ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 699/2015

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 189 din 12 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, în Dosarul nr. 44880/3/2011*, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.D., M.I.M., M.S.M., M.A.M., T.C., C.E., P.V., în contradictoriu cu pârâtul F.P.V.S. A fost obligat pârâtul la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 50.000 lei către M.S.M.; 50.000 lei către M.A.M.; 25.000 lei către T.C.G.; 25.000 lei către C.E.; 25.000 lei către M.I.M.; 25.000 lei către P.V. și 25.000 lei către M.D. S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata de daune materiale ca neîntemeiat.

A fost obligată pârâta la plata următoarelor sume: 6.200 lei către P.V.; 6.200 lei către T.C.G. și 6.200 lei către M.D. cu titlu de cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei soluții instanța de fond a reținut, în esență, că întrucât în accident a fost implicat un singur autovehicul operează prezumția că vinovăția în producerea accidentului revine în exclusivitate conducătorului auto decedat, la data producerii accidentului autoturismul fiind radiat (situație ce rezultă din adresa M.A.I.- I.G.P.

nr. din 23 august 2010) din data de 12 iunie 2008, iar conducătorul auto neavând încheiată asigurare de răspundere civilă auto; în aceste condiții devenind incidente dispozițiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, care prevăd antrenarea răspunderii F.P.V.S., acesta având drept scop protejarea victimelor accidentelor de circulație care s-au soldat cu vătămări corporale sau decese, în două ipoteze: atunci când autorul nu poate fi identificat și când autovehiculul nu era asigurat. S-a reținut că aceeași obligație de reparare a prejudiciului este reglementată și prin art. 251 din Legea nr. 32/2000, modificată prin Legea nr. 113/2006, care prevăd că F.P.V.S. se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente, dacă: a) vehiculul care a produs accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente.

Referitor la despăgubirile materiale pretinse, tribunalul a constatat că acestea nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă.

Chitanțele fiscale anexate în copie nu se coroborează cu nicio altă probă, ele nepurtând mențiuni din care să reiasă că au legătură cu cheltuielile de înmormântare fiind doar indicate în acțiune ca fiind în sumă de 30.000 lei pentru fiecare reclamant fără a se arăta concret ce reprezintă (înmormântare, pomeni, etc.) Referitor la daunele morale s-a arătat că prin natura lor acestea nu sunt susceptibile de un calcul exact; nici sistemul legal din România și nici normele comunitare nu prevăd o modalitate concretă de calcul întrucât acest tip de prejudiciu nu este susceptibil de evaluare; principiul reparării integrale a prejudiciului material nu poate fi aplicat în materia daunelor morale, că se poate acorda victimei o indemnizație care are ca scop compensarea pentru suferințele psihice produse ca urmare a pierderii unei rude apropiate; în speță reclamanții se aflau în relație de rudenie apropiată cu defuncții, aceștia fiind fiice, respectiv mamă, soție sau frate ori bunică.

Cererea de acordare de daune materiale formulată de M.A.M. și M.S.M. a fost respinsă cu motivarea că, la dosar nu există nici un început de dovadă din care să rezulte că tatăl acestora realiza venituri permanente din muncă. În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat către reclamanți. Împotriva sentinței civile nr. 189 din 12 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, în Dosarul nr. 44880/3/2011*, au formulat apel reclamanții M.D., M.I.M., P.V., M.S.M., M.A.M., T.C.G., C.E. și pârâtul F.P.V.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 1. În apelul formulat de reclamanți s-a criticat sentința pronunțată la fond cu privire la următoarele aspecte: - neacordarea în mod greșit a daunelor materiale în cuantum de 30.000 lei pentru mama victimei decedate, M.D.

pentru care nu s-au putut păstra și arhiva toate chitanțele și mijloacele doveditoare privind efectuarea cheltuielilor de înmormântare și cu parastasele ulterioare de pomenire până la 7 ani, fiind cunoscut cuantumul ridicat al unor astfel de cheltuieli: - neacordarea în mod greșit celor două minore ale defunctului M.A. a pensiei de întreținere, de la data decesului tatălui și până la vârsta de 18 ani, respectiv 26 ani dacă sunt în continuare de studii după majorat; - instanța de fond a cenzurat pretențiile având ca obiect daunele morale mult prea mult, chiar dacă este foarte greu de cuantificat o suferință atât de mare ca pierderea unor ființe dragi (fiu, frate și tată), în bani.

