ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând,

Asupra recursurilor

penal de față, constată și reține următoarele:

Prin Sentința penală nr. 62 din 24 aprilie

2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția penală în Dosarul nr.

4571/87/2011, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 au fost

condamnați inculpații C.L. fără antecedente penale și B.I., la câte o pedeapsă

de câte 5 (cinci) ani închisoare fiecare.

Li s-a interzis

inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua și

lit. b) C. pen. în condițiile art. 71 C. pen.

În baza art. 65 C.

pen. li s-a interzis inculpaților exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen. timp de 2 (doi) ani după executarea pedepsei

închisorii.

În baza art. 14 C.

proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., au fost obligați inculpații, în

solidar, la plata către partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman a sumei de

12.795.330 RON cu majorările aferente, calculate până la achitarea integrală a

prejudiciului cauzat bugetului de stat.

A fost respinsă, ca

nefondată, cererea părții civile privind instituirea măsurilor asiguratorii.

S-a dispus comunicarea

prezentei sentințe către O.N.R.C., la data rămânerii definitive.

A fost obligat

fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

Inculpații C.L. și

B.I. au fost în perioada 04 ianuarie 2003 - 01 august 2004 (ce face obiectul

cauzei) administratori și asociați ai SC K. SRL cu ultimul sediu în orașul

Zimnicea, județul Teleorman. SC K. SRL a fost înființată de inculpatul C.L. la

13 ianuarie 2003, cu sediul în localitatea Amărăști, județul Vâlcea. Obiectul

de activitate al societății înregistrată la O.R.C. Vâlcea sub nr. J38/13/13

ianuarie 2003 era fabricarea și comercializarea băuturilor alcoolice,

distilate.

Anterior

înregistrării societății, inculpatul C.L. a închiriat de la SC V. SA Vâlcea

centrul de producție din comuna Amărăști. De la aceeași societate el a cumpărat

utilaje de producție vinuri și rachiuri (factura fiscală nr. 9829806 din 16

ianuarie 2003) precum și centrul de producție din comuna Alunu, județul Vâlcea

(contract de vânzare-cumpărare nr. 812/2003 - birou Notar Public G.M. - Râmnicu

Vâlcea).

În luna martie 2003,

inculpatul C.L. a mutat sediul social al firmei sale în Tulcea, societatea

fiind înregistrată la O.R.C. Tulcea sub nr. J36/132/2003.

În luna mai 2003,

inculpații C.L. și B.I. au schimbat sediul firmei în orașul Zimnicea,

societatea fiind înregistrată la O.R.C. Teleorman, sub nr. J34/222/2003.

Instanța a reținut că

aceste mutări de sediu demonstrează intenția infracțională a inculpaților care

astfel puteau să fie mai greu urmăriți de organele fiscale.

Totodată, aceste

schimbări s-au realizat doar pe hârtie (dovadă fiind situația din Zimnicea,

unde nu s-a desfășurat nici o activitate, conform constatărilor organelor

fiscale aflate la dosar), prin încheierea unor contracte de închiriere în cazul

Tulcea cu martora I.J. și în cazul Zimnicea cu martorul A.P.

În raport de sediul

declarat, societatea a fost arondată Direcțiilor de Finanțe Publice din

județele Vâlcea, Tulcea și Teleorman.

De la D.G.F.P. Vâlcea

- C.L. a ridicat un număr de 23 carnete facturi fiscale „băuturi alcoolice” și

25 carnete avize de însoțire a mărfii „băuturi alcoolice”.

Conform documentelor

aflate la dosarul cauzei a rezultat că activitatea infracțională s-a desfășurat

de cei 2 inculpați după ce societatea K. SRL fusese înființată de inculpatul

C.L., care la 10 iunie 2003 i-a deschis și cont la BR - Sucursala D.A., el

figurând ca titular de cont și semnătură.

Astfel, în perioada

ianuarie - august 2003, administrator a fost inculpatul C.L. iar în perioada 27

august 2003 - 25 noiembrie 2004 administrator a fost inculpatul B.I., însă, pe

tot parcursul, indiferent de poziția din firmă, activitatea o desfășurau

împreună, emițând facturi și efectuând extrageri de capital.

Cu privire la relația

dintre cei doi, inculpatul C.L. a arătat că l-a cunoscut pe B.I. după

înființarea societății sale, respectiv prin luna februarie 2003, convenind să

facă afaceri împreună, astfel că deși spre exemplu în luna mai 2003 nu avea

nici o calitate în societate desfășura activități comerciale, el fiind și cel

care a propus mutarea sediului de la Tulcea la Zimnicea.

Pe de altă parte,

inculpatul B.I. care s-a sustras urmăririi penale fiind cercetat în lipsă, i-a

relatat într-o convorbire telefonică unui ofițer de poliție de la D.N.A. (data

05 iulie 2007), că „singura persoană responsabilă pentru săvârșirea

infracțiunii (evaziune fiscală) este C.L., administratorul firmei”.

La 25 noiembrie 2004,

după ce a desfășurat activitatea infracțională ce face obiectul cauzei, cei doi

inculpați au înstrăinat (cesionat) patrimoniul societății unor cetățeni străini

rezidenți în România (iranian și sirian), care nu au putut fi identificați.

Anterior încercaseră să o înstrăineze unei persoane de 76 ani - V.P., însă nu

au reușit.

La data de 28

septembrie 2004 Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării

Banilor a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu

privire la unele operațiuni suspecte de spălare de bani, efectuate de numiții

C.L., B.I., O.A., I.A.M., prin reprezentanți ai SC K. SRL Zimnicea iar ceilalți

ai SC G.P.I. SRL Focșani.

Această sesizare a

fost înaintată ulterior D.I.I.C.O.T. (Dosar 335/D/P/2004) care la rândul său

(după ce s-a pronunțat cu privire la fapte din competența sa) l-a declinat la

D.N.A. (Dosar 44 P/2007) care în final a fost declinat (după ce D.N.A. s-a

pronunțat cu privire la faptele ce revin competenței sale) la Parchetul de pe

lângă Tribunalul Teleorman, care să-i cerceteze pe cei în cauză pentru evaziune

fiscală și spălare de bani.

