ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 40/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 6220/30/2012, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții Comuna Cenad, Consiliul Local Cenad și Primarul Comunei Cenad în contradictoriu cu pârâta SC C.P.S.J.M.R. SRL Dumbrăvița, s-a constatat reziliat de drept la data de 22 mai 2012 contractul de lucrări din 22 martie 2010 încheiat de reclamanta pârâtă, în calitate de achizitor și pârâta reclamantă, în calitate de executant, a fost obligată pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 1.929.169,4 lei cu titlu de penalități de întârziere, s-a respins în rest acest petit ca neîntemeiat, s-a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că între părți a fost încheiat contractul de lucrări din 22 martie 2010, reclamanta pârâtă în calitate de achizitor și pârâta reclamantă în calitate de executant și având ca obiect executarea construcții „Casă de cultură Cenad” într-un termen de 6 luni începând cu data menționată în ordinul de începere al lucrărilor, cu un preț de 3.063.653 lei inclusiv TVA, precum și mai multe acte adiționale prin care s-a prelungit succesiv termenul de execuție al lucrărilor. Fiind chemată să constate rezilierea de drept a contractului încheiat de părți, instanța de fond a constatat că potrivit art. 27.3 din contract, în cazul neexecutării obligaților din culpa executantului, acesta se desființează de plin drept, fără acțiune în justiție și fără nici o formalitate prealabilă.

Această clauză reprezintă un pact comisoriu de ultim grad care drept efect desființarea necondiționată a contractului și cum în speță, expertul a concluzionat că începând cu data de 23 decembrie 2011 pârâta reclamantă nu a mai efectuat nici o lucrare la obiectivului contractat, rezilierea de drept se impune de la sine. Ca o consecință a rezilierii deplin drept, reclamanta pârâtă a solicitat obligarea pârâtei reclamante la plata unor penalități de întârziere de 0,5 pe zi de întârziere începând cu data de 30 august 2011 și până la data de 22 mai 2012, data rezilierii deplin drept.

Strâns legat de acest aspect dar și cu o eventuală lipsă a culpei, pârâta reclamantă a invocat în apărare excepția de neexecutare datorită faptului că reclamanta pârâtă nu a alocat sume de bani necesare continuări lucrărilor, apărare în legătură directă cu pretenția reconvențională în sensul constatării nulității absolute a clauzelor contractuale reglementate de art. 13.1 și art. 19. Instanța de fond a constatat reziliat de drept la data de 22 mai 2012 contractul de lucrări din 22 martie 2010 încheiat de reclamanta pârâtă, în calitate de achizitor și pârâta reclamantă, în calitate de executant și a obliga pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 1.929.169,4 lei cu titlu de penalități de întârziere deoarece pe perioada 26 decembrie 2011 - 30 martie 2012 părțile au stabilit de comun acord întreruperea lucrărilor datorită timpului nefavorabil.

În ce privește obligarea pârâtei reclamante la plata dobânzii legale începând cu 23 mai 2012, după constatarea rezilierii de drept a contractului, instanța a apreciat că nu le poate acorda deoarece dobânda legală este înlăturată de clauza penală însușită de părți în condițiile în care potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este obligat și la plata de daune interese, de se cuvine, în caz de neexecutare, daune interese care nu pot cuprinde decât dobânda legală în situația în care obligația are ca obiect o sumă oarecare conform art. 1088 C. civ. or, în condițiile în care părțile au evaluat convențional prejudiciul în caz de neexecutare a contractului, art. 1082 C. civ. nu poate fi aplicat. împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC C.P.S.J.M.R.

