ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3636/2008

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentința comercială nr. 1053 din 2 mai 2007 pronunțata de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 2612/121/2007 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta Cooperativa de Credit Covurlui Galati prin lichidator judiciar SC V.V.L. SRL Galati. Pe cale de consecință, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei penale cuprinsă în contractul de împrumut din 17 aprilie 2003 încheiat între părți și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut în fapt și în drept că între părți s-a încheiat contractul de împrumut din 17 aprilie 2003 pentru obținerea unui credit în valoare de 4.000.000.000 lei.

Conform art. 6 din contract "în cazul în care debitorul nu va achita în termen ratele datorate la împrumutul în lei va plăti o majorare de 1 % pe zi din rata neachitată la termenul scadent". Prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 313/1879 se stipulează expres nulitatea clauzei penale inserate în contractele de împrumut, fără a se face distincție asupra naturii juridice a actului încheiat (contract civil sau comercial). Dispozițiile legale menționate au un caracter special și se aplică indiferent de natura actului, acestea fiind derogatorii de la dreptul comun - art. 1089 C. civ. Apelul, declarat de pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate, a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 87/A din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că, față de caracterul special al dispozițiilor din Legea nr. 313/1879, în mod corect a apreciat prima instanța că este nulă clauza penală inserată în contractul de împrumut. Potrivit art. 1 din Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, în asemenea contracte, clauza penală este și va rămâne anulată, iar art. 2 al aceleiași legi dă judecătorului dreptul să anuleze chiar clauzele penale legalizate și tacite. Instanța de control judiciar a mai avut în vedere că, Legea din 1879, mai sus citată, este încă in vigoare, necazând în desuetudine, în ciuda vechimii textului său și este în măsură să fundamenteze soluția criticată de apelantă. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta care a invocat, în drept, motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. subsumând acestora critici privitoare la faptul că, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești reprezintă legea generală în materia dobânzilor "pentru întârzierea în plata unei obligații bănești", Legea nr. 313/1879 fiind legea specială în materia majorărilor de întârziere din contractul de împrumut civil. Recurenta a mai susținut că, întrucât art. 10 alin. (1) prevede că dobânzile percepute sau plătite de B.N.R., de bănci, de C.E.C., de organizațiile cooperatiste de credit și de M.F.P., precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementari specifice, este evident caracterul derogator al acestor reglementari de la prevederile O.G. nr. 9/2000 și Legii nr. 313/1879.

Recursul este nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, "părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești". Prin art. 2 din aceeași ordonanță se prevede că, "în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală", iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din ordonanța menționată, "în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an". În același sens, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. (2) C. civ., "clauza prin care, de mai înainte și în momentul promovării unei convenții alta decât o convenție comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puțin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă". Tot astfel, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în natură, precum și că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 C. civ., sau în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 C. civ." Or, potrivit art. 1589 alin. (1) C. civ., "se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile și de șase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părți cuantumul ei". Ca urmare, prevederile art. 1 din O.G.

nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002 , potrivit cărora "părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești", nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an. Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.

Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ., contravine prevederilor legii. Față de împrejurarea că între părți nu există un raport juridic izvorât dintr-o operațiune de bancă, în sensul art. 3 pct. 11 C. com, în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 313/1879 și au considerat că este nuIă clauza penală inserată în contractul de împrumut. Potrivit art. 1. din Legea nr. 58/1998 “ Activitatea bancară în România se desfășoară prin B.N.R.

și prin bănci.” În aceste condiții, actul juridic dedus judecății - contractul de împrumut - nu poate fi calificat altfel decât ca un act civil, cauza aflându-se sub jurisdicția comercială doar din perspectiva calității de comerciant a părților. Prezumția de comercialitate, instituită de art. 4 C. com., a fost răsturnată în speță, deoarece contractul dedus judecății nu este un contract de împrumut bancar, deci, per a contrario, împrumutul din speță este civil. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. pr. civ. se va respinge recursul declarat de pârâta Cooperativa de Credit Covurlui Galați prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență R.V. Brașov împotriva Deciziei civile nr. 87/A din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Cooperativa de Credit Covurlui Galați prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență R.V. Brașov împotriva Deciziei civile nr. 87/A din 8 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 03 decembrie 2008.