S-a stabilit, în urma

cercetărilor efectuate, că în perioada 04 ianuarie 2003 - 01 august 2004 (cât

s-a desfășurat activitatea infracțională) principalii clienți ai SC K. SRL

Zimnicea administrată de inculpați au fost: SC G.P.I. SRL Focșani și SC V.C. SA

Constanța, iar principalii furnizori în perioada 13 ianuarie 2003 - 28

februarie 2003 (inclusă în perioada infracțională menționată mai sus) au fost:

SC V. Drăgășani, SC V.H. și SC G. Popești.

În cadrul

activităților comerciale derulate de societatea inculpaților cu clienții și

furnizorii menționați, au fost emise de SC K. SRL în perioada 02 iunie 2003 -

27 august 2003, un număr de 114 facturi fiscale către SC G.P.I. SRL Focșani în

valoare totală de 15.809.875.900 ROL, produsul comercializat fiind conform

facturilor „vin alb”.

În această perioadă

au fost emise alte 25 facturi fiscale către SC V.C. SA în sumă totală de

9.460.751.091 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin de

masă”.

La 17 noiembrie 2003

SC K. SRL Zimnicea a livrat societății SC G.A.T. SRL utilaje în valoare de

903.210.000 ROL, încasând prin ordin de plată (3 ordine de plată) suma totală

de 930.500.000 ROL.

Toate aceste

operațiuni comerciale și fluxuri comerciale nu au fost evidențiate în

contabilitate așa cum prevăd disp. art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea

contabilității, societatea sustrăgându-se de la plata către bugetul statului a

sumelor datorate cu titlu de accize, TVA și impozit pe profit.

Potrivit

dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, Legii

nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, Legii nr. 414/2002 privind

impozitul pe profit, societatea inculpaților pentru activitățile desfășurate

era plătitor de accize, TVA și impozit pe profit.

Având în vedere

aceste operațiuni cât și altele ce au fost derulate de cei doi inculpați prin

societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin

girate de societăți cu care nu aveau relații comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete

la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL și SC P.M. SRL - 3 bilete la ordin în

valoare de 527.253.477 ROL), raportul de constatare contabilă efectuat de

specialiștii din D.N.A. a concluzionat că în total impozitul pe profitul

neevidențiat, necalculat și nevirat la bugetul de stat, ca urmare a activității

desfășurate de SC K. SRL Zimnicea este de 5.378.735.250 ROL iar prejudiciul

cauzat prin neplata TVA este de 4.087.838.790 ROL. În ceea ce privește accizele

datorate bugetului de stat, valoarea acestora este de 4.231.809.865 ROL. Prin

urmare prejudiciul total cauzat de inculpați bugetului statului este de

13.698.383.905 ROL - nerecuperat.

La data comiterii

faptelor (2003 - 2004) evaziunea fiscală era incriminată de disp. art. 11 lit.

b) din Legea nr. 87/1994.

Fapta a rămas și în

noua Lege nr. 241/2005, fiind incriminată și având același tratament juridic (2

- 8 ani) de art. 9 lit. b).

În drept, s-a

apreciat că faptele săvârșite de cei doi inculpați, respectiv de a omite

evidențierea în acte contabile sau alte documente legale în tot sau în parte a

operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor obținute, în scopul de a

se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 241/2005.

S-a remarcat faptul

că cei doi inculpați completându-se unul pe celălalt și dând vina unul pe

celălalt după ce faptele au fost descoperite, au comis faptele împreună, au

întocmit documente pentru societate (facturi, avize) și au ridicat de la bancă bani

pe marfa vândută, urmând a răspunde în calitate de autori.

Pe parcursul

cercetărilor începute în 2004, C.L. a avut o poziție relativ sinceră, însă a

încercat să arunce vina pe B.I. profitând de absența acestuia din țară.

Așa cum rezultă din

documentele financiar contabile și bancare aflate la dosarul cauzei, inculpatul

C.L. și după introducerea în afaceri a lui B.I., a desfășurat activitatea de

administrator, ridicând de la bancă diferite sume de bani, așa cum și B.I.

înainte de a fi introdus în societatea comercială a desfășurat diferite

activități.

S-a concluzionat că

inițiatorul acțiunii a fost inculpatul C.L. care pe parcursul desfășurării

activității sale infracționale l-a introdus și pe B.I.

Acesta, în

declarațiile inițiale, de început, în fața ofițerilor de la I.G.P.R. și în

notele explicative date organelor fiscale a negat total activitățile comerciale

efectuate, pentru ca ulterior, când documentele întocmite au fost scoase la

iveală să recunoască faptele.

Inculpatul C.L. (ca

și B.I.) avea în 2003, și în prezent, domiciliul în București, societatea a

înființat-o în județul Vâlcea, schimbându-i sediul în Tulcea și Zimnicea, iar

contul l-a deschis la o bancă din Afumați, județul Ilfov, în cele din urmă

înstrăinând-o (cesionând-o la 25 noiembrie 2004) unor cetățeni iranian și

sirian, care nu au putut fi identificați. Această societate a funcționat din

2003 până în 2004 când a fost cesionată.

Toate acestea

dovedesc intențiile frauduloase ale inculpatului C.L.

Inculpatul B.I. a

părăsit țara după ce faptele au fost descoperite, și nu a putut fi audiat,

cercetările desfășurându-se în lipsa acestuia.

În timp ce dosarul se

afla la D.N.A., el a fost contactat telefonic de un ofițer de poliție și a spus

că știe pentru ce este cercetat însă nu va reveni în țară pentru cercetări.

Acesta a spus fără

a-și da adresa că se află în Elveția și a dat toată vina pe C.L.

Pe tot parcursul

anchetei a fost căutat la adresele indicate, precum și în penitenciare, prin

verificarea la Centrul de Rețineri și Arestare Preventivă a I.G.P.R., însă nu a

fost găsit fiind clar faptul că este plecat din țară.

