ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2013

Deliberând, Asupra recursurilor penal de față, constată și reține următoarele: Prin Sentința penală nr. 62 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția penală în Dosarul nr. 4571/87/2011, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 au fost condamnați inculpații C.L. fără antecedente penale și B.I., la câte o pedeapsă de câte 5 (cinci) ani închisoare fiecare. Li s-a interzis inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. în condițiile art. 71 C. pen. În baza art. 65 C. pen. li s-a interzis inculpaților exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. timp de 2 (doi) ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., au fost obligați inculpații, în solidar, la plata către partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman a sumei de 12.795.330 RON cu majorările aferente, calculate până la achitarea integrală a prejudiciului cauzat bugetului de stat. A fost respinsă, ca nefondată, cererea părții civile privind instituirea măsurilor asiguratorii. S-a dispus comunicarea prezentei sentințe către O.N.R.C., la data rămânerii definitive. A fost obligat fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele: Inculpații C.L. și B.I. au fost în perioada 04 ianuarie 2003 - 01 august 2004 (ce face obiectul cauzei) administratori și asociați ai SC K. SRL cu ultimul sediu în orașul Zimnicea, județul Teleorman.

SC K. SRL a fost înființată de inculpatul C.L. la 13 ianuarie 2003, cu sediul în localitatea Amărăști, județul Vâlcea. Obiectul de activitate al societății înregistrată la O.R.C. Vâlcea sub nr. J38/13/13 ianuarie 2003 era fabricarea și comercializarea băuturilor alcoolice, distilate. Anterior înregistrării societății, inculpatul C.L. a închiriat de la SC V. SA Vâlcea centrul de producție din comuna Amărăști. De la aceeași societate el a cumpărat utilaje de producție vinuri și rachiuri (factura fiscală nr. 9829806 din 16 ianuarie 2003) precum și centrul de producție din comuna Alunu, județul Vâlcea (contract de vânzare-cumpărare nr. 812/2003 - birou Notar Public G.M. - Râmnicu Vâlcea). În luna martie 2003, inculpatul C.L.

a mutat sediul social al firmei sale în Tulcea, societatea fiind înregistrată la O.R.C. Tulcea sub nr. J36/132/2003. În luna mai 2003, inculpații C.L. și B.I. au schimbat sediul firmei în orașul Zimnicea, societatea fiind înregistrată la O.R.C. Teleorman, sub nr. J34/222/2003. Instanța a reținut că aceste mutări de sediu demonstrează intenția infracțională a inculpaților care astfel puteau să fie mai greu urmăriți de organele fiscale. Totodată, aceste schimbări s-au realizat doar pe hârtie (dovadă fiind situația din Zimnicea, unde nu s-a desfășurat nici o activitate, conform constatărilor organelor fiscale aflate la dosar), prin încheierea unor contracte de închiriere în cazul Tulcea cu martora I.J.

și în cazul Zimnicea cu martorul A.P. În raport de sediul declarat, societatea a fost arondată Direcțiilor de Finanțe Publice din județele Vâlcea, Tulcea și Teleorman. De la D.G.F.P. Vâlcea - C.L. a ridicat un număr de 23 carnete facturi fiscale „băuturi alcoolice” și 25 carnete avize de însoțire a mărfii „băuturi alcoolice”. Conform documentelor aflate la dosarul cauzei a rezultat că activitatea infracțională s-a desfășurat de cei 2 inculpați după ce societatea K. SRL fusese înființată de inculpatul C.L., care la 10 iunie 2003 i-a deschis și cont la BR - Sucursala D.A., el figurând ca titular de cont și semnătură. Astfel, în perioada ianuarie - august 2003, administrator a fost inculpatul C.L.

iar în perioada 27 august 2003 - 25 noiembrie 2004 administrator a fost inculpatul B.I., însă, pe tot parcursul, indiferent de poziția din firmă, activitatea o desfășurau împreună, emițând facturi și efectuând extrageri de capital. Cu privire la relația dintre cei doi, inculpatul C.L. a arătat că l-a cunoscut pe B.I. după înființarea societății sale, respectiv prin luna februarie 2003, convenind să facă afaceri împreună, astfel că deși spre exemplu în luna mai 2003 nu avea nici o calitate în societate desfășura activități comerciale, el fiind și cel care a propus mutarea sediului de la Tulcea la Zimnicea. Pe de altă parte, inculpatul B.I. care s-a sustras urmăririi penale fiind cercetat în lipsă, i-a relatat într-o convorbire telefonică unui ofițer de poliție de la D.N.A.

(data 05 iulie 2007), că „singura persoană responsabilă pentru săvârșirea infracțiunii (evaziune fiscală) este C.L., administratorul firmei”. La 25 noiembrie 2004, după ce a desfășurat activitatea infracțională ce face obiectul cauzei, cei doi inculpați au înstrăinat (cesionat) patrimoniul societății unor cetățeni străini rezidenți în România (iranian și sirian), care nu au putut fi identificați. Anterior încercaseră să o înstrăineze unei persoane de 76 ani - V.P., însă nu au reușit. La data de 28 septembrie 2004 Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la unele operațiuni suspecte de spălare de bani, efectuate de numiții C.L., B.I., O.A., I.A.M., prin reprezentanți ai SC K. SRL Zimnicea iar ceilalți ai SC G.P.I.

