ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1453/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1453/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin Sentința nr. 4014 din 20 septembrie

2013, Tribunalul Harghita a respins acțiunea formulată de reclamantul I.J., în

contradictoriu cu pârâții L.F.C., L.T., SC L.S. SRL, prin lichidatorul judiciar

RVA M.I.S. SPRL și SC P.P. SRL.

În considerentele

sentinței, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

- simulația nu este

sancționată cu nulitatea - care intervine ca urmare a neîndeplinirii

condițiilor de validitate cu ocazia încheierii unui act juridic civil -, ci cu

inopozabilitatea față de terțele persoane a situației juridice create prin

actul juridic secret; în cauză, nu s-a dovedit existența a două acte juridice

civile (public și secret), ci, numai a unui singur act juridic civil încheiat

în formă autentică (nr. 237 din 1 martie 2011, BNP L.I.), în cuprinsul căruia

părțile au declarat situații de fapt necorespunzătoare adevărului, deși aveau

obligația să nu facă asemenea declarații, conform art. 292 C. pen.; în cauză nu

s-a dovedit nerespectarea unor condiții de validitate la încheierea actului juridic

civil;

- pe de altă parte,

reclamantul nu se poate prevala de propria incorectitudine la încheierea

actelor juridice pentru a obține protecția juridică a dreptului, cunoscutul

principiu "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" fiind o

garanție a respectării regulilor sociale; principiul este recunoscut de

doctrină ca fiind o excepție de la regulile ce guvernează sancțiunea nulității

absolute sau relative, presupunând că nimeni nu își poate invoca propria culpă

pentru a pretinde recunoașterea unui drept, fiind imoral ca teza contrară să

fie acceptată și valorificată în prezenta cauză, legea neprotejând acțiunile

care au un scop imoral.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul, solicitând admiterea căii de atac, cu consecința

anulării hotărârii primei instanțe și a trimiterii cauzei, spre rejudecare, în

subsidiar, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 198/A din 28 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins apelul formulat

de I.J., împotriva Sentinței nr. 4014 din 20 septembrie 2013 pronunțată de

Tribunalul Harghita.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut următoarele: Instanța de apel a reținut ca

prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I.

nr. 237 din 1 martie 2011, reclamantul-apelant, I.J., a vândut societății L.S.

SRL, reprezentată de intimata-pârâtă L.T., în calitate de asociat unic și de

reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, „proprietatea

imobilului situat în comuna Feliceni sat Oțeni fr. nr., județul Harghita,

format din teren arabil în intravilan în suprafață de 4.500 mp, cuprins în c.f.

nr. .... Feliceni (C.F. vechi nr. 1330/Feliceni/Oțeni), A1 ordin având nr. cad.

x, nr. top. 609/1, 629/2/1, dobândit prin reconstituire, conform Legii nr.

18/1991 de sub B.1.1., conform încheierii c.f. nr. 17744 din 21 octombrie

2008", prețul imobilului fiind de 250.000 euro, reprezentând, la cursul de

schimb valutar al zilei .., contravaloarea sumei de 1.053.750 RON.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 587 din 25 mai

2011, societatea L.S. SRL, reprezentată de intimata-pârâtă L.T., în calitate de

asociat unic și de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, a

vândut societății P. SRL, reprezentată de I.Z., în calitate de asociat unic și

de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator, „proprietatea imobilului

situat în comuna Feliceni sat Oțeni fr. nr., județul Harghita, format din teren

arabil în intravilan în suprafață de 1.500 mp, cuprins în c.f. nr. 50125

Feliceni (C.F. vechi nr. 1330/Feliceni/Oțeni), având nr. cad. y, dobândit prin

cumpărare de sub B.3.1., conform încheierii c.f. nr. 3995 din 2 martie 2011,

respectiv prin dezmembrare", prețul imobilului fiind de 15.000 RON + TVA.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 878 din 11

iulie 2011, societatea L.S. SRL, reprezentată de intimata-pârâtă L.T., în

calitate de asociat unic și de reclamantul-apelant I.J., în calitate de

administrator, a vândut societății P. SRL, reprezentată de I.Z., în calitate de

asociat unic și de reclamantul-apelant I.J., în calitate de administrator,

„proprietatea imobilului situat în comuna Feliceni sat Oțeni fr. nr., județul

Harghita, format din teren arabil în intravilan în suprafață de 1.000 mp,

cuprins în c.f. nr. 50771 Feliceni, având nr. cad. z, dobândit prin cumpărare

de sub B.2.1., conform încheierii c.f. nr. 10725 din 26 mai 2011, respectiv

prin dezmembrare", prețul imobilului fiind de 594.957,12 RON + TVA.