De fapt, fie având o

anume calitate în societate, fie înainte sau ulterior, cei doi inculpați au

colaborat și conlucrat în activitatea infracțională, astfel că activitățile lor

conjugate au dus la prejudicierea bugetului statului cu o sumă importantă, prin

comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Sub aspectul laturii

civile, deși conform rechizitoriului s-a reținut că prejudiciul cauzat

bugetului consolidat al statului este de 13.698.383.905 ROL, așa cum a fost

stabilit. în urma raportului de constatare tehnico-științifică contabilă

efectuată în 2007 (când dosarul se afla la D.N.A.) de specialiștii din cadrul

acestei structuri, acesta nu conține majorări, dobânzi și penalități de întârziere.

Mai mult, prejudiciul este nerecuperat, iar pe parcursul urmăririi penale nu au

fost identificate bunuri aparținând inculpaților asupra cărora să se aplice

măsuri asigurătorii.

Cu toate acestea,

instanța, în temeiul art. 14 și 346 C. proc. pen., a admis cererea privind

constituirea de parte civilă a A.N.A.F. prin D.G.F.P. Teleorman, obligând

inculpații la acoperirea prejudiciului actual cauzat bugetului de stat prin

faptele inculpaților, respectiv de 12.795.330 RON, sumă cu care instituția s-a constituit

parte civilă, iar inculpații nu au contestat-o. S-a menționat că inculpatul

C.L. s-a prezentat la un termen în instanță, a solicitat și i-a fost

încuviințată amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, după care nu s-a mai

prezentat și nici nu a putut fi audiat. Nici inculpatul B.I. nu a putut fi

audiat, din dosarul de urmărire penală rezultând că se sustrage urmăririi și

judecății.

La individualizarea

pedepselor, potrivit art. 72 C. pen., instanța a avut în vedere atât gradul

ridicat de pericol social al faptelor, limitele de pedeapsă, valoarea mare a

prejudiciului, faptul că este nerecuperat, dar și împrejurări legate de

persoana fiecărui inculpat: nu au antecedente penale, nu au depus diligențe

pentru recuperarea fie și parțială a prejudiciului, s-au sustras judecății,

inculpatul B.I. și urmăririi penale, îngreunând aflarea adevărului, au încercat

să se acuze reciproc, astfel că tribunalul a apreciat că scopul preventiv -

educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpaților la pedepse cu

închisoarea, deasupra minimului prevăzut de lege și cu executare în

penitenciar.

Cererea părții civile

de instituire a măsurilor asigurătorii a fost respinsă întrucât nu au fost

identificate bunuri aparținând inculpaților asupra cărora să fie instituite aceste

măsuri.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apeluri A.N.A.F. - D.G.F.P. a județului Teleorman și

inculpatul C.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta parte civilă

A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman a arătat că sentința pronunțată a fost dată cu

nesocotirea solicitărilor complementare referitoare la măsurile asigurătorii

prev. de art. 16 și 381 alin. (1) C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241

din 15 iulie 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

A solicitat instituirea

de măsuri asigurătorii întrucât nu există siguranța acoperirii pagubei,

existând pericolul ca inculpații să se sustragă, să își ascundă ori să-și

risipească patrimoniul, prejudiciind și îngreunând în mod considerabil

colectarea.

Apelantul inculpat C.L.

a solicitat instanței de prim control judiciar reducerea cuantumului pedepsei

aplicate la minimul special prevăzut de lege și în principal suspendarea

executării acesteia sub supraveghere iar în subsidiar la locul său de muncă SC

P.C.I.

Cu ocazia dezbaterilor

în fața Curții apelantul inculpat a arătat că urmărirea penală nu a fost

efectuată de către un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București

ținându-se cont de disp.art. 30 lit. a) și c) C. proc. pen., respectiv locul

comiterii faptei și locul unde domiciliază cei doi inculpați și, pe cale de

consecință, în temeiul art. 380 C. proc. pen. raportat la art. 332 alin. (2) C.

proc. pen. solicită restituirea cauzei la parchetul competent pentru refacerea

urmăririi penale.

Inculpatul B.I. a

formulat la data de 29 iunie 2012 cerere de repunere în termenul de apel iar la

data de 26 octombrie 2012 a formulat, prin apărătorul său, direct la Curtea de

apel București, apel peste termen. A arătat că a lipsit la toate termenele de

judecată cât și la pronunțarea hotărârii întrucât a fost plecat din țară,

începând cu anul 2005 și până în prezent în Spania.

Prin Decizia penală

nr. 321 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul C.L.

și partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman împotriva Sentinței penale nr.

62 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția penală în

Dosarul nr. 4571/87/2011.

A obligat fiecare

recurent la plata a câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parțiale

pentru inculpați, au fost avansate de Ministerul Justiției.

Examinând hotărârea

atacată sub aspectul criticilor formulate cât și din oficiu, prin prisma

dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că apelurile

sunt nefondate și conform art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. l-a respins.

Situația de fapt

reținută de judecătorul fondului în baza probatoriului de la dosar constă în

aceea că în perioada 2003 - 2004, inculpații C.S. și B.I., administratori și

asociați ai SC K. SRL cu ultimul sediu în orașul Zimnicea, județul Teleorman au

emis un număr de 114 facturi fiscale către SC G.P.I. SRL Focșani în valoare

totală de 15.809.875.900 ROL, produs comercializat fiind conform facturilor „vin

alb”.

În această perioadă

au fost emise alte 25 facturi fiscale către SC V.C. SA în sumă totală de

9.460.751.091 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin de

masă”.

La 17 noiembrie 2003,

SC K. SRL Zimnicea a livrat societății SC G.A.T. SRL utilaje în valoare de

903.210.000 ROL, încasând prin ordin de plată (3 ordine de plată) suma totală

de 930.500.000 ROL.

Toate aceste

operațiuni comerciale și fluxuri comerciale nu au fost evidențiate în

contabilitate așa cum prevăd disp. art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea

contabilității, societatea sustrăgându-se de la plata către bugetul statului a

sumelor datorate cu titlu de accize, T.V.A. și impozit pe profit.