- instanța trebuia să aibă în vedere criteriile care s-au conturat în jurisprudenta Curții Supreme și s-au pus în evidență de către literatura de specialitate, respectiv: consecințele negative în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suferințele și frustrările trăite - etc, astfel încât despăgubirea să fie totuși efectivă și rezonabilă prin compensarea într-o sumă de bani care să țină seama de criteriile susmenționate, la cauza concretă. 2. În apelul formulat de pârâtul F.P.V.S., s-a arătat că Fondul, în urma analizei documentelor aferente dosarelor de daună în cauză și ținând seama de legislația în vigoare și jurisprudenta din România, a înaintat o ofertă de despăgubire, reclamanților, respectiv atât persoanelor care au solicitat despăgubire, cât și reprezentantului convențional, fără a primi un răspuns.

Cu privire la cuantumul pretențiilor solicitate de reclamanți, s-au reiterat aspectele susținute la fond. Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința nr. 466/A din 31 octombrie 2014, a respins ca nefondate, ambele apeluri reținând în esență că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea judicioasă a legii raportat la situația de fapt corect stabilită, potrivit jurisprudenței în materie. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.D., M.I.M., P.V., M.S.M., M.A.M., T.C.G., C.E. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate în apel și trimiterea cauzei către instanța de apel pentru o nouă judecată, pentru următoarele: Recurenții-reclamanți își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții reclamanți invocă nemotivarea deciziei recurate față de faptul că instanța de apel nu Ie-a analizat toate criticile invocate, din considerentele deciziei nerezultând care au fost motivele pentru care instanța de control nu a apreciat întemeiate criticile invocate de apelanții-reclamanți, de ce susținerile acestora privind majorarea daunelor nu au fost analizate, ignorându-se dispozițiile C. proc. civ. și dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Consideră recurenții că instanța de control judiciar e datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, chiar dacă și-a însușit sau nu concluziile și motivele instanței a cărei hotărâre este atacată, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator.

Sub acest aspect recurenții apreciază că motivarea instanței de apel este una extrem de lacunară, aceasta limitându-se la a face aprecieri abstracte fără nici un exemplu concret cu privire la media despăgubirilor sub forma daunelor morale din anumite țări și din țară fără a exemplifica în nici un mod la care se referă. Cu privire la daunele materiale, se arată, instanța se rezuma în a aprecia că nu există documente justificative fără a aprecia de ce trebuiesc înlăturate cele care există la dosar, fără a explica într-o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în soluția dată și nu doar să se rezume în a aprecia prin două fraze ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.

Raportându-se la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții formulează următoarele critici: În ceea ce privește daunele materiale instanța de fond a aplicat greșit legea atât în ceea ce privește daunele solicitate de către M.D. cât și în ceea ce privește daunele materiale solicitate de cele două minore, fiicele victimei decedate M.A., în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 coroborate cu cele ale art. 26 din același act normativ. Consideră recurenții că instanța de apel face o greșită aplicare a legii deoarece la dosarul cauzei există ceea ce norma numește documente justificative, și anume acte prin care să se poată proba cheltuielile efectuate, instanța de apel nemotivând de ce instanța a procedat în ceea ce privește daunele materiale solicitate pentru înmormântare și parastase la cenzurarea lor în totalitate.

Consideră recurenții că măsura instanței de a înlătura în totalitate înscrisurile de la dosar depuse în susținerea cererii reclamanților pe motiv că acestea nu specifică clar în conținutul lor faptul că sunt pentru înmormântare este eronată deoarece pe bonurile de produse alimentare nu avea cum să se precizeze faptul că acestea sunt pentru înmormântare sau parastas, instanța putând cenzura cel mult până la limita sumei probate cu înscrisuri, dar nu să înlăture în totalitate pretențiile ca neprobate, câtă vreme există documente justificative la dosar (chitanțe, bonuri fiscale). Mai mult de atât, se arată, la dosarul cauzei au fost depuse chitanțe din care reiese clar și fără urmă de dubiu faptul că, banii au fost cheltuiți de către M.D.