Dreptul de

proprietate al cumpărătorilor din cele trei contracte anterior menționate -

respectiv SC L.S. SRL și SC P. SRL - a fost înscris, în mod corespunzător

clauzelor contractuale, în C.F. nr. 50125 Feliceni, în C.F. nr. 50772 Feliceni

și în C.F. nr. 50829 Feliceni.

Reclamantul a

susținut (atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de

apel) că încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin

încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, a fost determinată de

faptul că L.F.C. - fost administrator al SC L.S. SRL, până la data de 15

decembrie 2010, când a cesionat părțile sociale - și soția acestuia, L.T. -

asociat unic al SC L.S. SRL, calitate dobândită prin efectul cesiunii - au

contractat, inițial, în nume personal, împrumuturi de la diverse persoane, în

condiții neavantajoase, cu dobânzi exagerat de mari, fiind amenințați de cămătari

și trebuind să restituie urgent aceste împrumuturi.

În acest scop, s-a

încheiat, apoi, Contractul de împrumut înregistrat la SC L.S. SRL sub nr. 40

din 24 februarie 2011, potrivit căruia B.C., în calitate de împrumutător, a

predat societății L.S. SRL, în calitate de împrumutată, suma de 300.000 euro,

cu obligația restituirii „până la data de 1 martie 2013", contractul fiind

semnat atât de pârâta-intimată L.T. (asociat unic al SC L.S. SRL), de

pârâtul-intimat L.F.C., cât și de reclamantul-apelant I.J. Dar, întrucât suma

de 300.000 euro a intrat în patrimoniul SC L.S. SRL, aceasta nu a putut fi

utilizată de soții L.T. și L.F.C. pentru restituirea împrumuturilor luate de ei

de la cămătari.

În acest context, a

fost încheiat, așadar, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin

încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011 (având ca obiect terenul

intravilan în suprafață de 4.500 mp, prețul fiind de 250.000 euro) - și apoi,

Contractele de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile B.N.P. L.I.I. nr.

587 din 25 mai 2011 și nr. 878 din 11 iulie 2011 (prin care

reclamantului-apelant i-au fost restituite terenurile intravilane în suprafață

de 1.500 mp și 1.000 mp - f. 83, 93 - din totalul de 4.500 mp), astfel cum a

afirmat reclamantul.

De asemenea, reclamantul-apelant

a menționat expres că suma de 250.000 euro a putut fi scoasă din contul

societății în mod aparent legal, printr-un contract de vânzare-cumpărare

fictiv.., suma primită ca „preț" fiind predată de reclamant soților L.

pentru a fi folosită în scopul arătat mai sus, adică pentru restituirea

împrumuturilor contractate de la cămătari.

Prin întâmpinarea

depusă la 30 mai 2013, pârâta L.T. a achiesat la pretențiile reclamantului,

confirmând susținerile acestuia și menționând, în plus, că terenul proprietatea

reclamantului, în suprafață totală de 4.500 mp, a fost transcris în cartea

funciară în favoarea SC L.S. SRL, fără ca reclamantul să primească vreo sumă de

bani în schimbul terenului, iar, în vederea restituirii terenului, s-au

încheiat două Contracte de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 587 din 25

mai 2011 și nr. 878 din 11 iulie 2011, de către B.N.P. L.I.I.

Susțineri similare au

fost cuprinse și în întâmpinarea depusă de pârâtul L.F.C.