Potrivit

dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, Legii nr.

345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, Legii nr. 414/2002 privind

impozitul pe profit, pentru activitatea desfășurată societatea inculpaților era

plătitoare de accize, T.V.A. și impozit pe profit.

Având în vedere

aceste operațiuni cât și altele ce au fost derulate de cei doi inculpați prin

societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin

girate de societăți cu care nu aveau relații comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete

la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL și SC P.M. SRL - 3 bilete la ordin în

valoare de 527.253.477 ROL, raportul de constatare contabilă efectuat de

specialiștii din D.N.A. a concluzionat că totalul impozitului pe profitul

neevidențiat, necalculat și nevirat la bugetul de stat, ca urmare a activității

desfășurate de SC K. SRL Zimnicea este de 5.378.735.250 ROL; prejudiciul cauzat

prin neplata TVA este de 4.087.838.790 ROL. În ceea ce privește accizele

datorate bugetului de stat, valoarea acestora este de 4.231.809.865 ROL.

Prin urmare,

prejudiciul total cauzat de inculpați bugetului statului este de 13.698.383.905

ROL - nerecuperat.

În drept, faptele

inculpaților au primit o încadrare corespunzătoare aceea de evaziune fiscală

prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

La individualizarea

și dozarea pedepselor, prima instanță a avut în vedere criteriile generale

instituite de art. 72 C. pen., gradul de pericol social concret al faptelor

comise, împrejurările în care au derulat activitatea infracțională, prejudiciul

considerabil cauzat bugetului de stat prin neplata taxelor datorate, atitudinea

lor pe parcursul procesului penal de neprezentare în vederea formulării de

eventuale apărări, prezentări de documente sau la dezbaterile pe fond, încât

orientarea cuantumului pedepselor spre limita de 5 ani închisoare a fost

apreciată corect, fiind în măsură să satisfacă exigențele art. 52 C. pen.

În ceea ce privește

apelul părții civile A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman privind instituirea unui

sechestru asigurător pe bunurile inculpaților, s-a constatat încă din faza de

urmărire penală că cei doi inculpați nu figurează cu bunuri în evidențele

administrației financiare de domiciliu iar această împrejurare a condus la

imposibilitatea indisponibilizării vreunui bun prin sechestru asupra celor

mobile și imobile în vederea confiscării speciale și a reparării pagubei

produsă prin infracțiune.

Inculpații au

înstrăinat societatea la care erau asociați în din anul 2004 unor cetățeni

străini, astfel că și aceasta, ca parte responsabilă civilmente, în lipsa unor

bunuri care să asigure recuperarea prejudiciului, nu poate fi răspunzătoare în

vreun fel de paguba produsă și nici nu-i pot fi valorificate bunurile de care a

dispus.

Prin urmare, apelul

declarat în prezenta cauză a fost respins.

În ceea ce privește

calea de atac a inculpatului C.S., în ceea ce privește excepția lipsei de

competență a organului de urmărire penală care a instrumentat cauza, Curtea a

respins-o, ca nefondată, constatând respectate dispozițiile art. 30 C. proc.

pen.

Astfel, potrivit

alin. (1) lit. a) al acestui text de lege care instituie ordinea în care este

determinată competența după teritoriu, locul unde a fost săvârșită infracțiunea

este cel dintâi care atrage efectuarea urmăririi penale iar în cauză cei doi

inculpați au acționat în perioada 2003 - 2004 în orașul Zimnicea, județ

Teleorman unde și-a avut sediul SC K. SRL (înregistrată la ORC Teleorman sub

nr. J34/222/2003), fără relevanță că ulterior acesta a fost mutat în județele

Vâlcea și Tulcea.

Dosarul a fost

înființat ca urmare a sesizării Oficiului Național pentru Prevenirea și

Combaterea Spălării Banilor din 28 septembrie 2004, la Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior a fost declinat la D.I.I.C.O.T.

care la rândul său a soluționat cauza privind infracțiunile din competența sa și

și-a declinat competența la D.N.A.

D.N.A. s-a pronunțat

cu privire la infracțiunile ce intră în competența sa și de la 19 octombrie

2007 și-a declinat competența la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Teleorman, având în vedere faptul că învinuiții își aveau domiciliul

în București, sumele de bani fuseseră tranzacționate la banca din București iar

la Zimnicea (ultimul sediu al societății inculpaților) nu se desfășurase nicio

activitate, și-a declinat competența în favoarea Parchetului de pe lângă

Tribunalul București.

Acest parchet s-a

declarat și el necompetent, ivindu-se astfel un conflict negativ de competență,

în soluționarea acestuia organul competent stabilind că în cauză este competent

Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Prin urmare, cererea

inculpatului apelant de refacere a urmăririi penale apare ca fiind nefondată.

În ceea ce privește

redozarea pedepsei prin reținerea de circumstanțe atenuante și suspendarea sub

supraveghere a executării acesteia, Curtea a constatat că apelul inculpatului

C.S. este nefondat, după cum nefondată este și solicitarea acestuia de aplicare

a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

Privitor la

soluționarea cauzei potrivit procedurii simplificate, Curtea apreciază că

termenul până la care inculpatul C.L. putea solicita aplicarea acestei

proceduri a fost depășit (în primă instanță, până la începerea cercetării

judecătorești).

S-a arătat că dacă

s-ar aprecia altfel s-ar ajunge la situația în care s-ar face abstracție de

faptul ca această normă nu este una care să acționeze pur și simplu, fără nicio

condiție, ci este o norma a cărei incidență este condiționată de efectuarea

unui act procesual de către inculpat; anume este condiționată de recunoașterea

faptelor de către inculpat și solicitarea de către acesta, până la începerea

cercetării judecătorești, ca judecata să se facă în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală.

