ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3842/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat în principal anularea în întregime, a Deciziei nr. 293/04.02.2016 (răspuns la plângerea prealabilă împotriva Deciziei nr. 3201/21.10.2015) și a Deciziei nr. 3201/21.10.2015, emise de pârâtă, iar în subsidiar, anularea în parte a celor două decizii, în sensul înlocuirii sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului; restituirea sumei de 5.000 RON, poprită și încasată în contul amenzii stabilite prin Decizia nr. 3201/21.10.2015, emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Decizia civilă nr. 3489 din data de 11 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. SPRL în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamanta A. SPRL solicitând, în principal, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanța de judecată a reținut cauza în pronunțare la data de 11.11.2016, fără să respecte regulile procedurale prescrise prin dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. Astfel, recurenta a invocat nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor expres prevăzute de dispozițiilor mai sus indicate, în sensul că după declararea închiderii cercetării judecătorești, instanța este obligată a acorda un termen pentru dezbaterea în fond a procesului, punând în vedere părților să depună note scrise cu cel puțin 5 zile înainte de termenul acordat.

În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la motivele acțiunii, și cuprinde, totodată, motive contradictorii și motive străine de natura cauzei.

Recurenta susține că din motivarea primei instanțe, care a achiesat întru totul la poziția procesuală a pârâtei, rezultă că în realitate instanța nu a cercetat fondul cauzei, golind de conținut dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil.

De asemenea, recurenta susține că instanța de fond a respins acțiunea reclamantei având în vedere dispozițiile art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006, or, aceste dispoziții nu au aplicare în cauza dedusă judecății, fiind străine de natura cauzei.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că au fost aplicate greșit de instanța de fond dispozițiile art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006, întrucât deși este în sarcina administratorilor statutari ori a directorilor societății îndeplinirea obligației instituite la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, instanța de fond a apreciat că aceștia nu pot fi trași la răspundere pentru fapte pe care aveau obligația să le îndeplinească exclusiv în acea calitate, nu și ulterior încetării mandatului lor. Recurenta critică faptul că instanța de fond nu are în vedere că dispozițiile art. 3 pct. 30 impun obligația predării gestiunii, fiind ignorate prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Astfel, recurenta arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 18 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2006.

Recurenta susține că în prezenta cauză administratorul judiciar nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titularul obligației de a suporta consecințele legale ale nerespectării obligației prevăzută prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 151/2014. Astfel, se susține că instanța de fond a ignorat prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.

Recurenta arată că prima instanță nu a avut în vedere că reclamanta nu a acționat cu vinovăție sub aspectul laturii subiective a contravenției prevăzută la art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 151/2014.

De asemenea, susține că la aplicarea sancțiunii contravenționale nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001, aceasta fiind total disproporționată față de fapta săvârșită și gravitatea ei, prejudiciul produs și împrejurările concrete ale cauzei.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la motivele de recurs comunicate, intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

II. Procedura de soluționare a recursului

A fost întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raport cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, care a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 2 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată a recursului la data de 9 noiembrie 2011.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte reține că obiectul demersului judiciar al recurentei îl reprezintă cererea de anulare a Deciziei nr. 293/4.02.2016 emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prin actul administrativ individual emis, recurenta-reclamantă a fost sancționată, în calitatea sa de administrator judiciar al societății B. SA, pentru neaplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, având în vedere că nu a dispus convocarea și nu s-a asigurat de desfășurarea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014, în vederea adoptării de către acționari a unei decizii referitoare la efectuarea de către societate a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate pe o piață reglementată sau a tranzacționării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare, cu afectarea directă a intereselor acționarilor.

Criticile formulate de recurentă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite de instanța de control judiciar și vor fi respinse ca nefondate având în vedere argumentele ce urmează.

Recurenta a invocat nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 244 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cu referire expresă la faptul că după declararea închiderii cercetării judecătorești, instanța este obligată a acorda un termen pentru dezbaterea în fond a procesului, punând în vedere părților să depună note scrise cu cel puțin 5 zile înainte de termenul acordat.