SRL Focșani. Această sesizare a fost înaintată ulterior D.I.I.C.O.T. (Dosar 335/D/P/2004) care la rândul său (după ce s-a pronunțat cu privire la fapte din competența sa) l-a declinat la D.N.A. (Dosar 44 P/2007) care în final a fost declinat (după ce D.N.A. s-a pronunțat cu privire la faptele ce revin competenței sale) la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, care să-i cerceteze pe cei în cauză pentru evaziune fiscală și spălare de bani. S-a stabilit, în urma cercetărilor efectuate, că în perioada 04 ianuarie 2003 - 01 august 2004 (cât s-a desfășurat activitatea infracțională) principalii clienți ai SC K. SRL Zimnicea administrată de inculpați au fost: SC G.P.I. SRL Focșani și SC V.C. SA Constanța, iar principalii furnizori în perioada 13 ianuarie 2003 - 28 februarie 2003 (inclusă în perioada infracțională menționată mai sus) au fost: SC V. Drăgășani, SC V.H.

și SC G. Popești. În cadrul activităților comerciale derulate de societatea inculpaților cu clienții și furnizorii menționați, au fost emise de SC K. SRL în perioada 02 iunie 2003 - 27 august 2003, un număr de 114 facturi fiscale către SC G.P.I. SRL Focșani în valoare totală de 15.809.875.900 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin alb”. În această perioadă au fost emise alte 25 facturi fiscale către SC V.C. SA în sumă totală de 9.460.751.091 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin de masă”. La 17 noiembrie 2003 SC K. SRL Zimnicea a livrat societății SC G.A.T. SRL utilaje în valoare de 903.210.000 ROL, încasând prin ordin de plată (3 ordine de plată) suma totală de 930.500.000 ROL.

Toate aceste operațiuni comerciale și fluxuri comerciale nu au fost evidențiate în contabilitate așa cum prevăd disp. art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, societatea sustrăgându-se de la plata către bugetul statului a sumelor datorate cu titlu de accize, TVA și impozit pe profit. Potrivit dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, Legii nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, societatea inculpaților pentru activitățile desfășurate era plătitor de accize, TVA și impozit pe profit. Având în vedere aceste operațiuni cât și altele ce au fost derulate de cei doi inculpați prin societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin girate de societăți cu care nu aveau relații comerciale: SC I.P.

SRL - 7 bilete la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL și SC P.M. SRL - 3 bilete la ordin în valoare de 527.253.477 ROL), raportul de constatare contabilă efectuat de specialiștii din D.N.A. a concluzionat că în total impozitul pe profitul neevidențiat, necalculat și nevirat la bugetul de stat, ca urmare a activității desfășurate de SC K. SRL Zimnicea este de 5.378.735.250 ROL iar prejudiciul cauzat prin neplata TVA este de 4.087.838.790 ROL. În ceea ce privește accizele datorate bugetului de stat, valoarea acestora este de 4.231.809.865 ROL. Prin urmare prejudiciul total cauzat de inculpați bugetului statului este de 13.698.383.905 ROL - nerecuperat. La data comiterii faptelor (2003 - 2004) evaziunea fiscală era incriminată de disp.

art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994. Fapta a rămas și în noua Lege nr. 241/2005, fiind incriminată și având același tratament juridic (2 - 8 ani) de art. 9 lit. b). În drept, s-a apreciat că faptele săvârșite de cei doi inculpați, respectiv de a omite evidențierea în acte contabile sau alte documente legale în tot sau în parte a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor obținute, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. S-a remarcat faptul că cei doi inculpați completându-se unul pe celălalt și dând vina unul pe celălalt după ce faptele au fost descoperite, au comis faptele împreună, au întocmit documente pentru societate (facturi, avize) și au ridicat de la bancă bani pe marfa vândută, urmând a răspunde în calitate de autori.

Pe parcursul cercetărilor începute în 2004, C.L. a avut o poziție relativ sinceră, însă a încercat să arunce vina pe B.I. profitând de absența acestuia din țară. Așa cum rezultă din documentele financiar contabile și bancare aflate la dosarul cauzei, inculpatul C.L. și după introducerea în afaceri a lui B.I., a desfășurat activitatea de administrator, ridicând de la bancă diferite sume de bani, așa cum și B.I. înainte de a fi introdus în societatea comercială a desfășurat diferite activități. S-a concluzionat că inițiatorul acțiunii a fost inculpatul C.L. care pe parcursul desfășurării activității sale infracționale l-a introdus și pe B.I. Acesta, în declarațiile inițiale, de început, în fața ofițerilor de la I.G.P.R.

și în notele explicative date organelor fiscale a negat total activitățile comerciale efectuate, pentru ca ulterior, când documentele întocmite au fost scoase la iveală să recunoască faptele. Inculpatul C.L. (ca și B.I.) avea în 2003, și în prezent, domiciliul în București, societatea a înființat-o în județul Vâlcea, schimbându-i sediul în Tulcea și Zimnicea, iar contul l-a deschis la o bancă din Afumați, județul Ilfov, în cele din urmă înstrăinând-o (cesionând-o la 25 noiembrie 2004) unor cetățeni iranian și sirian, care nu au putut fi identificați. Această societate a funcționat din 2003 până în 2004 când a fost cesionată. Toate acestea dovedesc intențiile frauduloase ale inculpatului C.L.