Prin raportare la

gravitatea faptei reținute în sarcina inculpatului C.L. relevată de modalitatea

de comitere a acesteia, la cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat din

care inculpatul nu a înțeles până în prezent să acopere nici măcar o parte,

Curtea a apreciat că nu se justifică reținerea de circumstanțe atenuante în

favoarea acestuia. În plus se reține că inculpatul nu a înțeles să colaboreze

cu organele judiciare, mai mult în fața primei instanțe a lipsit la toate

termenele acordate, ceea ce denotă intenția vădită a acestuia de a se sustrage

judecății, îngreunând astfel aflarea adevărului și tergiversând soluționarea

cauzei.

Punând în balanță

toate criteriile de individualizare, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată

inculpatului C.L. în primă instanță este aptă să realizeze atât prevenția

generală cât și prevenția specială și să satisfacă scopul preventiv-educativ

instituit de art. 52 C. pen., prin executarea pedepsei urmărindu-se formarea

unei atitudini corecte față de ordinea de drept și de regulile de conviețuire

socială.

Privitor la

inculpatul B.I. care la data de 29 iunie 2012 a formulat o cerere de repunere

în termenul de apel iar la data de 26 octombrie 2012 a formulat, prin

apărătorul său, direct la Curtea de Apel București, apel peste termen, Curtea a

avut în vedere dispozițiile art. 367 C. proc. pen., potrivit cărora cererea de

apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă.

S-a mai subliniat că

în cauză, avocatul ales al intimatului inculpat s-a adresat direct Curții de

Apel București, ca instanță ierarhic superioară.

În măsura în care

există un apel depus în condițiile legii la Tribunalul Teleorman acesta va urma

cursul procedural privind înregistrarea și sesizarea instanței.

Pentru toate

rațiunile de fapt și de drept mai sus expuse, Curtea a constatat că hotărârea

primei instanțe este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 379 pct. 1

lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

inculpatul C.L. și partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe fiecare apelant la plata a câte 200 RON

cheltuieli judiciare către stat, urmând a fi acordate onorarii parțiale în sumă

de 75 RON pentru apelantul inculpat C.L. și respectiv 50 RON pentru intimatul

inculpat B.I.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs în termen legal inculpatul C.L. și A.N.A.F. - D.G.F.P.

Teleorman.

În susținerea

recursului inculpatul C.L. a invocat incidența următoarelor cazuri de casare:

•

385

9

pct. 1,în sensul că nu au fost respectate dispozițiile privind competența după

materie și după calitatea persoanei;

•

385

9

pct. 17, motivat de faptul că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică;

•

385

9

pct. 17

2

, hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a

făcut o greșită aplicare a legii;

•

385

9

pct. 18, când s-a comis o gravă eroare de fapt,având drept consecință

pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare;

•

385

9

pct. 14, s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile

art. 72 C. pen.

În susținerea

primelor două motive de recurs, recurentul a criticat decizia instanței de apel

prin prisma faptului că au fost ignorate dispozițiile art. 10 C. pen., cu

privire la aplicarea legii penale în timp,fapt ce a dus la o greșită încadrare

juridică a faptei, care a atras în mod eronat competența tribunalului ca

instanță de fond,deși în mod firesc cauza ar fi trebuit să fie judecată în

primă instanță de judecătorie.

Faptele reținute în

sarcina inculpatului au fost comise în perioada martie 2003 - 2004,deci

anterior intrării în vigoare Legii nr. 241/2005 iar legea penală aplicabilă

faptelor săvârșite este Legea nr. 87/1994 în vigoare la acel moment încadrarea

juridică firească a infracțiunii de evaziune fiscală săvârșită, raportat la

principiile aplicării legii penale în timp era art. 11 alin. lit. c) din Legea

nr. 87/1994 republicată.

În susținerea

motivelor 3 și 4 a invocat faptul că în cauză se impunea efectuarea unei

expertize contabile care să aibă ca scop stabilirea prejudiciului în raport de

activitatea infracțională a inculpatului,raportul de constatare efectuat în

cauză și prin care s-a stabilit prejudiciul a fost efectuat doar în scopul

stabilirii competenței între DNA și DIICOT și nu a stabilit corect prejudiciul

real și de asemenea s-a susținut nevinovăția inculpatului prin prisma erorii de

fapt,întrucât trebuia defalcată activitatea celor doi inculpați și în raport de

aceasta să se stabilească dacă inculpatul este vinovat, actele dosarului

indicând că activitatea lor se suprapune doar în luna septembrie a anului 2003.

Totodată s-a susținut

că se impunea efectuarea unei expertize grafoscopice asupra documentelor din

bancă pentru a se stabili dacă semnăturile existente pe acestea aparțin

inculpatului.

În susținerea art.

385

9

pct. 14 pe motiv că s-au aplicat pedepse greșit individualizate

în raport cu prevederile art. 72 C. pen., s-a arătat că situația inculpatului

s-ar schimba dacă ar fi defalcată activitatea sa infracțională sub aspectul

contribuției sale concrete la comiterea faptei și mai mult decât atât s-a

solicitat a se avea în vedere faptul că inculpatul nu a mai intrat în conflict

cu legea penală de 10 ani, nu are antecedente penale, a colaborat cu organele

de urmărire penală pentru aflarea adevărului, s-a prezentat în fața instanței

de judecată ori de câte ori a fost chemat astfel încât se impune redozarea

pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen. întrucât

raportat la circumstanțele personale ale inculpatului scopul pedepsei poate fi

atins și fără privare de libertate.

Recurenta parte

civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman, deși legal citată nu și-a motivat

recursul și nici nu s-a prezentat în instanță să-l susțină în vreun mod.