Prin urmare, părțile

care au încheiat Contractele de vânzare-cumpărare autentificate prin

încheierile B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, nr. 587 din 25 mai 2011 și

nr. 878 din 11 iulie 2011 au confirmat, în mod expres, faptul că acestea au

reprezentat operațiuni juridice fictive, conform voinței reclamantului și celor

doi pârâți, încă de la data încheierii actelor juridice, scopul lor fiind

scoaterea din patrimoniul SC L.S. SRL a sumei de 250.000 euro, pentru a putea

fi folosită, în interes personal, de asociatul unic L.T. și de soțul acesteia,

L.F.C.

Concluzia a fost

confirmată, odată în plus, prin cererea de apel, I.J. menționând expres:

contractele în cauză au fost semnate de mine și de soții L. numai pentru a-i

ajuta pe aceștia să scoată nelegal o sumă de bani din patrimoniul societății SC

L.S. SRL - lucru recunoscut prin întâmpinare (erau amenințați de cămătari și

trebuiau să restituie urgent împrumuturi mai vechi).

Prin urmare, părțile

au încheiat, concomitent cu contractele de vânzare-cumpărare precizate,

potrivit acordului lor de voință, convenții secrete prin care au confirmat

caracter fictiv al actelor publice, iar potrivit dispozițiilor art. 1175 C.

civ., aceste convenții secrete au putere doar între părțile contractante și

succesorii lor universali.

Astfel cum a statuat

Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea în simulație nu se confundă cu

acțiunea în nulitatea actului secret, simulația, prin ea însăși, fiind, în

principiu, valabilă, sancțiunea acesteia nefiind nulitatea, ci inopozabilitatea

actului secret față de terți. Deci, în situațiile în care actul secret a fost

valabil încheiat, își produce efectele între părți, fiind menținut, dar, atunci

când simulația este ilicită, acțiunea în simulație este dublată de acțiunea în

nulitate, în sensul că simulația este sancționată cu nulitatea întregii

operații, atât a actului aparent, cât și a celui secret (ICCJ, secția I civilă,

Decizia nr. 5782 din 12 decembrie 2013).

Circumstanțele

concrete ale speței nu îngăduie, însă, aplicarea sancțiunii nulității.

Astfel cum rezultă

din înscrisurile dosarului, anterior analizate, Contractele de

vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1

martie 2011, nr. 587 din 25 mai 2011 și nr. 878 din 11 iulie 2011 au urmărit un

scop ilicit, și anume scoaterea sumei de 250.000 euro din patrimoniul SC L.S.

SRL, pentru a fi utilizată de asociatul unic în interes personal - în mod

concret, pentru restituirea împrumuturilor scadente, contractate în condiții

vădit dezavantajoase, de L.T. și L.F.C.

Acest scop ilicit,

ale cărui efecte se răsfrâng asupra creditorilor societății, este cu atât mai

evident cu cât SC L.S. SRL este subiectul procedurii concursuale a insolvenței,

deschisă prin Încheierea civilă nr. 3963 din 30 octombrie 2012, pronunțată de

Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 3749/96/2012, la cererea debitoarei SC L.S.

SRL, formulată de reprezentanta acesteia, L.T., în calitate de administrator,

judecătorul sindic constatând: debitoarea a arătat că societatea are o datorie

considerabilă față de furnizori comerciali și față de bănci. Din lipsa de

disponibilități bănești societatea se află în incapacitate vădită de plată a

datoriilor exigibile din sumele de bani disponibile, în sensul prevederilor

art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că prin Sentința civilă nr. 221 din 25 ianuarie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 3749/96/2012 al Tribunalului Harghita, judecătorul

sindic a dispus intrarea debitoarei SC L.S. SRL în procedura falimentului,

reținând, în esență, pe de o parte, că administratorul judiciar desemnat în

cauză (RVA I.S. SPRL - n.n.), prin raportul depus în temeiul art. 59 alin. (1)

din Legea nr. 85/2006, a propus intrarea debitoarei în faliment prin procedura

simplificată, întrucât aceasta nu prezintă posibilități de reorganizare a

activității și, pe de altă parte, adunarea creditorilor a aprobat propunerea

privind intrarea în faliment a debitoarei, prevăzută la art. 59 alin. (2) din

Lege, niciun creditor nu și-a anunțat intenția de a depune, în termenul legal

un plan de reorganizare, conform art. 60 alin. (2) din Lege, iar creditoarea BT

SA - Sucursala Miercurea-Ciuc, creditor garantat, deținător al unei creanțe

reprezentând 52,36% din totalul creanțelor asupra averii debitoarei, a arătat

că este de acord cu propunerea de deschidere a procedurii simplificate a

falimentului asupra debitoarei.