Inculpatul B.I. a părăsit țara după ce faptele au fost descoperite, și nu a putut fi audiat, cercetările desfășurându-se în lipsa acestuia. În timp ce dosarul se afla la D.N.A., el a fost contactat telefonic de un ofițer de poliție și a spus că știe pentru ce este cercetat însă nu va reveni în țară pentru cercetări. Acesta a spus fără a-și da adresa că se află în Elveția și a dat toată vina pe C.L. Pe tot parcursul anchetei a fost căutat la adresele indicate, precum și în penitenciare, prin verificarea la Centrul de Rețineri și Arestare Preventivă a I.G.P.R., însă nu a fost găsit fiind clar faptul că este plecat din țară. De fapt, fie având o anume calitate în societate, fie înainte sau ulterior, cei doi inculpați au colaborat și conlucrat în activitatea infracțională, astfel că activitățile lor conjugate au dus la prejudicierea bugetului statului cu o sumă importantă, prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Sub aspectul laturii civile, deși conform rechizitoriului s-a reținut că prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului este de 13.698.383.905 ROL, așa cum a fost stabilit. în urma raportului de constatare tehnico-științifică contabilă efectuată în 2007 (când dosarul se afla la D.N.A.) de specialiștii din cadrul acestei structuri, acesta nu conține majorări, dobânzi și penalități de întârziere. Mai mult, prejudiciul este nerecuperat, iar pe parcursul urmăririi penale nu au fost identificate bunuri aparținând inculpaților asupra cărora să se aplice măsuri asigurătorii. Cu toate acestea, instanța, în temeiul art. 14 și 346 C. proc. pen., a admis cererea privind constituirea de parte civilă a A.N.A.F.

prin D.G.F.P. Teleorman, obligând inculpații la acoperirea prejudiciului actual cauzat bugetului de stat prin faptele inculpaților, respectiv de 12.795.330 RON, sumă cu care instituția s-a constituit parte civilă, iar inculpații nu au contestat-o. S-a menționat că inculpatul C.L. s-a prezentat la un termen în instanță, a solicitat și i-a fost încuviințată amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, după care nu s-a mai prezentat și nici nu a putut fi audiat. Nici inculpatul B.I. nu a putut fi audiat, din dosarul de urmărire penală rezultând că se sustrage urmăririi și judecății.

La individualizarea pedepselor, potrivit art. 72 C. pen., instanța a avut în vedere atât gradul ridicat de pericol social al faptelor, limitele de pedeapsă, valoarea mare a prejudiciului, faptul că este nerecuperat, dar și împrejurări legate de persoana fiecărui inculpat: nu au antecedente penale, nu au depus diligențe pentru recuperarea fie și parțială a prejudiciului, s-au sustras judecății, inculpatul B.I. și urmăririi penale, îngreunând aflarea adevărului, au încercat să se acuze reciproc, astfel că tribunalul a apreciat că scopul preventiv - educativ al pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpaților la pedepse cu închisoarea, deasupra minimului prevăzut de lege și cu executare în penitenciar.

Cererea părții civile de instituire a măsurilor asigurătorii a fost respinsă întrucât nu au fost identificate bunuri aparținând inculpaților asupra cărora să fie instituite aceste măsuri. Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri A.N.A.F. - D.G.F.P. a județului Teleorman și inculpatul C.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Apelanta parte civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman a arătat că sentința pronunțată a fost dată cu nesocotirea solicitărilor complementare referitoare la măsurile asigurătorii prev. de art. 16 și 381 alin. (1) C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. A solicitat instituirea de măsuri asigurătorii întrucât nu există siguranța acoperirii pagubei, existând pericolul ca inculpații să se sustragă, să își ascundă ori să-și risipească patrimoniul, prejudiciind și îngreunând în mod considerabil colectarea.

Apelantul inculpat C.L. a solicitat instanței de prim control judiciar reducerea cuantumului pedepsei aplicate la minimul special prevăzut de lege și în principal suspendarea executării acesteia sub supraveghere iar în subsidiar la locul său de muncă SC P.C.I. Cu ocazia dezbaterilor în fața Curții apelantul inculpat a arătat că urmărirea penală nu a fost efectuată de către un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București ținându-se cont de disp.art. 30 lit. a) și c) C. proc. pen., respectiv locul comiterii faptei și locul unde domiciliază cei doi inculpați și, pe cale de consecință, în temeiul art. 380 C. proc. pen. raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen. solicită restituirea cauzei la parchetul competent pentru refacerea urmăririi penale.

Inculpatul B.I. a formulat la data de 29 iunie 2012 cerere de repunere în termenul de apel iar la data de 26 octombrie 2012 a formulat, prin apărătorul său, direct la Curtea de apel București, apel peste termen. A arătat că a lipsit la toate termenele de judecată cât și la pronunțarea hotărârii întrucât a fost plecat din țară, începând cu anul 2005 și până în prezent în Spania. Prin Decizia penală nr. 321 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul C.L. și partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman împotriva Sentinței penale nr. 62 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția penală în Dosarul nr. 4571/87/2011.

A obligat fiecare recurent la plata a câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Onorariile parțiale pentru inculpați, au fost avansate de Ministerul Justiției. Examinând hotărârea atacată sub aspectul criticilor formulate cât și din oficiu, prin prisma dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate și conform art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. l-a respins. Situația de fapt reținută de judecătorul fondului în baza probatoriului de la dosar constă în aceea că în perioada 2003 - 2004, inculpații C.S. și B.I., administratori și asociați ai SC K. SRL cu ultimul sediu în orașul Zimnicea, județul Teleorman au emis un număr de 114 facturi fiscale către SC G.P.I.