Înalta Curte

analizând recursurile formulate prin prisma cazurilor de casare invocate precum

și din oficiu apreciază fondat recursul inculpatului C.L. însă doar prin prisma

dispozițiilor art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. pentru considerentele

ce vor fi expuse:

Astfel, cât privește

incidența dispozițiilor art. 385

9

pct. 1 în sensul că nu au fost

respectate dispozițiile privind competența după materie și după calitatea

persoanei și a dispozițiilor art. 385

9

pct. 17, motivat de aspectul

că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică și în susținerea cărora

recurentul a criticat decizia instanței de apel prin prisma faptului că au fost

ignorate dispozițiile art. 10 C. pen.,cu privire la aplicarea legii penale în

timp, fapt ce a dus la o greșită încadrare juridică a faptei, care a atras în

mod eronat competența tribunalului ca instanță de fond, deși în mod firesc

cauza ar fi trebuit să fie judecată în primă instanță de judecătorie precum și

că faptele reținute în sarcina inculpatului au fost comise în perioada martie

2003 - 2004, deci anterior intrării în vigoare Legii nr. 241/2005 iar legea

penală aplicabilă faptelor săvârșite este Legea nr. 87/1994 în vigoare la acel

moment încadrarea juridică firească a infracțiunii de evaziune fiscală

săvârșită, raportat la principiile aplicării legii penale în timp era art. 11

alin. lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată;Înalta Curte apreciază că

aceste două cazuri de casare ce au fost invocate și tratate cumulativ de

recurentul inculpat nu sunt aplicabile în prezenta speță pentru următoarele

considerente:

Infracțiunea de

evaziune fiscală a fost reglementată inițial prin Legea nr. 87/1994 pentru

combaterea evaziunii fiscale, la art. 13 prevăzându-se că "fapta de a nu

evidenția prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în

parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază

înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului,

taxei și a contribuției” se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și

interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 RON.

Ulterior, prin Legea

nr. 161/2003 au fost abrogate dispozițiile art. 13 - 16 din Legea nr. 87/1994,

iar fapta reglementată în art. 13 a fost inclusă la art. 11 lit. c) din aceeași

lege, fiind incriminată astfel: “omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii

în acte contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale

efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operațiuni sau cheltuieli

nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuția”.

Fiind abrogată Legea

nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii

fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce

constituie infracțiuni de evaziune fiscală sunt și “următoarele fapte săvârșite

în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale”:

“b) omisiunea, în tot

sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale,

a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;”

“c) evidențierea, în

actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la

bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;”.

Așadar istoricul

legilor privind reglementarea infracțiunii de evaziune fiscală relevă clar

astfel cum în mod succint dar corect a prezentat și instanța fondului că la

data la care inculpatul a fost trimis în judecată Legea nr. 87/1994 a fost

abrogată și că în noua lege în baza căreia de altfel a și fost condamnat

inculpatul,infracțiune de evaziune fiscală a fost reglementată la art. 9 alin.

(1) lit. b) din această lege care prin conținut,formă și sancțiune este

identică cu legea veche;astfel că nu poate fi vorba despre o ignorare a

dispozițiilor art. 10 C. pen. cu privire la aplicarea legii penale în timp cu

consecința greșitei încadrări a faptei ci dimpotrivă de aplicarea corectă a

legii penale la momentul judecării cauzei și care nu are nici un fel de

legătură cu încadrarea juridică a faptei care din punctul de vedere al apărării

este greșită pe motiv că aceasta nu este mai favorabilă.

În speță este practic

vorba despre aceeași faptă care de-a lungul timpului a primit o renumerotare

diferită ca urmare a modificărilor aduse succesiv Legii privind evaziunea

fiscală, examinarea conținutului textelor de lege prin care sunt incriminate

aceste infracțiuni evidențiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin

acestea sunt identice și cu scop final comun, cât timp atât prin dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 87/1994 abrogată cât și prin dispozițiile art. 9 alin.

(1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 se urmărește asigurarea stabilirii de

situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor,

taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin

contribuabililor și nu diferă în nici un mod ca sancțiune și conținut.

Nici critica

referitoare la faptul că această presupusă greșită încadrare juridică are efect

asupra competenței materiale a instanței de judecată nu este corectă în opinia

Înaltei Curți,susținerea potrivit căreia competența materială a tribunalului ca

primă instanță este atrasă pentru infracțiunea de evaziune fiscală doar în

cazul particular al infracțiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005

este eronată și denotă o necunoaștere a legii.

Prin Legea nr.

202/2010 infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr.

241/2005 a fost scoasă din sfera de competență materială a judecătoriei și

trecută în competența materială a tribunalului. În legătură cu aplicarea în

timp a noii legi, dispozițiile art. XXIV s-au făcut precizări, putându-se

distinge mai multe situații, dintre care următoarele au relevanță:

- în cazul în care la

data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 parchetul de pe lângă judecătorie

a efectuat doar acte premergătoare cu privire la infracțiunea de evaziune

fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 acestea vor putea fi continuate

numai de parchetul de pe lângă tribunal, singurul competent să dispună începerea

sau neînceperea urmăririi penale;

- în cazul în care la

data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 parchetul de pe lângă judecătorie

începuse urmărirea penală cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prev.

de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cauza rămâne în competența acestuia pentru

efectuarea urmăririi penale, evitându-se astfel mutarea dosarelor de la

parchetele de pe lângă judecătorii la cele de pe lângă tribunale.

Dacă procurorul de la

parchetul de pe lângă judecătorie dispune în aceste ultime cauze trimiterea în

judecată a inculpatului va trebui să sesizeze tribunalul, care este instanța

competentă potrivit normelor în vigoare la momentul emiterii rechizitoriului.

Astfel, Legea 202/2010 prevede, cu caracter temporar (doar în situații tranzitorii),

o situație derogatorie de la dispozițiile art. 209 alin. 4 C. proc. pen.

Iar pentru situația

clasică în care atât actele premergătoare cât și urmărirea penală au fost

efectuate de organul competent sesizarea se face potrivit noilor norme de

competență.

Raportat la actele

dosarului, Înalta Curte constată că în dezacord cu apărarea și în consens cu

cele două instanțe, normele de competență materială au fost corect stabilite și

nu poate fi vorba despre o încălcare a lor cu consecința aplicării dispozițiilor

art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel sesizarea

inițială în cauză a avut loc la data de 28 septembrie 2004,când Oficiul

Național de Prevenire și Combatere a spălării banilor prin informarea cu nr.

