ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1568/2015

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. 1611/97/2011 reclamanții O.M.M., N.V.A., C.D.M. și C.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin SC H. SA: - să se constate că reclamanții, în calitate de persoane expropriate, au consimțit să fie preluată prin expropriere suprafața de 12.851 mp înscrisă în CF 2 Subcetate, nr. top. 721, 475/1, 475/3, 729/1, 730/1, 731/1, 729/3,730/3, 731/3; CF 36 Subcetate nr. top. 316, 463, 472, 588, 589, 601/1, 603/1, 636, 637, 638, 3227; CF 50 Subcetate nr. top. 370, 372, 754, 759, 764, 2047, 209; CF 120 Subcetate nr. top.1952, 1953, CF 194 Subcetate nr. top. 1989, 1990; CF 466 Subcetate, nr. top.

888/3-889/3, 892/3-896/3, 892/1-896/1, 888/1-889/1, CF 661 Subcetate, nr. top. 892/2, 893/3, 894/2, 895/2, 896/2, 898/2, 889/2; CF Subcetate nr. top.267, 268; CF 676 Subcetate nr. top. 269, 270; CF 737 Subcetate nr. top. 602/1; CF 900 Subcetate, nr. top. 1991, Cf 1135 Subcetate, nr. top. 728, CF 948 Subcetate nr. top. 745/2, proprietatea antecesorului lor M.V., pentru realizarea lucrării de interes național „Amenajarea H.R.S. pe sectorul Subcetate-Simeria” declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002; - să fie obligat pârâtul să le achite suma de 497.333 lei reprezentând contravaloarea terenului (9 euro/mp) și suma de 400.000 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenurilor pe ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 453/2012, Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P. invocată de acesta. A respins excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii reclamanților O.M.M., N.V.A., C.D.M. și C.G. și excepțiile lipsei calității procesuale active a acelorași reclamanți și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. reprezentat de SC H. SA prin administratorul judiciar E.I. SPRL. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți, a constatat că aceștia au calitate de persoane expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafață de 14.705 mp, identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de experții C.Ș., I.D.

și S.M. A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 525.180 lei cu titlu de despăgubiri, din care 374.990 lei reprezentând contravaloare teren și 150.190 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2011, precum și suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale, în fond. A respins în rest acțiunea. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul S.R. reprezentat de SC H. SA București în contradictoriu cu M.F.P. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Față de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța de fond a analizat cu precădere excepțiile invocate de pârâtul S.R. și chematul în garanție M.F.P., după cum urmează: Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P.

s-a reținut că este întemeiată, fiind admisă, întrucât raportat la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nici o obligație de garanție instituită în sarcina M.F.P. față de reprezentanta pârâtei SC H. SA, care se află în subordinea M.E.C. În ce privește excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii, acestea au fost respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40/1989, declarându-se de utilitate publică și expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului S., pe sectorul Subcetate – Simeria cu toate consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, toți proprietarii sau moștenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994 și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-și valorifica drepturile cuvenite în justiție. Referitor la pretinsa prematuritate a acțiunii din întreg probatoriul administrat s-a reținut că în pofida tuturor diligențelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a respectat și nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu își poate invoca propria turpitudine în cauză.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de SC H. SA, s-a apreciat că și aceasta este neîntemeiată câtă vreme din interpretarea dispozițiilor H.G. nr. 392/2002 și ale Legii nr. 33/1994 rezultă fără echivoc să exproprierea s-a realizat de către S.R. și în favoarea amenajării hidroenergetice a râului S. în vederea producerii energiei electrice de către SC H. SA prin prepușii săi. Prin urmare vor fi respinge, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârât. Cu referire la fondul cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990 prepușii SC H. SA au procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului S., la confluența cu râul M., în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului S. pe sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998.

Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor. Odată cu apariția Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie expropriate în favoarea S.R. reprezentat prin S.P.E.E. H. SA București.

Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani. În această situație se află și reclamanții O.M.M., N.V.A., C.D.M. și C.G., care în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular M.V., aspect dovedit cu actele de stare civilă și înscrisurile depuse la dosar, au fost lipsiți de dreptul de a folosi și de a dispune de terenurile lor în suprafață de 14.705 mp, ce au fost ocupate inițial abuziv de prepușii SC H. SA, așa cum rezultă din declarația martorului M.I.

Terenurile au fost identificate și evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experții C.Ș., I.D., S.M., stabilindu-se și valoarea folosului de tras prin lipsirea de folosință a reclamanților de terenurile în cauză. La stabilirea suprafeței terenului expropriat și la evaluarea despăgubirilor, instanța nu a avut în vedere terenul ce a aparținut proprietarului tabular I.G., în suprafață de 731 mp, față de care reclamanții nu au putut face dovada că îl moștenesc. Potrivit dispozițiilor art. 1 - 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speță, se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința terenului.

Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 374.990 lei, calculată la 25,5 lei/mp conform variantei I din raportul de expertiză, precum și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 10.217 lei/ha, rezultând un cuantum de 15.018,99 lei/an agricol (10217x1,47 ha). În ceea ce privește perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că în mod legal și echitabil aceasta va începe din anul 2002, și până în prezent, întrucât o dată cu apariția H.G.

nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului SC H. SA fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de facto înfăptuită din 1990. Astfel, perioada pentru care s-a calculat folosul de tras va fi din 2002 – 2011, dată la care s-au făcut constatările ce au stat la baza redactării raportului de expertiză, rezultând suma de 150.190 lei (15.018,99 leix10 ani). Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin SC H. SA, iar reclamanții, în termenul legal, au formulat cerere de aderare la apelul pârâtei. Prin decizia civilă nr. 18 din 7 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanți, a schimbat în parte sentința atacată numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată, pe care le-a stabilit la 5400 lei.

A fost menținută în rest sentința și a fost respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Reclamanții sunt moștenitori ai proprietarului tabular M.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de naștere și extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă. Imobilele în litigiu, înscrise în CF 2, 36, 50, 120, 466, 661, 675, 676, 737, 900, 1135, 948 Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat). O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților M.A., eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate.

Conform adeverinței nr. 266/2011 emisă de P.C. Sîntămărie - Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994. Instanța de apel a considerat că nu poate fi primită susținerea pârâtei că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, întrucât prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul Subcetate – Simeria”. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin HG nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul Subcetate – Simeria”, iar expropriator fiind prevăzut S.R.

prin S.C.P.E.E. H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 G.R. a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat și pe antecesorul reclamanților, decedat la acel moment, conform actelor de stare civilă. Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către prima instanță, expunând pe larg considerente pe care le reține sub aspectul analizei excepțiilor.

Apelanta a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, critică apreciată ca nefondată de instanța de apel. Prin cererea de chemare în garanție, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanților. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile bănești ale statului. Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, S.R., ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Astfel, cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea a constatat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție. Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-a reținut că nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat prețul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorului reclamanților, care figurează ca proprietar tabular, iar la data emiterii lor, acesta era decedat și astfel, reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator.

Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere. Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ – teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu.

În aceste condiții, este evident că nu pot fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor. Experții au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 976.990 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor având 14707 mp arabil. În fața instanței de apel a fost depus un contract de vânzare – cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane, ce a fost încheiat în anul 2007 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,15 și respectiv 2,04 Euro și fânaț de 1,47 Euro.

Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate. Ca urmare, a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț și 8,16 euro/mp pentru curți – clădiri, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate. Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 14707 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului S. și sunt cele mai fertile, luându-se în calcul veniturile medii.

De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P. –ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 15.018,99 lei/an. Curtea a apreciat că această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obține în zonă conform potențialului productiv al solului, condițiile productive ale zonei, este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realitățile economice ale zonei, într-o economie de piață.

Cu referire la cererea de aderare la apelul pârâtei formulată de reclamanți, s-a reținut că aceștia critică hotărârea numai în ceea ce privește reducerea onorariului de avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., critică ce a fost constatată fondată. În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanței îi este permis să mărească sau să micșoreze onorariile avocatului, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sa mari față de valoarea juridică sau de munca îndeplinită, ceea ce este menit să împiedice abuzul de drept, prin determinarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență juridică calificată pe parcursul procesului.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât valoarea obiectului cât și proporționalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Având în vedere activitatea avocatului prin raportare la criticile menționate mai sus, valoarea pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a redus onorariul de avocat și fără nici o motivare.

Prin decizia civilă nr. 42/2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea formulată de către petenta SC H. SA, prin administrator judiciar, de completare a deciziei civile nr. 18/2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil nr. 1611/97/2011 și în consecință, a completat decizia civilă nr. 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia în sensul că a respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA și împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Hunedoara în ședința publică din 24 octombrie 2012. Curtea a reținut că prin decizia nr. 18/2013, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra apelului declarat împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Hunedoara în ședința publică din 24 octombrie 2012. Analizând cererea de apel declarată împotriva acestei încheieri, s-a reținut că este nefondată deoarece în mod corect, prima instanță a nu a dispus suspendarea judecății, în cauză nefiind îndeplinite cerințele art. 36 din Legea nr. 85/2006, deși societatea a intrat în procedura insolvenței, prin sentința 7222/2012 a Tribunalului București.

