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

GGC - ED