IV/109/2004, a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție cu privire la operațiunile suspecte de spălarea banilor,săvârșite

printre alții și de inculpatul C.L., în sensul că în perioada 15 iulie - 11

decembrie 2003 a fost supusă procesului de spălare suma de 560.000 euro.

La data de 15 februarie

2007 prin ordonanța nr. 335/D/P/2004 a DIICOT a dispus începerea urmăririi

penale și față de inculpatul din prezenta cauză sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de grup infracțional organizat, prev. de art. 7 din Legea nr.

39/2003,declinându-se competența de soluționare în favoarea DNA, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani prev. de art.

9 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 23 din Legea nr.

656/2002, pe considerentul că, prejudiciul produs ca urmarea săvârșirii

infracțiunii de evaziune fiscală este de 127 miliarde ROL competența de

efectuarea a urmăririi penale revenindu-i astfel DNA.

La data de 19

noiembrie 2007 prin Ordonanța nr. 44/P/2007, DNA și-a declinat competența în

favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, întrucât A.N.A.F. - a

calculat în mod nerealist și arbitrar, prin estimare, obligațiile fiscale de la

care SC K. SRL Zimnicea,județul Teleorman s-a sustras de la plata către bugetul

de stat, în cauză fiind dispusă o constatare tehnico-științifică financiar

contabilă care a stabilit cu certitudine că prejudiciul total creat bugetului

de stat de către SC K. SRL Zimnicea este în sumă de 13.698.385.905 ROL

cuantificat la valoarea de 370.227 euro.

Referatul cu

propunerea de declinarea competenței din data de 2 februarie 2009 a fost

înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman la data de 10

februarie 2009, (după rezolvarea conflict negativ de competență, stabilind că

în cauză este competent Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman) inculpatul

fiind trimis în judecată la data de 14 octombrie 2011, potrivit normelor de

competență expres prevăzute de Legea nr. 202/2010 și care obligau la aplicarea

lor.

Cât privește

incidența dispozițiilor art. 385

9

pct. 17

2

întrucât

hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită

aplicare a legii precum și a art. 385

9

pct. 18 pe motiv că s-a comis

o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri

greșite de condamnare și în susținerea cărora s-a invocat faptul că în cauză se

impunea efectuarea unei expertize contabile care să aibă ca scop stabilirea

prejudiciului în raport de activitatea infracțională a inculpatului că nu s-a

stabilit. corect prejudiciul real,întrucât trebuia defalcată activitatea celor

doi inculpați și în raport de aceasta trebuia să se stabilească dacă inculpatul

este vinovat, actele dosarului indicând că activitatea lor se suprapune doar în

luna septembrie a anului 2003, Înalta Curte apreciază că nici aceste critici nu

se regăsesc în hotărârea recurată pentru următoarele considerente:

Inculpatul prin

apărător, sub pretinsa incidență a pct. 17

2

și 18 al art. 385

9

C. proc. pen., critică soluțiile pronunțate în cauză, nemulțumit de modul de

administrare a probelor, de concluziile raportului de constatare a pagubei

susținând că prin interpretarea dată probelor s-a comis o gravă eroare de fapt

cu consecința condamnării inculpatului.

Înalta Curte

apreciază că apărările inculpatului C.L. prin apărător nu au reușit să facă dovada

unei erori de fapt sau unei aplicări greșite a legii astfel cum au încercat să

susțină, nemulțumirile acestora vizează aspecte de interpretare a probelor și

nu înlătură nicicum vinovăția acestuia.

Astfel în consens cu

cele două instanțe, Înalta Curte apreciază ca neechivocă implicarea

infracțională a acestuia în comiterea infracțiunii pentru care a fot trimis în

judecată și condamnat, în sensul că fie având o anume calitate în societate,

fie înainte sau ulterior, inculpatul C.L. împreună ci inculpatul B.I. au

colaborat și conlucrat în activitatea infracțională, astfel că activitățile lor

conjugate au dus la prejudicierea bugetului statului cu o sumă importantă, prin

comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Nu a precizat

inculpatul care este eroare comisă de instanțe în momentul în care s-au folosit

la stabilirea prejudiciului de raportul de constatare tehnico-științifică și de

ce acesta este relevant doar sub aspectul stabilirii competenței organului de

urmărire penală și nu și sub aspectul întinderii prejudiciului al cărui cuantum

a fost determinat în mod obiectiv, științific și nu a fost contestat în nici un

mod. Pentru că în opinia Înaltei Curți, tocmai acest raport de constatare

tehnico-științifică financiar contabilă a fost cel care a clarificat situația

juridică a inculpatului atât sub aspectul întinderii pagubei cât și sub

aspectul corectei încadrări juridice a faptei ce a antrenat răspunderea sa

penală și prin raportare la sesizările inițiale(grup infracțional

organizat,spălare de bani).

Totodată susținerea

inculpatului că se impunea efectuarea unei expertize grafoscopice asupra

documentelor din bancă pentru a se stabili dacă semnăturile existente pe

acestea aparțin inculpatului ca și probă relevantă în stabilirea nevinovăției

sunt de asemenea în opinia Înaltei Curți apărări nefondate în raport de

acuzațiile ce i se aduc inculpatului; este neechivocă activitatea infracțională

a acestuia respectiv de a omite evidențierea în acte contabile sau alte

documente legale în tot sau în parte a operațiunilor comerciale efectuate sau a

veniturilor obținute, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale din documentele financiar contabile și bancare aflate la

dosarul cauzei și de asemenea rezultă indubitabil că inculpatul C.L. și după introducerea

în afaceri a lui B.I., a desfășurat activitatea de administrator, ridicând de

la bancă diferite sume de bani, așa cum și B.I. înainte de a fi introdus în

societatea comercială a desfășurat diferite activități astfel încât critica

privind neadministrarea probei cu expertiza grafoscopică și că aceasta ar fi

fost determinantă în stabilirea nevinovăției sale este nefondată.