SRL, solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat. De altfel toate discuțiile legate de încheierea contractului s-au purtat pe modelul cadru al acestuia, iar la semnarea lui s-au adăugat aceste clauze fără știrea administratorului societății apelante de la acea vreme. Prin decizia nr. 446/ A din 19 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost admis apelul pârâtei SC C.P.S.J.M.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 6220/30/2012, pe care a schimbat-o în sensul că a fost respinsă acțiunea principală a reclamanților privind obligarea pârâtei la penalități de întârziere. S-au menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 1.498,35 lei către pârâta apelantă, cheltuieli de judecată în apel. S-a reținut că sunt întemeiate criticile cuprinse în motivele de apel, și anume că prima instanță a interpretat și aplicat greșit clauzele contractuale înscrise la art. 13.1 și 13.2 din convenția părților și vizează corecta aplicare a dispozițiilor art. 969, art. 977 și următoarele C. civ. (1865). Prin contractul de lucrări din 22 martie 2010, părțile au convenit executarea, finalizarea și întreținerea unei construcții „Casa de cultură Cenad” de către pârâtă, în calitate de executant, în schimbul unui preț aflat în sarcina reclamantei, în calitate de achizitor.

În cadrul clauzelor care fixează sancțiunile aplicabile pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor părților, prin art. 13.1 s-a convenit că „în cazul în care din vina sa exclusivă, executantul nu reușește să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract, atunci achizitorul este îndreptățit de a deduce din prețul contractului, ca penalități, o sumă echivalentă cu 0,5 % din prețul contractului pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor. Tot astfel, prin art. 13.2 din contract părțile au convenit că „nerespectarea obligațiilor asumate prin prezentul contract de către una dintre părți, în mod culpabil și repetat, dă dreptul părții lezate de a considera contractul de drept reziliat și de a pretinde daune interese”.

Ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, la data de 31 mai 2012 reclamanta a notificat pârâta asupra desființării de drept a contractului, în cazul în care pârâta nu va relua lucrările pe șantier și nu va finaliza lucrările până la data de 15 octombrie 2012. Lucrările nu au mai fost puse în operă, astfel că prin acțiunea introductivă de primă instanță reclamanta a solicitat să se constate rezilierea de plin drept a contractului de lucrări și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.309.569,91 lei reprezentând penalități de întârziere în executarea lucrărilor și dobânzi legale (neprecizate). Prima instanță a apreciat că în cauză își produce efectele clauza contractuală înscrisă la art. 13.2 cu privire la rezilierea contractului și art. 13.1 referitor la penalitățile de întârziere, considerând că toate clauzele trebuie interpretate „unele prin altele” pentru a le da eficiență.

Curtea constată că cele două clauze sancționatorii privesc situații juridice distincte și se aplică în dreptul și în contra părților în mod diferit după cum este prezentă situația întârzierii (nereușitei) executării lucrărilor de către pârâtă, în termenele convenite dar cu continuitatea executării contractului sau situația nerespectării obligațiilor asumate prin contract și încetării contractului prin rezilierea de plin drept a acestuia. Sancțiunile contractuale sunt diferite în fiecare dintre cele două ipoteze examinate. în primul caz, contractul continuă să se deruleze, însă cu penalizarea executantului cu un procent de 0,5 % din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere, valoare sau preț pe care achizitorul îl poate reține și să nu îl plătească pentru lucrările efectuate sau care urmează a fi executate.

Această sancțiune se repercutează exclusiv asupra prețului contractului, în defavoarea pârâtei-executant. în cel de-al doilea caz, contractul încetează iar partea în culpă poate fi supusă la plata unor daune interese. Această sancțiune privește rezilierea de plin drept a convenției și plata daunelor interese în sarcina părții vinovate de ruperea raportului contractual. Reclamanta a solicitat să se constate intervenirea celui de-al doilea caz, și anume al rezilierii de plin drept a contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă. Invocând clauza contractuală care conține sancțiunea rezilierii contractului, reclamanta avea dreptul de a solicita daune interese, prevăzute de aceeași clauză, iar nu penalități de întârziere de 0,5 % din prețul contractului, sancțiune specifică altei clauze sancționatorii pentru o altă abatere contractuală.

