ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 821/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, obligarea acestuia să le recunoască titlul de licențiat obținut în urma susținerii examenului de licență la diferitele specializări din cadrul H., precum și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le vor efectua cu acest proces, inclusiv onorariul de avocat.

Prin sentința civilă nr. 148 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât, ca neîntemeiate, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărîri au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții susțin faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenții arată că instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că nu există nici o dispoziție legală care să reglementeze obligația MEN de a recunoaște o diplomă de licență. Totodată instanța a constatat că nu există dispoziții legale care să confere pârâtului MEN atribuții privind recunoașterea diplomelor de licență.

Cu privire la faptul că pârâtul Ministerul Educației Naționale nu are atribuții privind recunoașterea diplomelor de licență emise de universitățile din sistemul național de învățământ, a examenelor de licență, sau a titlului de licențiat, recurenții precizează că în conformitate cu art. 5 din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea MEN, acesta exercită în domeniul învățământului următoarele atribuții principale:

a) elaborează, aplică, monitorizează, controlează și evaluează politicile educaționale naționale;

b) monitorizează activitatea de evaluare externă;

c) coordonează și controlează sistemul național de învățământ.

În opinia recurenților, Ministerul Educației Naționale avea responsabilitatea, conform art. 34 din Legea nr. 87/2006, pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, de a lua anumite măsuri până la încetarea școlarizării începând cu anul I de studii.

Mai arată recurenții că Ministerul Educației Naționale trebuie să ia măsurile necesare astfel încât toate instituțiile de învățământ superior, de stat sau particulare, să desfășoare procesul de învățământ cu îndeplinirea cerințelor legale, astfel încât admiterea și respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma și coordonatele legale raportate la data înscrierii, dar și pe parcursul anilor de studiu, să asigure legalitatea și recunoașterea publică a studiilor universitare și fără ca acestea, prin acte normative și decizii ulterioare, să le fie invalidate retroactiv.

Recurenții prezintă situația de fapt și dispozițiile legale incidente pricinii și solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin Raportul întocmit la data de 18 ianuarie 2016, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reținut că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 1 iunie 2016, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

La termenul din 2 martie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii ca nefondată, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că recurenții, în cadrul acestui motiv de recurs, nu au indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond.

Practic, recurenții nu formulează veritabile critici la adresa sentinței atacate, ci reiterează apărările formulate în fața Curții de Apel București.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că recurenților-reclamanți le-au fost eliberate de către H. diplomele de licență pentru diferite specializări, în urma absolvirii examenului de licență organizat- de către această instituție de învățământ.

Recurenții-reclamanți au solicitat ca intimatul-pârât să le recunoască titlul de licențiați, obținut în urma susținerii examenului de licență, la diferitele specializări din cadrul H., astfel încât să se poate bucura de toate drepturile conferite de aceasta.

Recurenții-reclamanți au susținut că nu au raporturi de serviciu sau de muncă directe cu intimatul-pârât, ci exclusiv cu alte instituții care ar fi refuzat recunoașterea drepturilor legate de eliberarea acestor acte de studii, motivat de împrejurarea că însuși intimatul și-ar fi exprimat un astfel de refuz în acest sens.

Înalta Curte constată că deși s-au adresat instanței de contencios administrativ, reclamanții nu au invocat ca temei de drept vreo dispoziție din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".

Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:

- vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim;

- această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ;

- fie prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ pur și simplu sau un act administrativ asimilat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004:

"actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ", iar conform art. 2 alin. (2) din același act normativ:

"Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții, în acțiunea adresată instanței de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au fost aduse de autoritatea publică pârâtă și nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea.

De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform OMECT nr. 2284/2007, este eliberată de instituțiile de învățământ, ministerul având obligația de a pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.

Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce privește modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanții nu au făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaște valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.

Având în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim", Înalta Curte constată că cererea reclamanților, în mod corect a fost respinsă de instanța de fond.

Pe de altă parte, este de necontestat că reclamanții sunt titularii unor diplome de licență, astfel că toate susținerile, atât ale instanței de fond, cât și ale recurenților, cu privire la autorizarea sau nu a formei de învățământ urmate de către reclamanți, sunt străine de prezentul cadru procesual, astfel că nu vor face obiectul analizei recursului.

Conform unei practici constante a instanței supreme, s-a reținut că nu se poate constata un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, și nici un exces de putere din partea autorității publice, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește "recunoașterea diplomei de licență", pârâtul Ministerul Educației Naționale neavând nicio competență în acest sens.

Diploma de licență este un document oficial și câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.

Astfel, o diplomă de licență emisă de o instituție de învățământ superior, cum este cea a reclamanților, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaștere/validare a diplomei de către ministerul de resort.

Fiind un act administrativ, diploma de licență se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că emană în mod real de la cine se afirmă că emană, prezumția de veridicitate, în sensul că reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă și prezumția de legalitate, în sensul că a fost emisă cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, fiind ea însăși titlul executoriu în baza căruia se inițiază procedura executării silite, cu obligația corelativă a adresanților de a respecta și de a pune în aplicare dispozițiile acesteia.

În aceste condiții, nu pot fi primite argumentele recurenților referitoare la obligația legală a ministerului de coordonare și control a sistemului național de învățământ, care ar include și obligația de recunoaștere a diplomelor de licență, cel vizând teoria aparenței în drept sau modalitatea în care trebuie interpretate anumite dispoziții legale în materie.

Prin urmare, o astfel de cerere nu poate forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, și nu poate forma obiectul unei soluții pe care o poate da instanța în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) - (6) din Legea nr. 554/2004.

Se mai are în vedere și faptul că dispozițiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acțiunea în constatarea dreptului, iar dispozițiile de drept comun în materie, respectiv art. 35 din C. proc. civ., sunt în sensul că persoana care justifică un interes poate cere "constatarea existenței sau inexistenței unui drept", însă "cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Înalta Curte reține că diplomele de licență obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalități.

În condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi, fără a fi nevoie de intervenția Ministerului Educației Naționale pentru "recunoașterea diplomei de licență", obiectul prezentei acțiuni vizând strict obligarea pârâtului de a recunoaște diplomele de licență.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată și face obiectul unei jurisprudențe constante a instanței supreme, astfel încât recursul de față a fost soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 493 alin. (6) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 148 din 26 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2017.