ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 865/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale - Direcția Generală de Învățământ Superior și chemata în garanție B., a solicitat:

- Obligarea pârâtului la recunoașterea studiilor ca fiind acreditate și, drept urmare, apostilarea diplomei și anexelor acestora, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței;

- Chemarea în garanție a Universității "B.", emitenta diplomei de licența seria x nr. x;

- Obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 2000 RON/zi în situația în care s-ar întârzia emiterea actelor necesare, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 10.06.2015, reclamanta a formulat cerere precizatoare, arătând că renunță la cererea de chemare în garanție a Universității "B.", prima instanță luând act de această precizare.

Chemata în garanție Universitatea "B." a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3068 din 18 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale - Direcția Generală de Învățământ Superior, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

De asemenea, a respins cererea chematei în garanție B. de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3068 din 18 noiembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale - Direcția Generală de Învățământ Superior, solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, în sensul obligării pârâtului la recunoașterea diplomei și apostilarea acesteia, precum și la acordarea de despăgubiri în cuantum de 2.000 RON pe zi în cazul întârzierii emiterii actelor necesare. De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs este întemeiată în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. de la 1865.

În motivarea în fapt a recursului, se arată că în perioada 2002-2007 a frecventat cursurile B., secția Sociologie-Psihologie din București, fiind licențiată în anul 2007, conform diplomei nr. x, iar în urma promovării acestui examen i s-a eliberat adeverința nr. x/03.09.2013.

Arată că în anul 2014 a prezentat pârâtului toate documentele necesare apostilării diplomei, dar acesta a refuzat respectiva solicitare și, întrucât nici diploma de licență și nici suplimentul la această diplomă nu au fost revocate ori anulate, solicită să se constate valabilitatea acestora și prejudiciul ce i s-a adus prin nerecunoașterea actelor menționate.

Recurenta-reclamantă mai arată că la data înmatriculării sale în anul I de studiu, specializarea Sociologie-Psihologie era autorizată să funcționeze provizoriu, ceea ce îi acorda dreptul de organizare a admiterii și de desfășurare a procesului de învățământ.

Astfel, consideră că forma de învățământ pe care a parcurs-o este legală, în urma absolvirii tuturor cursurilor și examenelor fiindu-i eliberată o diplomă tipizată, emisă de Ministerul Învățământului, diplomă ce nu a fost contestată.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Educației Naționale nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

4.2. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului în ceea ce o privește, arătând în esență, că nu a prejudiciat-o pe recurenta-reclamantă, eliberându-i diploma de licență sub egida MECTS, document recunoscut de drept, valabil și care produce efectele recunoscute de lege, cu atât mai mult cu cât nicio autoritate administrativă sau instanță judecătorească nu s-au pronunțat cu privire la anulabilitatea acesteia și în condițiile în care a eliberat respectivul document după obținerea avizului de la Ministerul Educației Naționale, necesar tipizării actelor de studii.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 01 februarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamanta A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

Cu titlu prealabil, se constată că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, dispozițiile legale aplicabile prezentei căi de atac sunt cele ale noului C. proc. civ., în raport de data înregistrării acțiunii introductive, respectiv 20.05.2015.

De asemenea, se constată că, astfel cum s-a reținut și prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, criticile formulate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs ce face obiectul prezentului dosar, se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de recurs urmând a le analiza din această perspectivă.

În cauză, instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantei A. de obligare a pârâtului Ministerul Educației Naționale - Direcția Generală de Învățământ Superior la recunoașterea studiilor urmate ca fiind acreditate și, drept urmare, apostilarea diplomei și anexelor acestora, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței, precum și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 2000 RON/zi, în situația în care s-ar întârzia emiterea actelor necesare, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că, în speță, reclamantei A. i-a fost eliberată de către B., diploma de licența seria x nr. x.

Raportat la normele de drept material incidente, respectiv Legea nr. 1/2011, H.G. nr. 185/2013 și Ordinul MECTS nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior, în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență a reclamantei, în mod legal instanța de fond a statuat că autoritatea publică pârâtă nu are atribuția de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență eliberată de instituția de învățământ superior cu aprobarea Ministerului Educației și Cercetării Științifice (fost Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului), tipărită pe formularul tipizat emis de Minister.

Diploma de licență este un act administrativ producător de efecte juridice specifice și, câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.

Diplomele de licență obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalități.

Astfel, o diplomă de licență emisă de o instituție de învățământ superior, cum este cea deținută de reclamantă, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaștere/validare a diplomei de către ministerul de resort, diploma de licență fiind un act administrativ care se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că emană, prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, și prezumția de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.

Prin urmare, atât timp cât diploma de licență nu este desființată prin intermediul căilor prevăzute de lege, aceasta se bucură de cele trei prezumții menționate, inclusiv prezumția de legalitate, care presupune obligația celor cărora le este opus actul administrativ de a respecta și a pune în aplicare dispozițiile acestuia.

Astfel fiind, se constată că hotărârea pronunțată de către prima instanță este în acord cu dispozițiile legale incidente în materie, raportat la starea de fapt dedusă judecății, iar criticile formulate în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii recurate și pronunțarea unei alte soluții în calea de atac a recursului.

De altfel, în acest sens, practica secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație este constantă și consolidată, cu titlu de exemplu fiind deciziile nr. 17/2015, nr. 315/2015, nr. 686/2015, nr. 1898/2015, nr. 2306/2015, nr. 3528/2015, nr. 910/2016, nr. 1353/2016, nr. 426/2017.

De asemenea, în condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate, însă în cadrul unui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi, fără a fi nevoie de intervenția Ministerului Educației Naționale pentru recunoașterea diplomei sale de licență.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3068 din 18 noiembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către B., Înalta Curte apreciază că nu se impune acordarea acestora, întrucât recurenta-reclamantă a formulat o cerere precizatoare la data de 10.06.2015, prin care a renunțat la chemarea în garanție a B., cererea fiind formulată anterior acordării primului termen de judecată și chiar înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată.

Astfel fiind, raportat la prevederile art. 74, art. 64 și art. 65 alin. (1) și (2) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 65 C. proc. civ., B. nu a devenit parte în procesul de față, deoarece cererea de chemare în garanție nu a fost admisă în principiu, reclamanta renunțând la susținerea acesteia, iar pe de altă parte, cererea de recurs a reclamantei a fost formulată doar în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Educației Naționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3068 din 18 noiembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2018.