Prin urmare, s-a

constatat că susținerea apelantului referitoare la faptul că nimeni nu a avut

de suferit din cauza actelor fictive, cu excepția lui este infirmată de

înscrisurile dosarului, în contextul punctual în care, patrimoniul societății

(în faliment) SC L.S. SRL a fost diminuat cu 250.000 euro, în schimbul acestei

sume considerabile, folosită de asociatul unic în scop personal, rămânând, în

prezent, terenul în suprafață 2.000 mp (nerestituit reclamantului-apelant),

rezultând, așadar, că societatea a vândut 1 mp cu suma de 125 euro, adică mult

peste prețul pieții practicat în zona comunei Feliceni, județul Harghita, cu

consecința prejudicierii societății și a creditorilor acesteia.

Este adevărat că

reclamantul-apelant nu a beneficiat de suma de 250.000 euro și că, din terenul

de 4.500 mp și-a recuperat doar suprafața de 2.000 mp, dar, în aceeași măsură,

este adevărat - prin prisma actelor dosarului mai înainte evocate - că el a

participat, în mod deliberat, la aceste operațiuni ilicite, concluzie susținută

și de dubla calitate pe care a avut-o în cele trei contracte: i) în Contractul

de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1

martie 2011, reclamantul-apelant, I.J., a avut atât calitatea de vânzător, cât

și de reprezentant al cumpărătoarei SC L.S. SRL, fiind administratorul acestei

societăți; ii) în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea

B.N.P. L.I.I. nr. 587 din 25 mai 2011, reclamantul-apelant, I.J., a avut atât

calitatea de reprezentant (administrator) al vânzătoarei SC L.S. SRL, cât și al

cumpărătoarei SC P. SRL; iii) în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat

prin încheierea B.N.P. L.I.I. nr. 878 din 11 iulie 2011, reclamantul-apelant,

I.J., a avut atât calitatea de reprezentant (administrator) al vânzătoarei SC

L.S. SRL, cât și al cumpărătoarei SC P. SRL.

În condițiile

punctuale relevate, nu se poate da eficiență cererii de chemare în judecată

(astfel cum a fost precizată), la care au achiesat pârâții (persoane fizice),

având în vedere că această cerere - în sensul constatării simulației/nulității

celor trei contracte de vânzare-cumpărare - este fundamentată pe culpa vădită a

părților ce le-au încheiat, reclamantul însuși arătând că părțile au disimulat

total realitatea creând aparența existenței unui contract care, însă, nu

există. Singurul scop al încheierii contractului arătat a fost acela de a

justifica scoaterea sumei de 250.000 euro din contul SC L.S. SRL, respectiv că

semnarea contractelor, de el și de soții L.T. și L.F.C., a avut loc numai

pentru a-i ajuta pe aceștia să scoată nelegal o sumă de bani din patrimoniul

societății SC L.S. SRL - lucru recunoscut prin întâmpinare (erau amenințați de

cămătari și trebuiau să restituie urgent împrumuturi mai vechi).

În consecință, în

calitatea sa de administrator al SC L.S. SRL, în perioada 6 ianuarie 2011 - 15

octombrie 2012, reclamantul-apelant a ignorat dispozițiile art. 72, 73 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 31/990, republicată, prin raportare la actele

juridice analizate - iar faptul că, din punct de vedere moral, a urmărit să își

ajute prietenii nu poate anihila efectul culpei, din perspectiva efectelor

operațiunilor juridice cuprinse în Contractele de vânzare-cumpărare

autentificate prin încheierile B.N.P. L.I.I. nr. 237 din 1 martie 2011, nr. 587

din 25 mai 2011 și nr. 878 din 11 iulie 2011, pentru SC L.S. SRL și pentru

creditorii acesteia.