Aplicarea penalităților de întârziere, ca procent dedus din prețul contractului, este posibilă pe durata executării contractului iar nu pentru rezilierea sa. Aceasta întrucât părțile au prevăzut penalitatea pentru simpla întârziere a executării contractului, iar nu cu titlu de compensație a daunelor interese suferite de reclamantă în caz de reziliere a contractului (art. 1069 C. civ.). Pentru ipoteza rezilierii contractului părțile au convenit expres posibilitatea obligării debitorului culpabil de încetarea contractului la daune interese. Aceste daune interese nu se juxtapun cu penalitățile de întârziere în executarea contractului deoarece au alt izvor contractual și se fondează pe prejudiciul suferit de partea contractantă datorită încetării contractului.

De altfel, în ipoteza rezilierii contractului, executarea obligațiilor contractuale în continuare nu mai este posibilă, cel puțin în temeiul convenției inițiale a părților, astfel că impunerea unor penalități pentru întârzierea executării contractului împreună cu rezilierea contractului, potrivit celor două clauze, nu pot primi incidență deodată. Valorificarea clauzei sancționatorii privind penalitatea este posibilă, însă, în temeiul efectelor obligațiilor contractuale, iar nu pe fondul rezilierii contractului. Cu privire la interpretarea celor două clauze sancționatorii convenite de părți, instanța de apel a considerat că interpretarea trebuie făcută după intenția comună a părților.

Or, intenția comună a părților este neechivocă, astfel: să sancționeze prin clauza înscrisă la art. 13.1 întârzierea dar continuarea executării contractului, cu o anumită penalitate; să sancționeze prin clauza înscrisă la art. 13.2 neexecutarea contractului prin rezilierea acestuia și plata daunelor interese. Combinarea celor două tipuri de clauze, cu consecința creării unor sancțiuni contractuale cumulate asupra cărora părțile nu au convenit, nici expres, nici prin subînțelegerea lor, este străină instituției juridice a interpretării contractului. Optând pentru rezilierea contractului, reclamanta avea opțiunea pentru obligarea pârâtei la daune interese, în mod unitar, conform clauzei convenită de părți, iar nu pentru penalități de întârziere, ca o consecință a rezilierii contractului.

Pentru aceste considerente, cererea de chemare în judecată sub petitul obligării pârâtei la penalități de întârziere ca efect al rezilierii contractului este neîntemeiată. în ceea ce privesc celelalte critici ale pârâtei apelante, instanța de apel Ie-a considerat nefondate, astfel: nu a avut loc nici o viciere a consimțământului pârâtei, pe motiv că reprezentantul acesteia nu cunoaște limba română. Pârâta are o sucursală în loc. Dumbrăvița, jud. Timiș, structură societară de naționalitate română care trebuia și putea să-i asigure înțelegerea contractului; clauzele contractului nu sunt abuzive ci, clauze obișnuite în practica contractelor de execuție de lucrări pe care le încheie profesioniștii operatori în acest domeniu.

împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanții au declarat recurs. Recurenții susțin că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică din următoarele motive: Contrar motivării instanței de apel, recurenții precizează că nu au cerut plata unor penalități de întârziere ca efect al rezilierii contractului, ci au formulat doua cereri distincte. Având în vedere că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, a solicitat penalități de întârziere doar până la data de 22 mai 2012 în temeiul art. 13.1 din contract, și văzând că pârâta și-a luat toate utilajele de la locul lucrării, ceea ce dovedea faptul ce nu dorește să continue lucrarea, la data de 11 iulie 2012 a solicitat constatarea rezilierii contractului.

