ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3636/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3636/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

cererii de recurs de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată că, prin

sentința comercială nr. 1053 din 2 mai 2007

pronunțata de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 2612/121/2007 s-a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta Cooperativa de

Credit Covurlui Galati prin lichidator judiciar SC V.V.L. SRL Galati. Pe cale

de consecință, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei penale cuprinsă în

contractul de împrumut din 17 aprilie 2003 încheiat între părți și a fost

obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanța a reținut în fapt și în drept că între părți s-a

încheiat contractul de împrumut din 17 aprilie 2003 pentru obținerea unui

credit în valoare de 4.000.000.000 lei. Conform art. 6 din contract "în

cazul în care debitorul nu va achita în termen ratele datorate la împrumutul în

lei va plăti o majorare de 1 % pe zi din rata neachitată la termenul

scadent".

Prin

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 313/1879 se stipulează expres nulitatea

clauzei penale inserate în contractele de împrumut, fără a se face distincție asupra

naturii juridice a actului încheiat (contract civil sau comercial).

Dispozițiile legale menționate au un caracter special și se aplică indiferent

de natura actului, acestea fiind derogatorii de la dreptul comun - art. 1089 C.

civ.

Apelul,

declarat de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate, a fost respins ca

nefondat prin

Decizia

civilă nr. 87/A din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Instanța

de apel a reținut în considerentele deciziei că,

față de caracterul special al

dispozițiilor din Legea nr. 313/1879, în mod corect a apreciat prima instanța

că este nulă clauza penală inserată în contractul de împrumut. Potrivit art. 1

din Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, în asemenea contracte, clauza penală

este și va rămâne anulată, iar art. 2 al aceleiași legi dă judecătorului

dreptul să anuleze chiar clauzele penale legalizate și tacite. Instanța de

control judiciar a mai avut în vedere că, Legea din 1879, mai sus citată, este

încă in vigoare, necazând în desuetudine, în ciuda vechimii textului său și

este în măsură să fundamenteze soluția criticată de apelantă.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta care a invocat, în drept,

motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. subsumând acestora

critici privitoare la faptul că, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii

legale pentru obligații bănești reprezintă legea generală în materia dobânzilor

"pentru întârzierea în plata unei obligații bănești", Legea nr. 313/1879

fiind legea specială în materia majorărilor de întârziere din contractul de

împrumut civil.

Recurenta

a mai susținut că, întrucât art. 10 alin. (1) prevede că dobânzile percepute

sau plătite de B.N.R., de bănci, de C.E.C., de organizațiile cooperatiste de

credit și de M.F.P., precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin

reglementari specifice, este evident caracterul derogator al acestor

reglementari de la prevederile O.G. nr. 9/2000 și Legii nr. 313/1879.

Recursul

este nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii

legale pentru obligații bănești, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002,

"părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru

întârzierea la plata unei obligații bănești". Prin art. 2 din aceeași

ordonanță se prevede că, "în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale

sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se

arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală", iar în art. 3 este

reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din

ordonanța menționată, "în raporturile civile dobânda nu poate depăși

dobânda legală cu mai mult de 50% pe an". În același sens, în

reglementarea dată prin art. 1089 alin. (2) C. civ., "clauza prin care, de

mai înainte și în momentul promovării unei convenții alta decât o convenție

comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru

mai puțin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara

nulă".

Tot astfel, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale

cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit Deciziei Curții

Constituționale nr. 524

din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1

că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în

natură, precum și că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna

numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 C. civ., sau în caz de alte

obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 C. civ."

Or, potrivit art. 1589 alin. (1) C. civ., "se defige o

dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile și de șase la sută pe an

pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părți

cuantumul ei".

Ca urmare, prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, astfel

cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002

,

potrivit cărora "părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata

dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești", nu îngăduie

decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform

prevederilor art. 5 alin. (1) din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși

dobânda legală cu cel mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită

stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor

convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât

cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.

Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la

scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe

lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză

nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ., contravine

prevederilor legii.

Față de împrejurarea că între părți nu există un raport

juridic izvorât dintr-o operațiune de bancă, în sensul art. 3 pct. 11 C. com,

în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că în speță sunt

incidente dispozițiile din

Legea nr. 313/1879 și au considerat că este

nuIă clauza penală inserată în contractul de împrumut. Potrivit

art. 1.

din Legea nr. 58/1998

“ Activitatea bancară în România se desfășoară prin B.N.R. și prin bănci.” În

aceste condiții, actul juridic dedus judecății - contractul de împrumut - nu

poate fi calificat altfel decât ca un act civil, cauza aflându-se sub

jurisdicția comercială doar din perspectiva calității de comerciant a părților.

Prezumția de comercialitate, instituită de art. 4 C. com., a fost răsturnată în

speță, deoarece contractul dedus judecății nu este un contract de împrumut

bancar, deci, per a contrario, împrumutul din speță este civil.

Pentru

considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. pr.

civ. se va respinge recursul declarat de pârâta Cooperativa de Credit Covurlui

Galați prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență R.V. Brașov împotriva Deciziei

civile nr. 87/A din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta Cooperativa de Credit Covurlui Galați prin

lichidator Cabinet Individual de Insolvență R.V. Brașov împotriva Deciziei civile

nr. 87/A din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 03 decembrie 2008.