Înalta Curte reține că instanța de fond nu a încălcat prevederile art. 244 din C. proc. civ., având în vedere că prin art. XII alin. (1) Legea nr. 2/2013 s-a prevăzut faptul că "Dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016", iar, ulterior, prin articolul unic din O.U.G. nr. 62/2015, termenul a fost prorogat până la data de 1 ianuarie 2017.

Ca atare, dispozițiile invocate de recurentă la data judecării cauzei la instanța de primă jurisdicție nu erau aplicabile, iar instanța de fond nu a încălcat nicio normă juridică care să atragă incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocat de recurentă, instanța de control judiciar constată că recurenta a invocat formal acest motiv, întrucât instanța de fond și-a argumentat în fapt și în drept hotărârea pronunțată și a răspuns la criticile și apărările formulate de părți, astfel încât critica, ce vizează acest motiv de casare, va fi respinsă ca nefondată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că toate criticile formulate cu privire la aplicarea greșită a legii de către instanța de fond sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.

Astfel, recurenta susține că au fost aplicate greșit de instanța de fond dispozițiile art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006, întrucât aceste dispoziții impun obligația predării gestiunii administratorului, fiind ignorate de instanța de fond prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006. Se critică aplicarea greșită a prevederilor art. 18 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2006.

Or, instanța de control judiciar constată că aceste apărări ale recurentei-reclamante au fost invocate la instanța de fond, acum reluate ca motive de recurs, iar argumentele prezentate de instanța de fond în considerentele hotărârii pronunțate, vor fi menținute de această instanță.

Înalta Curte reține că în cazul societăților aflate în procedura generală a insolvenței sunt preluate de către administratorul judiciar atribuțiile privind convocarea, prezidarea și asigurarea secretariatului ședințelor adunării creditorilor sau ale acționarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică, așa cum stabilesc dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2006.

Astfel, Înalta Curte reține că în cauza dedusă judecății îi revine administratorului judiciar obligația de convocare a Adunării Generale a Acționarilor, conform art. 2 din Legea nr. 151/2014, neputând fi admisă o altă interpretare a dispozițiilor legale aplicabile.

Având în vedere faptul că mandatul administratorului statutar încetează de la data desemnării administratorului special este evident că nu poate fi atras la răspundere pentru fapte reținute ulterior încetării mandatului, astfel încât cele reținute de instanța de fond sunt în acord cu prevederile legale aplicabile.

Critica recurentei ce vizează lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât nu este titularul obligației de a suporta consecințele legale ale nerespectării obligației prevăzute prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 151/2014, nu poate fi acceptată de instanța de control judiciar și va fi respinsă, de asemenea, ca nefondată, având în vedere dispozițiile art. 18 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și art. 20 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2006, dispoziții care fac referire expresă la principalele atribuții ale administratorului judiciar.

În ceea ce privește critica privind faptul că prima instanță nu a avut în vedere că reclamanta nu a acționat cu vinovăție sub aspectul laturii subiective a contravenției prevăzută la art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 151/2014, precum și critica referitoare la faptul că la aplicarea sancțiunii contravenționale nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001, aceasta fiind total disproporționată față de fapta săvârșită și gravitatea ei, prejudiciul produs și împrejurările concrete ale cauzei, Înalta Curte va respinge ca nefondată această critică.

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, faptul că necunoașterea atribuțiilor ce-i revin recurentei în calitate de administrator judiciar nu o disculpă în niciun mod de la aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, la stabilirea sancțiunii contravenționale aplicate autoritatea de control a avut în vedere toate circumstanțele de fapt și de drept incidente și a aplicat amenda minimă prevăzută de lege pentru această contravenție.

La aplicarea sancțiunii s-a avut în vedere prejudiciul concret rezultat ce a constat în privarea acționarilor de la dreptul de a-și exprima opțiunea pentru efectuarea de către societate a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate pe o piață reglementată sau a tranzacționării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare, în termenul stabilit de lege.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că a fost apreciat corectă răspunderea recurentei proporțional cu întinderea pagubei și gradul de vinovăție, respectiv culpă prin omisiune, fiind astfel corect individualizată fapta săvârșită.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 3489 din data de 11 noiembrie 2016 pronunțată de Curte de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2018.

GGC - GV