ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 943/2015

Asupra conflictului

negativ de competență de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Buzău, secția I civilă, reclamantul C.G.E. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, să se constate că

raporturile de muncă cu Ministerul Apărării Naționale au încetat la data de 14

octombrie 1982 și obligarea pârâtului să îi plătească drepturile salariale

pentru perioada 1 - 14 octombrie 1982, drepturi salariale indexate, majorate și

reactualizate și eventualele cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 276 din 11 martie 2014, Tribunalul Buzău a admis excepția necompetenței

sale materiale, invocată de această instanță din oficiu și, în consecință, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că litigiul dedus judecății nu este un

conflict de muncă, în sensul art. 1 lit. n) din Legea nr. 62/2011, iar raportul

dintre părți nu este unul de muncă, întrucât reclamantul nu mai are încheiat cu

pârâtul un contract de muncă, ci a fost trecut în rezervă, prin acte

administrative, care nu pot fi anulate sau verificate decât în cadrul

procedurii speciale.

Ordinele criticate, a

căror verificare s-a pretins în acțiunea promovată, având în vedere că

reclamantul contestă temeiul trecerii în rezervă, data trecerii, în raport de

situațiile de fapt invocate (incapacitatea temporară de muncă, prestarea

activității și după 2 octombrie 1982, necomunicarea propunerii consiliului de

onoare), au natura unor acte administrative individuale și au fost emise de

către o autoritate a administrației publice centrale de specialitate, în

exercitarea atribuțiilor conferite de lege.

Prin urmare, în

conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, sub imperiul

căreia a fost introdusă acțiunea, și cu prevederile art. 96 pct. 1 C. proc.

civ., competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, aparține curții de

apel, iar nu tribunalului. Este adevărat că, în privința validității ordinelor

de trecere în rezervă, se aplică normele de drept substanțial în vigoare la

data emiterii sau adoptării acestora, dar judecata cauzei, sub aspectul

competenței instanțelor, iar nu al procedurii de urmat, se realizează în

conformitate cu legea în vigoare la data sesizării instanței.

La rândul său, prin

Sentința civilă nr. 188 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția

a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

necompetenței sale materiale, invocată de reclamantul C.G.E., și, în

consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Buzău.

Curtea a apreciat că,

raportat la petitul acțiunii, precum și la precizările reclamantului, depuse la

Curtea de Apel Ploiești, prin care acesta arată că nu solicită anularea unor

acte administrative (Ordinele Ministerului Apărării Naționale), ci doar plata

unor drepturi salariale, aparține tribunalului competența de soluționare a

acestei cereri de chemare în judecată.

Constatând existența

conflictului negativ de competență, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă de contencios administrativ și fiscal, a decis, în temeiul art. 134 și

art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., înaintarea cauzei către Înalta Curte

de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Examinând conflictul

negativ de competență, Înalta Curte constată că în speță, în raport de obiectul

litigiului și dispozițiile legale incidente, competența soluționării cauzei

aparține Tribunalului Buzău, secția I civilă.

Litigiul dedus

judecății vizează, în esență, obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale

la plata, către reclamant, a drepturilor salariale pentru perioada 1 - 14

octombrie 1982, indexate, majorate și reactualizate.

Prin precizările la

acțiune, reclamantul a indicat expres faptul că scopul cererii de chemare în

judecată nu este anularea Ordinului Ministrului Apărării nr. M.C. 683 din 6

septembrie 1982, pe care intenționează să îl atace pe cale separată, sau a

Ordinului Ministrului Apărării nr. M.C. 757 din 2 octombrie 1982, ci acordarea

drepturilor salariale pentru o parte din luna octombrie 1982, iar cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 281 și urm. C.

muncii.

Raportat la aceste

precizări, și în virtutea principiului disponibilității, care impun

judecătorului învestit cu soluționarea unei cereri să se raporteze la obiectul

și limitele stabilite prin cererea, respectiv apărările părților, Înalta Curte

apreciază că Tribunalului Buzău, secția litigii de muncă, revine competența de soluționare,

în prima instanță, a cererii de față.

În speță nu se poate

reține incidența dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât

reclamantul nu a avut și nu are calitatea de funcționar public, în accepțiunea

acestui act normativ.

În aceste condiții,

în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) din noul C. proc.

civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă

instanță, în favoarea Tribunalului Buzău, secția I civilă, soluționând

conflictul negativ de competență în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul C.G.E. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Apărării Naționale în favoarea Tribunalului Buzău, secția I

civilă.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 martie 2015.

Procesat de GGC - MI