SRL Focșani în valoare totală de 15.809.875.900 ROL, produs comercializat fiind conform facturilor „vin alb”. În această perioadă au fost emise alte 25 facturi fiscale către SC V.C. SA în sumă totală de 9.460.751.091 ROL, produsul comercializat fiind conform facturilor „vin de masă”. La 17 noiembrie 2003, SC K. SRL Zimnicea a livrat societății SC G.A.T. SRL utilaje în valoare de 903.210.000 ROL, încasând prin ordin de plată (3 ordine de plată) suma totală de 930.500.000 ROL. Toate aceste operațiuni comerciale și fluxuri comerciale nu au fost evidențiate în contabilitate așa cum prevăd disp. art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, societatea sustrăgându-se de la plata către bugetul statului a sumelor datorate cu titlu de accize, T.V.A.

și impozit pe profit. Potrivit dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, Legii nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, pentru activitatea desfășurată societatea inculpaților era plătitoare de accize, T.V.A. și impozit pe profit. Având în vedere aceste operațiuni cât și altele ce au fost derulate de cei doi inculpați prin societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin girate de societăți cu care nu aveau relații comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL și SC P.M. SRL - 3 bilete la ordin în valoare de 527.253.477 ROL, raportul de constatare contabilă efectuat de specialiștii din D.N.A.

a concluzionat că totalul impozitului pe profitul neevidențiat, necalculat și nevirat la bugetul de stat, ca urmare a activității desfășurate de SC K. SRL Zimnicea este de 5.378.735.250 ROL; prejudiciul cauzat prin neplata TVA este de 4.087.838.790 ROL. În ceea ce privește accizele datorate bugetului de stat, valoarea acestora este de 4.231.809.865 ROL. Prin urmare, prejudiciul total cauzat de inculpați bugetului statului este de 13.698.383.905 ROL - nerecuperat. În drept, faptele inculpaților au primit o încadrare corespunzătoare aceea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

La individualizarea și dozarea pedepselor, prima instanță a avut în vedere criteriile generale instituite de art. 72 C. pen., gradul de pericol social concret al faptelor comise, împrejurările în care au derulat activitatea infracțională, prejudiciul considerabil cauzat bugetului de stat prin neplata taxelor datorate, atitudinea lor pe parcursul procesului penal de neprezentare în vederea formulării de eventuale apărări, prezentări de documente sau la dezbaterile pe fond, încât orientarea cuantumului pedepselor spre limita de 5 ani închisoare a fost apreciată corect, fiind în măsură să satisfacă exigențele art. 52 C. pen. În ceea ce privește apelul părții civile A.N.A.F. - D.G.F.P.

Teleorman privind instituirea unui sechestru asigurător pe bunurile inculpaților, s-a constatat încă din faza de urmărire penală că cei doi inculpați nu figurează cu bunuri în evidențele administrației financiare de domiciliu iar această împrejurare a condus la imposibilitatea indisponibilizării vreunui bun prin sechestru asupra celor mobile și imobile în vederea confiscării speciale și a reparării pagubei produsă prin infracțiune. Inculpații au înstrăinat societatea la care erau asociați în din anul 2004 unor cetățeni străini, astfel că și aceasta, ca parte responsabilă civilmente, în lipsa unor bunuri care să asigure recuperarea prejudiciului, nu poate fi răspunzătoare în vreun fel de paguba produsă și nici nu-i pot fi valorificate bunurile de care a dispus.

Prin urmare, apelul declarat în prezenta cauză a fost respins. În ceea ce privește calea de atac a inculpatului C.S., în ceea ce privește excepția lipsei de competență a organului de urmărire penală care a instrumentat cauza, Curtea a respins-o, ca nefondată, constatând respectate dispozițiile art. 30 C. proc. pen. Astfel, potrivit alin. (1) lit. a) al acestui text de lege care instituie ordinea în care este determinată competența după teritoriu, locul unde a fost săvârșită infracțiunea este cel dintâi care atrage efectuarea urmăririi penale iar în cauză cei doi inculpați au acționat în perioada 2003 - 2004 în orașul Zimnicea, județ Teleorman unde și-a avut sediul SC K. SRL (înregistrată la ORC Teleorman sub nr. J34/222/2003), fără relevanță că ulterior acesta a fost mutat în județele Vâlcea și Tulcea.

Dosarul a fost înființat ca urmare a sesizării Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor din 28 septembrie 2004, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior a fost declinat la D.I.I.C.O.T. care la rândul său a soluționat cauza privind infracțiunile din competența sa și și-a declinat competența la D.N.A. D.N.A. s-a pronunțat cu privire la infracțiunile ce intră în competența sa și de la 19 octombrie 2007 și-a declinat competența la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman. Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, având în vedere faptul că învinuiții își aveau domiciliul în București, sumele de bani fuseseră tranzacționate la banca din București iar la Zimnicea (ultimul sediu al societății inculpaților) nu se desfășurase nicio activitate, și-a declinat competența în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Acest parchet s-a declarat și el necompetent, ivindu-se astfel un conflict negativ de competență, în soluționarea acestuia organul competent stabilind că în cauză este competent Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman. Prin urmare, cererea inculpatului apelant de refacere a urmăririi penale apare ca fiind nefondată. În ceea ce privește redozarea pedepsei prin reținerea de circumstanțe atenuante și suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, Curtea a constatat că apelul inculpatului C.S. este nefondat, după cum nefondată este și solicitarea acestuia de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Privitor la soluționarea cauzei potrivit procedurii simplificate, Curtea apreciază că termenul până la care inculpatul C.L.