Prin urmare, curtea

de apel a respins apelul ca nefondat, păstrând hotărârea primei instanțe - art.

296 teza I C. proc. civ. - care, contrar susținerilor apelantului, a făcut

referiri la instituția nulității contractelor (nedându-i eficiență juridică)

și, pe de altă parte, faptul că instanța a reținut „frauda la lege", cum

susține apelantul, dar nu a constatat nulitatea contractelor, nu constituie o

motivare contradictorie, de vreme ce tribunalul a avut în vedere tocmai

argumentul dezvoltat de instanța de apel, și anume propria culpă a

reclamantului, respectiv faptul că reclamantul nu se poate prevala de propria incorectitudine

la încheierea actelor juridice pentru a obține protecția juridică a dreptului,

cunoscutul principiu „nemo auditur propriam turpitudinem allegans" fiind o

garanție a respectării regulilor sociale, principiul fiind o excepție de la

regulile care guvernează sancțiunea nulității absolute sau relative,

presupunând că nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a pretinde

recunoașterea unui drept.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul I.J., întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat:

Recurentul-reclamant

susține următoarele critici:

recurentul că prima instanță a soluționat cauza în lipsa contractelor pentru

care reclamantul a cerut să se constate simulația și nulitatea, iar instanța de

apel deși a observat că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei, neavând la

dosar contractele, a greșit prin aceea că nu a casat sentința cu trimitere spre

rejudecare.

deși prima instanță a analizat întâmpinările pârâților L.F.C. și L.T. nu a

ținut cont de achiesarea acestora. Instanța de apel, deși a constatat că

pârâții au achiesat la pretențiile reclamantului a lipsit de eficiență această

achiesare încălcând principiul disponibilității.

că argumentul pentru care curtea de apel a respins apelul său a fost că deși nu

a avut nici un beneficiu din aceste operațiuni fictive, reclamantul a fost de

rea credință, motiv pentru care nu se poate constata nulitatea, fiind aplicabil

principiul nemo auditur propriam turpitudine allegans. Susține că în

concluziile scrise depuse la instanța de apel a prezentat extrase din

literatura de specialitate și din practica judiciară de unde rezultă contrariul

celor stabilite de instanța de apel, astfel că soluția firească era să se

constate nulitatea actelor juridice încheiate în aceste condiții și nu să se

mențină ca fiind valabile. Invocă și practica judiciară, respectiv Decizia

civilă nr. 681/R din 18 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă.

consideră că Sentința civilă nr. 4014 din 20 septembrie 2013, mai poate fi

criticată și pentru că cererea de constatare a simulației a fost respinsă pe

motiv că nu există un contraînscris secret, care să conțină adevărata intenție

a părților semnatare.

Contraînscrisul

trebuie să existe în mod necesar ca negotium, iar nu ca instrumentum, în cazul

în care nu există contraînscrisul instrumentum existența celui în sens de

negotium fiind o problemă de probatoriu, iar nu o condiție pentru exercitarea

acțiunii în simulație. Recunoașterea expresă făcută de pârâții semnatari ai

tuturor actelor pe care Ie-a indicat ca fiind simulate, ar fi fost suficientă

pentru instanță să constate simulația.

De aceea, arată că

reglementarea din art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ. nu numai că nu este

imperativă, dar legiuitorul a și prevăzut expres câteva excepții de la aceste

prevederi legale. Printre aceste excepții este și cea prevăzută de art. 1198

alin. (1) pct. 1 - 3 C. civ. potrivit căreia dovada cu martori este admisă și

în cazul imposibilității preconstituirii probei scrise. Practica judiciară a

inclus în acest caz și imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul

datorita calității părților (rude, afini, prieteni etc).