pentru înmormântarea fiului și exemplifică chitanța fiscală din 10 octombrie 2010 emisă de către Episcopia Giurgiului unde se specifică foarte clar că bani au fost dați pentru înmormântare. Având în vedere dispozițiile legale mai sus invocate, recurenții arată că instanță de apel a făcut o aplicare greșită a legii, în condițiile în care erau depuse în dosar toate înscrisurile doveditoare. Consideră recurenții-reclamanți că și cu privire la acordarea daunelor materiale pentru cele două minore ale victimei M. instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, întrucât având în vedere faptul că victima nu lucra cu contract de muncă, solicitarea viza acordarea la salariu minim pe economie, considerând că pierderea de venit (daunele materiale) suferită de minori, ca urmare a decesului unuia din părinți poate fi asimilata pierderii de venit ca urmare a divorțului părinților, conform disp.

art. 94 alin. (3) C. fam. în vigoare la data accidentului. Se arată că motivarea instanței raportat la faptul că nu s-a depus dovada veniturilor este nefondată și nelegală raportat la textele de lege invocate și față de faptul că instanța de apel s-a raportat la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care în opinia recurenților nu se aplică în cauză. Cât privește daunele morale din perspectiva art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 recurenții arată că instanța de apel nu a avut în vedere jusprudența din România, iar în motivare deși spune că instanța de fond a avut în vedere legislația în vigoare, aceasta trece peste dispozițiile legale în vigoare și ignoră în totalitate juhsprudenta la care reclamantele fac referire.

Se precizează că instanța de apel nu arată temeiul legal avut în vedere pentru evaluarea prejudiciului, aceasta nefăcând o evaluare proprie și corectă a prejudiciului moral suferit de recurenți. Mai mult de atât, se arată, instanța de apel apreciază, fără un temei legal, că daunele acordate de către F.P.V.S., trebuie să fie mai mici decât în situația în care daunele sunt acordate de către societățile de asigurare. Consideră recurenții că această apreciere este nu doar nefondată ci și nelegală, deoarece textele de lege nu dispun că în cazul în care daunele sunt acordate de către F.P.V.S.

acestea să fie substanțial mai mici, din contră art. 6 din Ordinul nr. 1/2008 (pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S.) prevede că: „(1) Cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului, nelegalitatea cu privire la acest aspect fiind evidentă.

Referindu-se la prejudiciul moral, recurenții arată că acesta nu poate fi supus aceluiași regim probator ca prejudiciul material; prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumției simple a judecătorului, dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat sa evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situației sale injuste, componentele personalității sale, legătura de rudenie sau orice altă relație privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite, recurenții făcând trimitere la jurisprudența în materie. Precizează recurenții, sub acest aspect, că instanța de apel nu a făcut nici o evaluare asupra părților, asupra situației de fapt, făcând numai referire la judecata în echitate.

Intimatul-pârât F.P.V.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Din considerentele deciziei recurate reiese cu evidență că aceasta îndeplinește exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., răspunzând motivelor invocate de apelanții reclamanți, neputându-se reproșa instanței de apel ignorarea art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. Astfel, instanța de apel a apreciat că situația de fapt a fost judicios stabilită de instanța de fond, context în care a apreciat cu privire la neacordarea daunelor materiale privind cheltuielile de înmormântare nu au fost probate și la neacordarea pensiei de întreținere pentru cei doi minori, că acestea nu au suport probatoriu.

Totodată instanța de apel, raportându-se la criticile formulate de apelanții reclamanți a făcut în mod judicios distincția între despăgubirile ce se acordă asiguraților și cele care se acordă neasiguraților, criteriu avut în vedere de instanța de fond în stabilirea daunelor morale într-un cuantum rezonabil și echitabil. Așadar, instanța de apel a făcut o analiză punctuală a motivelor invocate în apelul reclamanților, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trimiterile jurisprudentiale făcute de instanță fiind relevante în acest sens. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor invocate prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții fac referire la dispozițiile art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A., la art. 1/2008, trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susțină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva temeiului invocat, recurenții limitându-se la a afirma că instanța de apel nu a făcut o evaluare corectă și proprie a probatoriului administrat. Practic, prin aceste critici recurenții își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanță, aducând în susținere argumente ce își propun să repună în dezbatere clarificarea situației de fapt proprie speței precum și reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți M.D., M.I.M., M.S.M., M.A.M., T.C.G., C.E. și P.V. împotriva Deciziei nr. 466/A din 31 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2015.