putea solicita aplicarea acestei proceduri a fost depășit (în primă instanță, până la începerea cercetării judecătorești). S-a arătat că dacă s-ar aprecia altfel s-ar ajunge la situația în care s-ar face abstracție de faptul ca această normă nu este una care să acționeze pur și simplu, fără nicio condiție, ci este o norma a cărei incidență este condiționată de efectuarea unui act procesual de către inculpat; anume este condiționată de recunoașterea faptelor de către inculpat și solicitarea de către acesta, până la începerea cercetării judecătorești, ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Prin raportare la gravitatea faptei reținute în sarcina inculpatului C.L.

relevată de modalitatea de comitere a acesteia, la cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat din care inculpatul nu a înțeles până în prezent să acopere nici măcar o parte, Curtea a apreciat că nu se justifică reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea acestuia. În plus se reține că inculpatul nu a înțeles să colaboreze cu organele judiciare, mai mult în fața primei instanțe a lipsit la toate termenele acordate, ceea ce denotă intenția vădită a acestuia de a se sustrage judecății, îngreunând astfel aflarea adevărului și tergiversând soluționarea cauzei. Punând în balanță toate criteriile de individualizare, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului C.L.

în primă instanță este aptă să realizeze atât prevenția generală cât și prevenția specială și să satisfacă scopul preventiv-educativ instituit de art. 52 C. pen., prin executarea pedepsei urmărindu-se formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și de regulile de conviețuire socială. Privitor la inculpatul B.I. care la data de 29 iunie 2012 a formulat o cerere de repunere în termenul de apel iar la data de 26 octombrie 2012 a formulat, prin apărătorul său, direct la Curtea de Apel București, apel peste termen, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 367 C. proc. pen., potrivit cărora cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă. S-a mai subliniat că în cauză, avocatul ales al intimatului inculpat s-a adresat direct Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară.

În măsura în care există un apel depus în condițiile legii la Tribunalul Teleorman acesta va urma cursul procedural privind înregistrarea și sesizarea instanței. Pentru toate rațiunile de fapt și de drept mai sus expuse, Curtea a constatat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul C.L. și partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe fiecare apelant la plata a câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, urmând a fi acordate onorarii parțiale în sumă de 75 RON pentru apelantul inculpat C.L. și respectiv 50 RON pentru intimatul inculpat B.I.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal inculpatul C.L. și A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman. În susținerea recursului inculpatul C.L. a invocat incidența următoarelor cazuri de casare: • 385 9 pct. 1,în sensul că nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie și după calitatea persoanei; • 385 9 pct. 17, motivat de faptul că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică; • 385 9 pct. 17 2 , hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii; • 385 9 pct. 18, când s-a comis o gravă eroare de fapt,având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare; • 385 9 pct. 14, s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

În susținerea primelor două motive de recurs, recurentul a criticat decizia instanței de apel prin prisma faptului că au fost ignorate dispozițiile art. 10 C. pen., cu privire la aplicarea legii penale în timp,fapt ce a dus la o greșită încadrare juridică a faptei, care a atras în mod eronat competența tribunalului ca instanță de fond,deși în mod firesc cauza ar fi trebuit să fie judecată în primă instanță de judecătorie. Faptele reținute în sarcina inculpatului au fost comise în perioada martie 2003 - 2004,deci anterior intrării în vigoare Legii nr. 241/2005 iar legea penală aplicabilă faptelor săvârșite este Legea nr. 87/1994 în vigoare la acel moment încadrarea juridică firească a infracțiunii de evaziune fiscală săvârșită, raportat la principiile aplicării legii penale în timp era art. 11 alin. lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată.

În susținerea motivelor 3 și 4 a invocat faptul că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile care să aibă ca scop stabilirea prejudiciului în raport de activitatea infracțională a inculpatului,raportul de constatare efectuat în cauză și prin care s-a stabilit prejudiciul a fost efectuat doar în scopul stabilirii competenței între DNA și DIICOT și nu a stabilit corect prejudiciul real și de asemenea s-a susținut nevinovăția inculpatului prin prisma erorii de fapt,întrucât trebuia defalcată activitatea celor doi inculpați și în raport de aceasta să se stabilească dacă inculpatul este vinovat, actele dosarului indicând că activitatea lor se suprapune doar în luna septembrie a anului 2003. Totodată s-a susținut că se impunea efectuarea unei expertize grafoscopice asupra documentelor din bancă pentru a se stabili dacă semnăturile existente pe acestea aparțin inculpatului.

În susținerea art. 385 9 pct. 14 pe motiv că s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., s-a arătat că situația inculpatului s-ar schimba dacă ar fi defalcată activitatea sa infracțională sub aspectul contribuției sale concrete la comiterea faptei și mai mult decât atât s-a solicitat a se avea în vedere faptul că inculpatul nu a mai intrat în conflict cu legea penală de 10 ani, nu are antecedente penale, a colaborat cu organele de urmărire penală pentru aflarea adevărului, s-a prezentat în fața instanței de judecată ori de câte ori a fost chemat astfel încât se impune redozarea pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 86 1 C. pen. întrucât raportat la circumstanțele personale ale inculpatului scopul pedepsei poate fi atins și fără privare de libertate.