Recurentul arată că

între el și pârâții L. exista la data încheierii actelor o încredere

desăvârșită bazată pe o prietenie de lungă durată (ca dovada este faptul că era

administrator al firmei lor), astfel că nu se putea pune problema încheierii

unor înscrisuri între aceștia decât dacă erau necesare în activitatea

societății și față de terți sau organe de control, între ei fiind suficient

cuvântul dat, nefiind necesară semnarea unor acte.

susține și faptul că este greșită și motivarea instanței de apel cum că scopul

ilicit urmărit de semnatarii înscrisurilor ce fac obiectul acțiunii se

răsfrânge asupra creditorilor SC L.S. SRL întrucât suma de 250.000 euro a fost

scoasă din patrimoniul societății și astfel au fost fraudați creditorii. Arată

că problema este falsă: creditorii nu au avut nici de pierdut și nici de

câștigat de pe urma contractelor fictive arătate în acțiune. Mai întâi

împrumutul dat de B.C. către SC L.S. SRL era destinat în realitate asociatei

unice și soțului acesteia pentru a achita datorii mai vechi către cămătari.

Faptul că s-a încheiat contractul cu SC L.S. SRL și nu cu cei doi soți L. ține

de dorința împrumutatorului B.C. care a considerat că astfel are o garanție mai

mare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul reprezintă o

cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege și poate fi exercitată

numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., motive

care, după adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2009 se circumscriu

exclusiv nelegalității hotărârii.

Deoarece motivele de

recurs vizează exclusiv nelegalitatea, instanța de recurs nu are dreptul de a

face un control complet al hotărârii atacate ca în cazul apelului, ci unul

limitat la nelegalitate pentru motivele reglementate expres, legiuitorul

înțelegând să excludă din atribuțiile instanței de recurs controlul oricărei

temeinicii, hotărârea pronunțându-se fără posibilitatea readministrării

probelor și fără o nouă judecată în fond, ce implică reanalizarea probelor

administrate în cauză, situația de fapt stabilită în fazele procesuale

anterioare, rezultată din probele administrate, nemaiputând fi reapreciată în

calea de atac a recursului.

De aceea, motivele

faptice de recurs invocate de recurent și care vizează lipsa contractelor de la

dosar, greșita interpretare a probelor administrate în cauză sub aspectul

aprecierii existenței imposibilității morale de preconstituire a înscrisului ce

constituie actul secret, în condițiile în care au existat raporturi de strânsă

prietenie între părți în perioada ce a premers încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare a căror simulație s-a cerut a se constata și atitudinea

subiectivă a părților, inclusiv achiesarea pârâților care au confirmat

susținerile reclamantului, reprezintă împrejurări de fapt, stabilite pe baza

mijloacelor de probă administrate și care intră în competența exclusivă a

instanțelor fondului, cele care sunt chemate să determine faptele deduse judecății.

Dacă se interpretează

aceste susțineri ca referindu-se la sentința primei instanțe, ele nu pot fi

analizate omisso medio, iar pe de altă parte, din examinarea deciziei recurate

se constată că instanța de apel a analizat integralitatea criticilor reclamantului

referitoare la simulație și s-a raportat la condițiile acestei instituții

juridice, stabilind succesiunea actelor juridice încheiate între părți.

În aceste condiții,

instanța de recurs are de analizat, sub aspectul legalității, dacă asupra

situației de fapt determinată de instanța de fond și de apel, au fost corect

aplicate normele de drept ce reglementează instituția simulației.

Potrivit art. 1175 C.

civ., între părțile contractante produce efecte actul secret numai atunci când

simulația este valabilă. Soluția este în acord cu dispozițiile art. 977 C.

civ., care consfințește principiul priorității voinței interne a părților la

încheierea contractului, voință exprimată în actul secret.

Instanța de apel în

mod legal a pornit de la premisa că simulația unui act juridic nu atrage

sancțiunea nulității, ci pe cea a inopozabilității față de terții de bună

credință, astfel că, analizând cauza, a constatat că părțile au încheiat,

concomitent cu contractele de vânzare-cumpărare, potrivit acordului lor de voință,

convenții secrete prin care au confirmat caracterul fictiv al actelor publice.