Sancțiunea rezilierii contractului nu poate anula penalitățile de întârziere ce le datorează parata pentru întârzierea în derularea lucrării de peste 170 de zile anterioare datei rezilierii. Pe de alta parte părțile pot stabili anticipat sub forma daunelor interese convenționale așa numitele clauze penale, întinderea despăgubirilor ce le vor suporta în cazul în care una din părți nu - și execută sau execută necorespunzător sau cu întârziere obligațiile, iar daunele convenționale pot fi stabilite și pentru executarea cu întârziere a obligației. Motivarea instanței de apel, ca nu se pot solicita penalități de întârziere și ulterior rezilierea contractului, este nelegală deoarece ar duce la soluția în care reclamanții ar fi în situația să nu solicite rezilierea contractului niciodată pentru a avea posibilitatea de a solicita penalitățile de întârziere.

în ipoteza prezentată, recurenții învederează instanței că părțile au stabilit de comun acord întinderea daunelor interese sub forma penalităților de întârziere, iar instanța nu putea să reducă sau să majoreze valoarea acestor penalități consimțite de comun acord de părți. Pe de alta parte, recurenții arată că la data de 22 mai 2012 valoarea penalităților de întârziere datorate de pârâtă erau de 2.309.569,91 lei și contravaloarea lucrărilor efectuate deja de pârâtă și achitate de recurentă sunt în valoare de 859.202,16 lei, care depășeau cumulat valoarea contractului care este de 3.068.653 lei, ceea ce Ie-a întărit bănuială că pârâta nu își va continua lucrarea la care s-a angajat.

Recurenta precizează că prin raportul de expertiza efectuat în cauză, s-a stabilit că pârâta a efectuat lucrări în valoare de 818.831 lei, iar suma achitată de recurentă este de 859.202,16 lei, iar în situația menținerii soluției instanței de fond, pârâta s-ar îmbogăți fără justă cauză cu suma achitata de reclamanți în plus față de contravaloarea lucrărilor efectuate. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Referitor la excepția nulității recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru următoarele considerente: Din analizarea criticilor formulate de recurenți, constată că recurenții invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Din analizarea criticilor formulate în susținerea recursului, recurenții critică soluția din apel din perspectiva greșitei interpretări a clauzelor contractuale sancționatorii convenite de părți în contractul de lucrări din 22 martie 2010, respectiv art. 13.2 și art. 13.1 din contractul părților, critici ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în ce privește motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., după cum se poate observa, recurenții le-au indicat formal, fără să motiveze în drept în ce constă nelegalitatea deciziei atacate. Și, de altfel, din modul în care au fost formulate criticile - așa cum s-a arătat la alineatul anterior - acestea pot fi încadrate numai în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Din examinarea criticilor formulate în raport de motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte că recursul este fondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: Prealabil examinării motivului de recurs, înalta Curte constată că instanțele anterioare au reținut că, cităm: „Instanța de fond a constatat reziliat de drept la data de 22 mai 2012 contractul de lucrări din 22 martie 2010 încheiat de reclamanta pârâtă, în calitate de achizitor și pârâta reclamantă, în calitate de executant și a obliga pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 1.929.169,4 lei cu titlu de penalități de întârziere deoarece pe perioada 26 decembrie 2011 - 30 martie 2012 părțile au stabilit de comun acord din 22 decembrie 2011 întreruperea lucrărilor datorită timpului nefavorabil.

Pentru ipoteza rezilierii contractului părțile au convenit expres posibilitatea obligării debitorului culpabil de încetarea contractului la daune interese. Aceste daune interese nu se juxtapun cu penalitățile de întârziere în executarea contractului deoarece au alt izvor contractual și se fondează pe prejudiciul suferit de partea contractantă datorită încetării contractului. De altfel, în ipoteza rezilierii contractului, executarea obligațiilor contractuale în continuare nu mai este posibilă, cel puțin în temeiul convenției inițiale a părților, astfel că impunerea unor penalități pentru întârzierea executării contractului împreună cu rezilierea contractului, potrivit celor două clauze, nu pot primi incidență deodată.