Recurenta parte civilă A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman, deși legal citată nu și-a motivat recursul și nici nu s-a prezentat în instanță să-l susțină în vreun mod. Înalta Curte analizând recursurile formulate prin prisma cazurilor de casare invocate precum și din oficiu apreciază fondat recursul inculpatului C.L. însă doar prin prisma dispozițiilor art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.

pentru considerentele ce vor fi expuse: Astfel, cât privește incidența dispozițiilor art. 385 9 pct. 1 în sensul că nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie și după calitatea persoanei și a dispozițiilor art. 385 9 pct. 17, motivat de aspectul că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică și în susținerea cărora recurentul a criticat decizia instanței de apel prin prisma faptului că au fost ignorate dispozițiile art. 10 C. pen.,cu privire la aplicarea legii penale în timp, fapt ce a dus la o greșită încadrare juridică a faptei, care a atras în mod eronat competența tribunalului ca instanță de fond, deși în mod firesc cauza ar fi trebuit să fie judecată în primă instanță de judecătorie precum și că faptele reținute în sarcina inculpatului au fost comise în perioada martie 2003 - 2004, deci anterior intrării în vigoare Legii nr. 241/2005 iar legea penală aplicabilă faptelor săvârșite este Legea nr. 87/1994 în vigoare la acel moment încadrarea juridică firească a infracțiunii de evaziune fiscală săvârșită,

raportat la principiile aplicării legii penale în timp era art. 11 alin. lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată;Înalta Curte apreciază că aceste două cazuri de casare ce au fost invocate și tratate cumulativ de recurentul inculpat nu sunt aplicabile în prezenta speță pentru următoarele considerente: Infracțiunea de evaziune fiscală a fost reglementată inițial prin Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, la art. 13 prevăzându-se că "fapta de a nu evidenția prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei și a contribuției” se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 RON.

Ulterior, prin Legea nr. 161/2003 au fost abrogate dispozițiile art. 13 - 16 din Legea nr. 87/1994, iar fapta reglementată în art. 13 a fost inclusă la art. 11 lit. c) din aceeași lege, fiind incriminată astfel: “omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii în acte contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuția”.

Fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracțiuni de evaziune fiscală sunt și “următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale”: “b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;” “c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;”.

Așadar istoricul legilor privind reglementarea infracțiunii de evaziune fiscală relevă clar astfel cum în mod succint dar corect a prezentat și instanța fondului că la data la care inculpatul a fost trimis în judecată Legea nr. 87/1994 a fost abrogată și că în noua lege în baza căreia de altfel a și fost condamnat inculpatul,infracțiune de evaziune fiscală a fost reglementată la art. 9 alin. (1) lit. b) din această lege care prin conținut,formă și sancțiune este identică cu legea veche;astfel că nu poate fi vorba despre o ignorare a dispozițiilor art. 10 C. pen. cu privire la aplicarea legii penale în timp cu consecința greșitei încadrări a faptei ci dimpotrivă de aplicarea corectă a legii penale la momentul judecării cauzei și care nu are nici un fel de legătură cu încadrarea juridică a faptei care din punctul de vedere al apărării este greșită pe motiv că aceasta nu este mai favorabilă.

În speță este practic vorba despre aceeași faptă care de-a lungul timpului a primit o renumerotare diferită ca urmare a modificărilor aduse succesiv Legii privind evaziunea fiscală, examinarea conținutului textelor de lege prin care sunt incriminate aceste infracțiuni evidențiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt identice și cu scop final comun, cât timp atât prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 87/1994 abrogată cât și prin dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 se urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor și nu diferă în nici un mod ca sancțiune și conținut.

Nici critica referitoare la faptul că această presupusă greșită încadrare juridică are efect asupra competenței materiale a instanței de judecată nu este corectă în opinia Înaltei Curți,susținerea potrivit căreia competența materială a tribunalului ca primă instanță este atrasă pentru infracțiunea de evaziune fiscală doar în cazul particular al infracțiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 este eronată și denotă o necunoaștere a legii. Prin Legea nr. 202/2010 infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost scoasă din sfera de competență materială a judecătoriei și trecută în competența materială a tribunalului.

În legătură cu aplicarea în timp a noii legi, dispozițiile art. XXIV s-au făcut precizări, putându-se distinge mai multe situații, dintre care următoarele au relevanță: - în cazul în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 parchetul de pe lângă judecătorie a efectuat doar acte premergătoare cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 acestea vor putea fi continuate numai de parchetul de pe lângă tribunal, singurul competent să dispună începerea sau neînceperea urmăririi penale; - în cazul în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 parchetul de pe lângă judecătorie începuse urmărirea penală cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cauza rămâne în competența acestuia pentru efectuarea urmăririi penale, evitându-se astfel mutarea dosarelor de la parchetele de pe lângă judecătorii la cele de pe lângă tribunale.

Dacă procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie dispune în aceste ultime cauze trimiterea în judecată a inculpatului va trebui să sesizeze tribunalul, care este instanța competentă potrivit normelor în vigoare la momentul emiterii rechizitoriului. Astfel, Legea 202/2010 prevede, cu caracter temporar (doar în situații tranzitorii), o situație derogatorie de la dispozițiile art. 209 alin. 4 C. proc. pen. Iar pentru situația clasică în care atât actele premergătoare cât și urmărirea penală au fost efectuate de organul competent sesizarea se face potrivit noilor norme de competență. Raportat la actele dosarului, Înalta Curte constată că în dezacord cu apărarea și în consens cu cele două instanțe, normele de competență materială au fost corect stabilite și nu poate fi vorba despre o încălcare a lor cu consecința aplicării dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. Astfel sesizarea inițială în cauză a avut loc la data de 28 septembrie 2004,când Oficiul Național de Prevenire și Combatere a spălării banilor prin informarea cu nr. IV/109/2004, a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la operațiunile suspecte de spălarea banilor,săvârșite printre alții și de inculpatul C.L., în sensul că în perioada 15 iulie - 11 decembrie 2003 a fost supusă procesului de spălare suma de 560.000 euro. La data de 15 februarie 2007 prin ordonanța nr. 335/D/P/2004 a DIICOT a dispus începerea urmăririi penale și față de inculpatul din prezenta cauză sub aspectul săvârșirii infracțiunii de grup infracțional organizat, prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003,declinându-se competența de soluționare în favoarea DNA, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen.