Important este faptul

că intenția de a simula actul public a existat din partea tuturor persoanelor

implicate în operațiunile juridice amintite, iar în cauză s-a făcut dovada că

pârâții au cunoscut și au acceptat încheierea unui act public care să justifice

scoaterea nelegală a unei sume de bani din patrimoniul SC L.S. SRL.

În consecință, în

toate acele ipoteze în care actul secret a fost încheiat în mod valabil, el își

va produce efectele între părți, fiind menținut. însă, atunci când simulația

este ilicită, acțiunea în simulație este dublată de acțiunea în nulitate, în

sensul că simulația este sancționată cu nulitatea întregii operații, atât a

actului aparent, cât și celui secret.

Cu toate acestea,

înainte de a se pronunța nulitatea actelor ce compun acordul simulator, este

necesar să se constate existența și conținutul simulației, acțiunea în

declararea simulației primând în timp față de acțiunea în nulitate.

De aceea, simulația

nu este prin ea însăși o cauză de nulitate a vreunuia dintre actele încheiate,

ea nu conferă niciun privilegiu părților, care nu sunt exonerate la încheierea

actului secret de îndeplinirea condițiilor pe care ar trebui să le satisfacă în

cazul în care actul ar fi fost săvârșit în condiții normale.

În cauză, instanța de

apel a constatat cu justețe că nu se poate da eficiență cererii de chemare în

judecată, la care au achiesat pârâții (persoane fizice), având în vedere că

această cerere - în sensul constatării simulației/nulității celor trei

contracte de vânzare-cumpărare - este fundamentată pe culpa vădită a părților

ce le-au încheiat, reclamantul însuși arătând că părțile au disimulat total

realitatea creând aparența existenței unui contract, care însă, nu există.

Deci, constatarea

simulației nu se poate realiza, deoarece acordul simulatoriu ale cărui efecte

se doresc a fi păstrate nu îndeplinește condițiile de valabilitate, voința

reală a părților fiind de a crea o falsă aparență, prin fictivitatea actului,

cu consecința fraudării societății. Astfel, circumstanțele concrete ale speței

nu îngăduie aplicarea sancțiunii nulității, motiv pentru care acțiunea a fost

corect respinsă.

În speță părțile au

confirmat faptul că prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare au

urmărit un scop ilicit, voința lor reală fiind aceea de a scoate suma de

250.000 euro din patrimoniul SC L.S. SRL, pentru a fi utilizată de asociatul

unic L.T. și soțul acesteia, L.F.C., în interes personal pentru restituirea

unor împrumuturi scadente, contractate în condiții vădit dejavantajoase.

Contrar susținerilor

recurentului, încheierea actelor fictive în scopuri ilicite a avut drept

consecință diminuarea patrimoniului SC L.S. SRL, împotriva căreia, așa cum în

mod corect a reținut instanța de apel s-a deschis procedura insolvenței și s-a

propus intrarea în faliment prin procedura simplificată, efectele

răsfrângându-se asupra creditorilor societății.

În mod corect,

instanța de apel a reținut că, în calitatea sa de administrator societății,

recurentul-reclamant a ignorat dispozițiile prevăzute de art. 72, 73 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată, prin raportare la actele juridice

încheiate - iar faptul că, din punct de vedere moral, a urmărit să își ajute

prietenii nu poate anihila efectul culpei, din perspectiva efectelor

operațiunilor juridice cuprinse în contractele de vânzare-cumpărare.

De menționat este că

decizia recurată a făcut corecta aplicare a principiului „nemo auditur propriam

turpitudinem allegans", în sensul că nimeni nu poate invoca propria

incorectitudine în scopul obținerii unui drept. Acest principiu este o excepție

de la regulile care guvernează sancțiunea nulității absolute sau relative,

presupunând că nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a pretinde

recunoașterea unui drept. Ar fi imoral ca teza contrară să fie acceptată și

valorificată în prezenta cauză, legea neprotejând acțiunile care au un scop

ilicit.

Pentru toate

argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o

corectă interpretare și aplicare a legii, motiv pentru care nu este incident în

cauză nici unul dintre motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul I.J. împotriva Deciziei nr. 198/A

din 28 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2015.

Procesat de GGC - LM