Valorificarea clauzei sancționatorii privind penalitatea este posibilă, însă, în temeiul efectelor obligațiilor contractuale, iar nu pe fondul rezilierii contractului. Cu privire la interpretarea celor două clauze sancționatorii convenite de părți, instanța de apel a considerat că interpretarea trebuie făcută după intenția comună a părților. Or, intenția comună a părților este neechivocă, astfel: să sancționeze prin clauza înscrisă la art. 13.1 întârzierea dar continuarea executării contractului, cu o anumită penalitate; să sancționeze prin clauza înscrisă la art. 13.2 neexecutarea contractului prin rezilierea acestuia și plata daunelor interese. Combinarea celor două tipuri de clauze, cu consecința creării unor sancțiuni contractuale cumulate asupra cărora părțile nu au convenit, nici expres, nici prin subînțelegerea lor, este străină instituției juridice a interpretării contractului.

Optând pentru rezilierea contractului, reclamanta avea opțiunea pentru obligarea pârâtei la daune interese, în mod unitar, conform clauzei convenită de părți, iar nu pentru penalități de întârziere, ca o consecință a rezilierii contractului. Pentru aceste considerente, cererea de chemare în judecată sub petitul obligării pârâtei la penalități de întârziere ca efect al rezilierii contractului este neîntemeiată.” Soluția conform căreia optând pentru rezilierea contractului, reclamanta avea opțiunea pentru obligarea pârâtei la daune interese, în mod unitar, conform clauzei convenită de părți, iar nu pentru penalități de întârziere, ca o consecință a rezilierii contractului este greșită.

Părțile au convenit în art. 13.2 din contract, că nerespectarea obligațiilor asumate prin contract de către una din părți, în mod culpabil și repetat, dă dreptul de a considera contractul de drept reziliat și de a pretinde daune interese, respectiv penalitățile de întârziere care reprezintă un mod evaluare al daunelor interese - despăgubiri - această clauză trebuie interpretată prin coroborare cu cea prevăzută la art. 13.1, unele prin altele conform art. 984 C. civ. Rezultă, așadar, că soluția Curții de Apel Timișoara este în deplină contradicție cu dispozițiile legale mai sus evocate, dar și cu voința părților expres exprimată contractual.

Clauza privind rezilierea de drept a contractului încheiat între părți, reprezintă un pact comisoriu de ultim grad și cum în speță expertul a concluzionat că începând cu data de 23 decembrie 2011 pârâta nu a mai efectuat nicio lucrare la obiectivul contractat, în temeiul art. 969 C. civ., părțile au convenit ca urmare a rezilierii deplin drept, reclamanții sunt îndreptățiți la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,5 pe zi de întârziere începând cu data de 30 august 2011 și până la data de 22 mai 2011 data rezilierii deplin drept. Dar, dacă instanțele judecătorești au stabilit pe baza probatoriului administrat că situația de fapt este contrară afirmațiilor pârâtei, atunci concluzia firească este aceea că aceasta a nu și-a mai continuat executarea lucrărilor, deși părțile au încheiat acte adiționale succesive cu privire la prelungirea termenului de finalizare a acestora.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a interpretat greșit că cele două clauze sancționatorii - art. 13.2 și art. 13.1 din contractul părților -, privesc două situații juridice distincte. Sub acest aspect, în mod vădit nelegal instanța anterioară a statuat că atâta timp cât reclamanții au solicitat rezilierea deplin drept avea dreptul să ceară numai daune interese nu și penalități de întârziere motiv pentru care decizia nr. 27 din 3 februarie 2014 este una vădit nelegală. După cum se poate observa, motivarea instanței de apel este lipsită de conținut logico - juridic, deoarece face o distincție între cele două sancțiuni contractuale, fiecare vizând o altă abatere contractuală.

