ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5217/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 557 din 27 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, invocată de reclamantul P.D.G., în contradictoriu cu pârâtul M.A.I.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția de nelegalitate a actului administrativ normativ este admisibilă, raportat la practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a apreciat că terminologia uzitată de lege nu este de natură să configureze un fine de neprimire a excepției de nelegalitate a actelor administrativ-normative, principiul coerenței legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilității excepției de nelegalitate pentru ambele categorii de acte administrative unilaterale. Referitor la motivul de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, invocat de către reclamant, constând în nepublicarea acestuia în M. Of., Curtea a reținut că la data adoptării Ordinului era în vigoare H.G.

nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, iar nu H.G. nr. 50/2005. În privința obligativității publicării Ordinului în M. Of. erau aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, însă, derogatoriu de la acest text de lege, prin art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, se stabilea că „ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională, nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României”. Având în vedere temeiurile de drept aplicabile în cauză, Curtea a apreciat că nepublicarea în M. Of.

a Ordinului nr. 400/2004 a avut o bază legală, trimiterile reclamantului la prevederile Codului muncii sau dispozițiile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică neavând aplicabilitate în cauză, raportat la motivul de nelegalitate invocat. 2. Recursul reclamantului Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.D.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut, în esență, că judecătorul fondului nu a justificat faptul aplicării articolului 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, în sensul că ordinul nu este supus obligativității publicării în M. Of.

al României, Partea I. Cu privire la acest aspect a precizat că Ordinul nr. 400/ 29 octombrie 2004 nu prevede în conținutul său reglementări din sectorul de ordine publică ci doar norme de procedură a cercetării disciplinare a personalului din M.A.I. A apreciat reclamantul că o mențiune foarte importantă a acestui ordin este cuprinsă în Titlul V – Dispoziții finale, art. 30 unde se precizează că „Prezentul ordin intră în vigoare la data de 01 ianuarie 2005”, dar cu toate acestea, Ordinul nr. 400/2004 nu a fost publicat în M. Of. Recurentul a susținut că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 78 din Constituția României, articolul 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnica legislativa in elaborarea actelor normative, și art. 27 alin. (1) din H.G.

nr. 555/2001, pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare. Cu privire la aplicabilitatea art. 78 din Constituția României, recurentul a invocat art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 52/2003, privind Transparenta decizionala în administrația publică care definește actul normativ ca fiind „ actul emis sau adoptat de o autoritate publică, cu aplicabilitate generală” susținând că prin corelarea cuvântului „lege” cu sintagma „act normativ” rezultă că acestea se află în legătură reciprocă, atât din punct de vedere juridic ca și definiție, cât și ca explicație oferită de dicționarul limbii romane.

În continuare, recurentul a argumentat neaplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, în sensul că, din interpretarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 360/2002 și art. 59 alin. (2) din aceiași lege rezultă că polițistul își exercită atribuțiile stabilite „prin lege”și că „procedura cercetării prealabile” se reglementează prin ordin al ministrului. Totodată, a precizat că potrivit art. 78 din Constituția României și art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în vederea intrării în vigoare, legile, ca și celelalte acte normative, cum ar fi și Ordinul a cărui nelegalitate se invocă, trebuie publicate în M. Of.

al României. În acest sens sunt și prevăzute art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru aprobarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare. A susținut recurentul că, prin nepublicarea în M. Of. a Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 au fost încălcate dispozițiile legale citate. În baza acestui Ordin, reclamantul a fost sancționat de către șeful I.P.J. Călărași cu „mustrare scrisă” prin Dispoziția de sancționare nr. 7189 din 20 iulie 2007. De asemenea, a arătat că Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului se completează, potrivit art. 78 alin. (1) din acest act normativ, cu prevederile Legii nr. 188/1999, iar aceasta din urmă se completează cu prevederile legislației muncii, în măsura în care ele nu contravin legislației specifice funcției publice.

Potrivit Codului muncii, acesta se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care legile speciale nu conțin dispoziții specifice derogatorii. Ordinul nr. 400/2004 nu conține secrete de stat, iar normele de cercetare disciplinară a polițiștilor, reglementate de acest Ordin nu se încadrează în categoria informațiilor clasificate, situație care ar fi permis ca acest act normativ să nu fie publicat în M. Of. Reglementând procedura cercetării disciplinare a unei categorii de funcționari publici, acest Ordin ar fi trebuit să asigure transparența acestei proceduri. Ordinul nu respectă cerința de legalitate a publicării în M. Of., conform prevederilor art. 78 din Constituție și art. 1 coroborat cu art. 59 alin. (2) din Legea nr. 360/2002.

3. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3455 din 13 septembrie 2012 a respins recursul reclamantului, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut următoarele argumente: În cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, instanța de contencios administrativ investită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice, în principiu, doar concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În cauză, instanța de fond a respins în mod corect ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I. , întrucât la data emiterii ordinului au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, potrivit principiului tempus regit actum, respectiv dispozițiile art. 27 alin. (3) din anexa I la H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului. Astfel, potrivit textului citat, nu erau supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea I, dacă legea nu dispunea altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

În cauză, Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 a fost emis în baza și în executarea Legii nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor, această lege reglementând practic statutul unei categorii de funcționari publici specializați ce activează în sectorul ordinii publice și siguranței naționale, astfel că valabilitatea lui nu este condiționată de publicarea în M. Of. Pe de altă parte, art. 27 alin. (3) din anexa I la H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii ordinului este în concordanță, la rândul său, cu dispozițiile art. 108 alin. (4) teza finală din Constituție, republicată, cu prevederile art. 10 și art. 82 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum și cu dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

M.A.I. nu avea, cât privește Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, nici obligația aplicării prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, acest act administrativ normativ fiind un act cu aplicabilitate restrânsă la personalul Ministerului Administrației și Internelor și nu un act cu aplicabilitate generală, pentru a fi incidente prevederile art. 3 lit. a) din legea menționată. Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, rezultă că nepublicarea actului normativ atrage inopozabilitatea acestuia și nu nelegalitatea. De asemenea, principiul constituțional al ierarhiei actelor normative nu este încălcat pentru că polițiștilor nu le sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 188/1999 și nici actele normative emise în executarea acesteia, cum este H.G.

nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare în cadrul autorităților și instituțiilor publice. Aceasta deoarece, polițiștilor, funcționari publici cu statut special, li se aplică prevederile din Legea nr. 360/2002, care, potrivit art. 78 alin. (1) se completează cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 numai în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică acestora, ori regimul disciplinar își găsește reglementare în cuprinsul Legii nr. 360/2002, iar Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 a fost emis în temeiul art. 59 alin. (2) din această lege. 4. Contestația în anulare La data de 5 noiembrie 2012, s-a înregistrat contestația în anulare formulată de P.D.G., în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16, art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.A.D.O.L.F., și art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., solicitându-se anularea deciziei nr. 3455 din 13 septembrie 2012 a acestei instanțe și rejudecarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 557 din 27 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal În motivarea contestației, contestatorul a reluat motivele de recurs, redate în integralitate în prezenta decizie, susținând că instanța de recurs, deși a luat act de punctual său de vedere cu privire la excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 400/2004, nu a aplicat prevederile menționate incidente în cauza dedusă judecății. 3. Procedura de soluționare a contestației în anulare Intimatul M.A.I. a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare. Contestatorul P.D.G. a învestit Înalta Curte cu o cale extraordinară de atac, de retractare, pe care a încadrat-o în dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare specială, text legal care permite exercitarea contestației în anulare atunci „când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Din cuprinsul motivării căii de atac examinate rezultă că, formal, contestatorul a invocat omisiunea cercetării recursului său. După cum rezultă din considerentele deciziei instanței de recurs, instanța a respins recursul declarat de reclamant care viza excepția de nelegalitate a Ordinului M.A.I.

nr. 400/2004, în urma unei analize efective a actelor normative ce au stat la baza emiterii ordinului atacat. Considerentele pentru care instanța de control judiciar, învestită cu un recurs devolutiv potrivit art. 304 1 C. proc. civ., a adoptat această soluție sunt clar explicate în decizia atacată, care răspunde tuturor exigențelor de motivare a unei hotărâri judecătorești, atât prin prisma dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., dar și a art. 6 § 1 C.E.D.O. În realitate, motivele contestației în anulare de față coincid practic cu motivele de recurs și concluziile scrise formulate la judecata recursului, contestatorul tinzând la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei. Or, în cadrul contestației în anulare, abordarea judecătorului nu poate fi decât restrictivă, adică limitată la motivele care îngăduie anularea unei hotărâri judecătorești trecute în puterea lucrului judecat.

La soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere și jurisprudența C.E.D.O., care, în mod constant, reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată ar fi apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”.

De asemenea, Curtea permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Sintetizând, Înalta Curte reține că pretenția contestatorului de a analiza contestația în anulare prin prisma motivelor deja examinate de instanța de recurs, este inadmisibilă, aceasta configurând o veritabilă cale de atac de reformare, nepermisă de lege. Ca urmare, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va fi respinsă contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.D.G. împotriva Deciziei nr. 3455 din 13 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2013.