Toate probele relevă

că inițiatorul acțiunii a fost inculpatul C.L. care pe parcursul desfășurării

activității sale infracționale l-a introdus și pe B.I. iar activitățile comise

de acesta se înscriu sferei infracționalului fără putință de tăgadă, apărările

acestuia exced acuzărilor care i se aduc și nu se circumscriu celor două cazuri

de casare invocate cu consecința achitării inculpatului astfel încât Înalta

Curte urmează pentru considerentele expuse să constate inaplicabilitatea lor.

Cât privește

incidența art. 385

9

pct. 14 pe motiv că s-au aplicat pedepse greșit

individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., Înalta Curte

apreciază că acest caz de casare este incident în raport de următoarele

aspecte:

Individualizarea

pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste,

corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin

punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului. În această manieră se

realizează și scopul pedepsei,cel de prevenție generală și specială.

Cu atât mai mult în

cazul infracțiunilor economice trebuie avute în vedere în egală măsură persoana

infractorului și respective, reintegrarea și reeducarea sa socială, cât și

dimensiunea fenomenului infracțional și așteptările societății față de

mecanismul justiției penale pentru a realiza o proporționalitate reală între

cele două aspecte, pentru că nu idea aplicării unor pedepse exemplare cu efect

intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor

pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât și pentru societate.

Analiza criteriilor

de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. este obligatorie și trebuie

făcută cumulativ,având în vedere faptul că primele două criterii - dispozițiile

părții generale ale Codului penal și limitele de pedeapsă fixate în partea

specială a acestuia - vizează legalitatea operațiunilor de individualizare judiciară

- astfel încât trebuie insistat deopotrivă și asupra celorlalte criterii și

anume gravitatea faptei săvârșite,persoana făptuitorului și împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală.

Gradul de pericol

social al faptei săvârșite nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte

criterii de individualizare, iar simpla constatare a gradului de pericol social

generic crescut al infracțiunilor economice nu trebuie să reprezinte o motivare

a mecanismului de individualizare judiciară a pedepsei ce urmează să fie

aplicată, ci impune obligația analizării gradului de pericol social concret

alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.

Pentru a se putea

aprecia în mod concret gravitatea faptei și pentru a se realiza o justă

individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecății la

sistemul general de valori acceptat de societate și care ar trebui să se

reflecte în hotărârea pronunțată. De asemenea este important a se analiza

conținutul concret al faptei acțiunea sau inacțiunea concretă, mijloacele

folosite,urmarea imediată și în egală măsură caracterul și importanța

obiectului infracțiunii, caracterul și importanța urmărilor acesteia

prejudiciul efectiv produs care trebuie să se reflecte în conținutul hotărârii

judecătorești evaluarea gravității faptei nu se poate realiza în absența unei

analize serioase a vinovăției infractorului, a atitudinii psihice a acestuia

față de fapta comisă și urmările produse.

În speță, inculpatul

C.L. a fost acuzat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală faptă ce a fost pe deplin dovedită și al cărui grad de pericol social

concret a fost corect apreciat de ambele instanțe.

În cauză instanțele

au ținut seama că gravitatea concretă a faptei fără a nega sau minimaliza gradul

de pericol social concret al faptei a modalității și mijloacelor concrete de

săvârșire, însă au ignorat celelalte aspecte precum circumstanțele reale și

personale ale acestuia

Persoana

infractorului este un alt criteriu de individualizare judiciară a pedepselor

care trebuie să corespundă și să fie adecvate și proporționale față de fiecare

inculpat,raportat la periculozitatea socială a acestuia și trăsăturile sale

specifice care îi definesc personalitatea și care alcătuiesc practic cumulul de

circumstanțe care nu pot fi ignorate, circumstanțe care trebuie acordate în

considerarea persoanei sale și din altă perspectivă, conduită profesională bună

anterior comiterii faptei și un comportament riguros și ireproșabil, compatibil

cu atribuțiile și rolul său în societate și care nu trebuie minimizate în

alegerea sancțiunii ce corect a fost aplicată așa încât Înalta Curte apreciază

că pedeapsa aplicată inculpatului prin cuantumul său în raport de

circumstanțele personale ale inculpatului care nu are antecedente penale și nu

a mai intrat în conflict cu legea penală de 10 ani, nu este una justă de natură

să fundamenteze proporționalitatea între scopul reeducării inculpatului prin

caracterul retributiv al pedepsei aplicate și așteptările societății față de

actul de justiție realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate

așa încât din acest punct de vedere se impune a fi reformată fără ca

modalitatea de executare a pedepsei să fie schimbată

Față de toate aceste

aspecte,Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunțată este netemeinică motiv

pentru care va admite recursul formulat de inculpat numai cu privire la

individualizarea judiciară a pedepsei și în rejudecare va reduce pedeapsa

aplicată acestuia într-un cuantum normal proporțional cu criteriile expuse și

analizate.

Va face aplicarea

dispozițiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Va menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor.

Cu referire la

recursul părții civile A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman, deși legal citată aceasta

nu s-a prezentat în instanță să-și susțină recursul și nici nu a depus motive

de recurs în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte

analizând recursul formulat prin prisma cazurilor de casare incidente din

oficiu apreciază ca acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi

expuse.

Astfel ambele

instanțe au stabilit. în mod corect că sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale și că operațiunile comerciale și fluxuri comerciale derulate

de inculpat nu au fost evidențiate în contabilitate așa cum prevăd disp. art. 6

din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, sustrăgându-se astfel de la plata

către bugetul statului a sumelor datorate cu titlu de accize, TVA și impozit pe

profit, iar cuantumul despăgubirilor de care a beneficiat partea civilă ca urmare

a admiterii pretențiilor civile este cel real stabilit. științific pe baza

raportului de constatare tehnic de contabilitate conform prejudiciului cauzat.

Înalta Curte constată

că operațiunile și activitățile derulate de cei doi inculpați prin societatea

K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin girate de

societăți cu care nu aveau relații comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete la ordin

în valoare de 1.443.383.552 ROL și SC P.M. SRL - 3 bilete