și art. 23 din Legea nr. 656/2002, pe considerentul că, prejudiciul produs ca urmarea săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală este de 127 miliarde ROL competența de efectuarea a urmăririi penale revenindu-i astfel DNA. La data de 19 noiembrie 2007 prin Ordonanța nr. 44/P/2007, DNA și-a declinat competența în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, întrucât A.N.A.F. - a calculat în mod nerealist și arbitrar, prin estimare, obligațiile fiscale de la care SC K. SRL Zimnicea,județul Teleorman s-a sustras de la plata către bugetul de stat, în cauză fiind dispusă o constatare tehnico-științifică financiar contabilă care a stabilit cu certitudine că prejudiciul total creat bugetului de stat de către SC K. SRL Zimnicea este în sumă de 13.698.385.905 ROL cuantificat la valoarea de 370.227 euro.

Referatul cu propunerea de declinarea competenței din data de 2 februarie 2009 a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman la data de 10 februarie 2009, (după rezolvarea conflict negativ de competență, stabilind că în cauză este competent Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman) inculpatul fiind trimis în judecată la data de 14 octombrie 2011, potrivit normelor de competență expres prevăzute de Legea nr. 202/2010 și care obligau la aplicarea lor.

Cât privește incidența dispozițiilor art. 385 9 pct. 17 2 întrucât hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii precum și a art. 385 9 pct. 18 pe motiv că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare și în susținerea cărora s-a invocat faptul că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile care să aibă ca scop stabilirea prejudiciului în raport de activitatea infracțională a inculpatului că nu s-a stabilit.

corect prejudiciul real,întrucât trebuia defalcată activitatea celor doi inculpați și în raport de aceasta trebuia să se stabilească dacă inculpatul este vinovat, actele dosarului indicând că activitatea lor se suprapune doar în luna septembrie a anului 2003, Înalta Curte apreciază că nici aceste critici nu se regăsesc în hotărârea recurată pentru următoarele considerente: Inculpatul prin apărător, sub pretinsa incidență a pct. 17 2 și 18 al art. 385 9 C. proc. pen., critică soluțiile pronunțate în cauză, nemulțumit de modul de administrare a probelor, de concluziile raportului de constatare a pagubei susținând că prin interpretarea dată probelor s-a comis o gravă eroare de fapt cu consecința condamnării inculpatului.

Înalta Curte apreciază că apărările inculpatului C.L. prin apărător nu au reușit să facă dovada unei erori de fapt sau unei aplicări greșite a legii astfel cum au încercat să susțină, nemulțumirile acestora vizează aspecte de interpretare a probelor și nu înlătură nicicum vinovăția acestuia. Astfel în consens cu cele două instanțe, Înalta Curte apreciază ca neechivocă implicarea infracțională a acestuia în comiterea infracțiunii pentru care a fot trimis în judecată și condamnat, în sensul că fie având o anume calitate în societate, fie înainte sau ulterior, inculpatul C.L. împreună ci inculpatul B.I. au colaborat și conlucrat în activitatea infracțională, astfel că activitățile lor conjugate au dus la prejudicierea bugetului statului cu o sumă importantă, prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Nu a precizat inculpatul care este eroare comisă de instanțe în momentul în care s-au folosit la stabilirea prejudiciului de raportul de constatare tehnico-științifică și de ce acesta este relevant doar sub aspectul stabilirii competenței organului de urmărire penală și nu și sub aspectul întinderii prejudiciului al cărui cuantum a fost determinat în mod obiectiv, științific și nu a fost contestat în nici un mod. Pentru că în opinia Înaltei Curți, tocmai acest raport de constatare tehnico-științifică financiar contabilă a fost cel care a clarificat situația juridică a inculpatului atât sub aspectul întinderii pagubei cât și sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei ce a antrenat răspunderea sa penală și prin raportare la sesizările inițiale(grup infracțional organizat,spălare de bani).

Totodată susținerea inculpatului că se impunea efectuarea unei expertize grafoscopice asupra documentelor din bancă pentru a se stabili dacă semnăturile existente pe acestea aparțin inculpatului ca și probă relevantă în stabilirea nevinovăției sunt de asemenea în opinia Înaltei Curți apărări nefondate în raport de acuzațiile ce i se aduc inculpatului; este neechivocă activitatea infracțională a acestuia respectiv de a omite evidențierea în acte contabile sau alte documente legale în tot sau în parte a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor obținute, în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale din documentele financiar contabile și bancare aflate la dosarul cauzei și de asemenea rezultă indubitabil că inculpatul C.L.

și după introducerea în afaceri a lui B.I., a desfășurat activitatea de administrator, ridicând de la bancă diferite sume de bani, așa cum și B.I. înainte de a fi introdus în societatea comercială a desfășurat diferite activități astfel încât critica privind neadministrarea probei cu expertiza grafoscopică și că aceasta ar fi fost determinantă în stabilirea nevinovăției sale este nefondată. Toate probele relevă că inițiatorul acțiunii a fost inculpatul C.L. care pe parcursul desfășurării activității sale infracționale l-a introdus și pe B.I. iar activitățile comise de acesta se înscriu sferei infracționalului fără putință de tăgadă, apărările acestuia exced acuzărilor care i se aduc și nu se circumscriu celor două cazuri de casare invocate cu consecința achitării inculpatului astfel încât Înalta Curte urmează pentru considerentele expuse să constate inaplicabilitatea lor.