Este surprinzător modul de interpretare și implicit de soluționare a problemei de drept de către instanța de apel, în ceea ce privește greșita distincție între daunele interese și penalitățile de întârziere și, nu numai dar viziunea falsă a acesteia că cele două clauze reglementează „ două abateri contractuale”. Or, potrivit art. 316 C. proc. civ.: „Dispozițiile de procedură privind judecata de apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol. „De asemenea, potrivit art. 294 C. proc. civ., aflat în Titlul IV, care reglementează apelul: „în apel nu se poate schimba calitatea părților cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”. Din conținutul clauzei înserată la art. 13.2. trebuie coroborată - cum în mod corect a stabilit instanța de fond - cu cea prevăzută la art. 13.1., respectiv unele prin altele conform art. 984 C. civ. Desigur, trebuie de reamintit că judecătorul învestit cu soluționarea unei pricini, având ca obiect un contract, în temeiul art. 969 C. civ., nu poate interpreta contractul părților decât prin perspectiva voinței comune a acestora. A proceda în sens contrar, ar însemna destabilirea securității raporturilor juridice în statul de drept, și nu numai dar, intervenția forțată a judecătorului în asemenea pricini, ar încălca principiul forței obligatorii a contractului și voinței părților.

Raționamentul instanței de apel este într-o vădită contradicție: pe de-o parte, cu interpretarea sistematică a contractului și cu interpretarea acestuia în favoarea debitorului; pe de altă parte, cu interpretarea literală și gramaticală a art. art. 13.1 și art. 13.2. din contractul părților. Instanța de apel nu a efectuat o interpretare sistematică a contractului, conform art. 982 C. civ. și nu a interpretat prevederile art. 20 alin. (2) din Contractul de locațiune în favoarea debitorului, conform art. 983 C. civ.

Apreciind că pârâta nu poate fi obligată la plata penalităților și distincția confuză a instanței de apel dintre daune interese și plata penalităților de întârziere, instanța de apel a încălcat cele două reguli de interpretare prevăzute în mod expres în art. 982 și 983 C. civ.: (1) regula interpretării sistematice a contractului (Art. 982 -”Toate clauzele convențiilor se interpelează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din întregul act”); (2) regula in dubio pro reo (Art. 983 - Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă”). Din conținutul contractului încheiat de părțile din litigiu, rezultă că atunci părțile au convenit în art. 13.2.

nerespectarea obligațiilor asumate prin contract de către una din părți, în mod culpabil și repetat, dă dreptul părții lezate de a considera contractul de drept reziliat și de a pretinde daune interese. în această ipoteză, în mod clar părțile au avut în vedere penalitățile care reprezintă un mod de evaluare a daunelor interese, așa încât interpretarea acesteia se face în coroborare cu cea prevăzută la art. 13.1., adică în unele prin altele în considerarea dispozițiilor art. 984 C. civ., adică daunele interese să fie în caz de reziliere deplin drept sunt sub forma penalităților de întârziere de 0,5 pe zi de întârziere din prețul contractului. Este adevărat că există o ordine a aplicării regulilor de interpretare și că regula stabilită de art. 977 C. civ.

(interpretarea contractului după intenția comună a părților) prevalează față de regula stabilită de art. 938 (in dubio pro reo), dar față de conținutul clauzelor evocate și față de interpretarea sistematică a contractului, apreciem că singurul înțeles al clauzei nu poate fi decât acela că daunele interese vor fi acordate sub forma penalităților. Pentru toate aceste considerente, hotărârea recurată este nelegală, Curtea de Apel Timișoara nefăcând o interpretare sistematică a contractului, conform art. 982 C. civ. și neinterpretând prevederile art. 13.1 și art. 13.2 din contractul părților. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanții Comuna Cenad, Consiliul Local Cenad și Primarul Comunei Cenad împotriva Deciziei nr. 446/ A din 19 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va fi modificată decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC C.P.S.J.M.R.

SRL Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Comuna Cenad, Consiliul Local Cenad și Primarul Comunei Cenad împotriva Deciziei nr. 446/ A din 19 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC C.P.S.J.M.R. SRL Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 673 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2015.