Cât privește incidența art. 385 9 pct. 14 pe motiv că s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., Înalta Curte apreciază că acest caz de casare este incident în raport de următoarele aspecte: Individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului. În această manieră se realizează și scopul pedepsei,cel de prevenție generală și specială.

Cu atât mai mult în cazul infracțiunilor economice trebuie avute în vedere în egală măsură persoana infractorului și respective, reintegrarea și reeducarea sa socială, cât și dimensiunea fenomenului infracțional și așteptările societății față de mecanismul justiției penale pentru a realiza o proporționalitate reală între cele două aspecte, pentru că nu idea aplicării unor pedepse exemplare cu efect intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât și pentru societate. Analiza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

este obligatorie și trebuie făcută cumulativ,având în vedere faptul că primele două criterii - dispozițiile părții generale ale Codului penal și limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia - vizează legalitatea operațiunilor de individualizare judiciară - astfel încât trebuie insistat deopotrivă și asupra celorlalte criterii și anume gravitatea faptei săvârșite,persoana făptuitorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Gradul de pericol social al faptei săvârșite nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar simpla constatare a gradului de pericol social generic crescut al infracțiunilor economice nu trebuie să reprezinte o motivare a mecanismului de individualizare judiciară a pedepsei ce urmează să fie aplicată, ci impune obligația analizării gradului de pericol social concret alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.

Pentru a se putea aprecia în mod concret gravitatea faptei și pentru a se realiza o justă individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecății la sistemul general de valori acceptat de societate și care ar trebui să se reflecte în hotărârea pronunțată. De asemenea este important a se analiza conținutul concret al faptei acțiunea sau inacțiunea concretă, mijloacele folosite,urmarea imediată și în egală măsură caracterul și importanța obiectului infracțiunii, caracterul și importanța urmărilor acesteia prejudiciul efectiv produs care trebuie să se reflecte în conținutul hotărârii judecătorești evaluarea gravității faptei nu se poate realiza în absența unei analize serioase a vinovăției infractorului, a atitudinii psihice a acestuia față de fapta comisă și urmările produse.

În speță, inculpatul C.L. a fost acuzat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală faptă ce a fost pe deplin dovedită și al cărui grad de pericol social concret a fost corect apreciat de ambele instanțe.

În cauză instanțele au ținut seama că gravitatea concretă a faptei fără a nega sau minimaliza gradul de pericol social concret al faptei a modalității și mijloacelor concrete de săvârșire, însă au ignorat celelalte aspecte precum circumstanțele reale și personale ale acestuia Persoana infractorului este un alt criteriu de individualizare judiciară a pedepselor care trebuie să corespundă și să fie adecvate și proporționale față de fiecare inculpat,raportat la periculozitatea socială a acestuia și trăsăturile sale specifice care îi definesc personalitatea și care alcătuiesc practic cumulul de circumstanțe care nu pot fi ignorate, circumstanțe care trebuie acordate în considerarea persoanei sale și din altă perspectivă, conduită profesională bună anterior comiterii faptei și un comportament riguros și ireproșabil, compatibil cu atribuțiile și rolul său în societate și care nu trebuie minimizate în alegerea sancțiunii ce corect a fost aplicată așa încât Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului prin cuantumul său în raport de circumstanțele personale ale inculpatului care nu are antecedente penale și nu a mai intrat în conflict cu legea penală de 10 ani,

nu este una justă de natură să fundamenteze proporționalitatea între scopul reeducării inculpatului prin caracterul retributiv al pedepsei aplicate și așteptările societății față de actul de justiție realizat sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate așa încât din acest punct de vedere se impune a fi reformată fără ca modalitatea de executare a pedepsei să fie schimbată Față de toate aceste aspecte,Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunțată este netemeinică motiv pentru care va admite recursul formulat de inculpat numai cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei și în rejudecare va reduce pedeapsa aplicată acestuia într-un cuantum normal proporțional cu criteriile expuse și analizate.

Va face aplicarea dispozițiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor. Cu referire la recursul părții civile A.N.A.F. - D.G.F.P. Teleorman, deși legal citată aceasta nu s-a prezentat în instanță să-și susțină recursul și nici nu a depus motive de recurs în termenul prevăzut de lege. Înalta Curte analizând recursul formulat prin prisma cazurilor de casare incidente din oficiu apreciază ca acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse. Astfel ambele instanțe au stabilit. în mod corect că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că operațiunile comerciale și fluxuri comerciale derulate de inculpat nu au fost evidențiate în contabilitate așa cum prevăd disp.

art. 6 din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, sustrăgându-se astfel de la plata către bugetul statului a sumelor datorate cu titlu de accize, TVA și impozit pe profit, iar cuantumul despăgubirilor de care a beneficiat partea civilă ca urmare a admiterii pretențiilor civile este cel real stabilit. științific pe baza raportului de constatare tehnic de contabilitate conform prejudiciului cauzat. Înalta Curte constată că operațiunile și activitățile derulate de cei doi inculpați prin societatea K. SRL Zimnicea (încasarea unor sume de bani pe bilete la ordin girate de societăți cu care nu aveau relații comerciale: SC I.P. SRL - 7 bilete la ordin în valoare de 1.443.383.552 ROL și SC P.M. SRL - 3 bilete