Prezenta acțiune nu are ca obiect creanțele debitorului sau bunurile sale, întrucât calitatea societății de pârâtă îi este conferită de către actul normativ de declarare a utilității publice, H.G. nr. 392/2002, prin care s-a stabilit că expropriatorul, S.R., este reprezentat de SC H. SA. Astfel, în cauză, societatea are calitate de reprezentant al S.R., ce este titularul drepturilor și obligațiilor. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul. Prin decizia civilă nr. 291/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului împotriva deciziei nr. 18/2013, a casat în parte această decizie și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de SC H. SA împotriva hotărârii primei instanțe, menținând în rest dispozițiile deciziei.

A fost respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 42/2013. În expunerea motivelor, instanța de recurs a reținut ca nefondate criticile privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsa calității procesuale pasive a SC H. SA și cea privind prematuritatea acțiunii. În ce privește legitimarea procesuală a reclamanților, Înalta Curte a apreciat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu s-a probat că M.A. este moștenitoarea defunctului M.V. și nici că autorul reclamanților s-a adresat C.F.F., pentru obținerea titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, demers nefinalizat la data emiterii H.G. 392/2002. Ca urmare, instanța de recurs a apreciat că se impune rejudecarea apelului pârâtului sub acest aspect.

Înalta Curte a considerat greșită hotărârea instanței de apel și în ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, reținând că nu s-a făcut dovada că în zone limitrofe terenului în litigiu nu există tranzacții, instanța de apel preluând afirmația experților, nesusținută de nicio probă. S-a considerat, de asemenea, că în ce privește critica legată de prescripția dreptului material la acțiune privind lipsa de folosință pentru perioada 2002 – 2007, nu se impune analizarea îndeplinirii perioadei pentru care putea fi valorificat folosul de tras, câtă vreme în anul 2002, când s-a declarat exproprierea pentru cauze de utilitate publică, reclamanții nu pretind că mai aveau posesia terenului în litigiu, condiții în care în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință.

Ca urmare, Înalta Curte a dispus administrarea de dovezi din care să rezulte că antecesorii reclamanților au urmat procedura legilor speciale pentru obținerea titlului de proprietate, sau eventual, a despăgubirilor cuvenite, procedură ce nu a putut fi finalizată. În măsura în care se face această dovadă, instanța de trimitere a stabilit să se refacă raportul de expertiză, cu respectarea cerințelor impuse de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 1611/97/2011*.

Prin decizia civilă nr. 21 din 17 februarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin SC H. SA, a schimbat în parte sentința atacată în ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul nerealizat și, rejudecând în aceste limite, a redus cuantumul acestor despăgubiri pentru perioada 2007-2011 la suma de 60.076 lei, a menținut în rest sentința atacată, cu excepția dispozițiilor privind cheltuielile de judecată, soluționate prin decizia civilă nr. 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, menținută, sub acest aspect, prin decizia civilă nr. 291/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele, referitor la apelul pârâtei: Cu privire la legitimarea procesuală a reclamanților, Curtea a constatat că, prin acțiunea de față, aceștia au solicitat despăgubiri în calitate de moștenitori ai defunctului M.V.

Din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor nr. 326/1983 și nr. 310/1995, rezultă că defuncta O.M., soția reclamatului O.M. și mama celorlalți reclamanți, a fost succesoarea defunctei M.V., în calitate de nepoată de fiu predecedat, iar reclamanții din prezenta cauză sunt moștenitorii defunctei O.M. Ca urmare, reclamanții au făcut dovada că sunt succesori ai defunctului M.V., proprietar tabular asupra imobilelor expropriate, pentru care au solicitat despăgubiri. În rejudecarea apelului, reclamanții au depus înscrisuri din care rezultă că au solicitat încă din 1991 reconstituirea dreptului de proprietate după defunctul M.V. Cu privire la terenurile afectate de A.H.E. S., s-a constatat că, pentru terenurile agricole afectate de amenajare s-a luat decizia de a nu se emite titluri de proprietate, astfel cum rezultă din scrisoarea nr. 19/774/1991 a Prefectului județului Hunedoara.

În vederea declarării utilității publice, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, SC H. SA a identificat terenurile afectate de investiții și precum și pe majoritatea moștenitorilor proprietarilor tabulari care urmează să fie puși în posesie. În anul 2006, SC H. SA a transmis C.J.F.F. Hunedoara adresa nr. 4964 din 13 decembrie 2006, prin care a solicitat să fie aprobată emiterea titlurilor de proprietate pentru deținătorii de terenuri identificați de SC H. SA pentru ca aceste terenuri să poată fi vândute M.E.C., respectiv SC H. SA. În procedura de expropriere demarată în temeiul H.G. nr. 392/2002, având în vedere prevederile art. 12 din Legea nr. 33/1994, expropriatorul a emis notificări proprietarilor, inclusiv antecesorului reclamanților, prin care a făcut oferta de despăgubiri de 10.000 lei RON/ha teren arabil și 7.000 lei RON/ha teren fânaț.

Limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamanți și ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care i s-a recunoscut antecesorului reclamanților calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri. Dacă s-ar accepta ipoteza, susținută de apelant, că reclamanții nu au calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, acestora să li se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul că, dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi fost îndreptățiți să primească despăgubirile stabilite de expropriator.

În acest sens, s-a pronunțat în mod constant și instanța supremă. Fată de aceste circumstanțe, Curtea a reținut că reclamanții justifică legitimare procesuală activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut inclusiv de expropriator, care a emis notificări pe numele antecesorului lor, astfel că aceste critici aduse de pârât hotărârii primei instanțe sunt nefondate. Cu privire la cuantumul despăgubirilor pe la care sunt îndreptățiți reclamanții, Curtea, conformându-se deciziei de casare, a efectuat demersuri la instituții abilitate, respectiv C.L.C. Sântămărie Orlea, C.N.P. Alba Iulia, O.C.P.I. Hațeg. Pe baza răspunsurilor primite și a contractelor de vânzare-cumpărare depuse în copie, s-a dispus efectuarea unei completări la raportul de expertiză.

Analizând aceste convenții, experții au concluzionat că terenurile care au făcut obiectul tranzacțiilor nu sunt similare cu cele în litigiu. În privința contractelor depuse de pârât în apel, s-a constatat că acestea sunt încheiate în anul 2012 de SC H. SA cu persoane fizice și juridice, având ca obiect terenuri intravilane și extravilane pe raza comunei B. Română. În toate aceste contracte prețul este același, de 2,15 euro/mp agricol și 1,57 euro/mp fânaț, indiferent de suprafață și amplasament. Mai mult, prețuri similare sau sensibil egale au fost practicate de SC H. SA și în anii 2006-2007, astfel cum rezultă din contractele depuse în fața primei instanțe. În aceste condiții, când singurul cumpărător este SC H. SA, iar prețurile sunt aceleași, indiferent de vânzător, de momentul tranzacției sau de suprafața ce face obiectul vânzării, Curtea a constatat că nu se poate vorbi de o piață imobiliară reală în zonă.

Ca urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada că în zone limitrofe terenului în litigiu există tranzacții, se constată că prima instanță a stabilit în mod corect valoarea despăgubirilor, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că aceste critici sunt nefondate. În ce privește folosul de tras, prin motivele de apel, pârâtul a criticat doar cuantumul acestor despăgubiri, necontestând îndreptățirea reclamanților la contravaloarea lipsei de folosință. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Așadar, în examinarea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond, instanța de apel este ținută să respecte limitele efectului devolutiv impuse de textul legal menționat, ceea ce înseamnă că, în ce privește despăgubirile reprezentând lipsa de folosință, Curtea nu a putut cerceta decât modul de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri nu și îndreptățirea reclamanților la acordarea lor. Pe de altă parte, în recurs, pârâtul a criticat acordarea despăgubirilor pentru folosul cuvenit numai pentru perioada 2002-2007, susținând că pentru acest interval, dreptul la acțiune al reclamanților este prescris. Ca urmare, soluția dată în apel în primul ciclu procesual, cu privire la aceste despăgubiri pentru perioada 2007-2011, nesupusă examenului de legalitate în recurs, se bucură de autoritate de lucru judecat și nu mai poate face obiectul analizei în rejudecarea apelului.

Pentru aceste considerente, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., coroborat cu art. 295 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia civilă nr. 291/2014, instanța de recurs a casat hotărârea în ce privește apelul declarat de pârât și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de acesta, Curtea a admis apelul pârâtului S.R., prin SC H. SA și a schimbat în parte sentința atacată în ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul nerealizat, pe care îl va reduce pe perioada 2007-2011 la suma de 60.076 lei (15.019 lei/an x 4 ani). A menținut în rest sentința atacată, cu excepția dispozițiilor privind cheltuielile de judecată, soluționate prin decizia civilă nr. 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, menținută, sub acest aspect, prin decizia civilă nr. 291/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta S.C.P.E.E.H. H. SA. Prin recursul lor, reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., au susținut următoarele motive: În mod greșit a reținut instanța de apel că dreptul de a solicita despăgubiri pentru perioada anterioară anului 2007 este prescris. Despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenurilor au fost solicitate în baza dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului. Pârâtul a preluat în mod abuziv terenurile în perioada 1990-1991, iar după emiterea hotărârii de declarare a utilității publice, în mai 2002, acesta a refuzat să sesizeze tribunalul pentru declararea exproprierii.

Susțin reclamanții că, întrucât numai pârâtul avea calitatea procesuală pentru sesizarea instanței, dreptul lor la acțiune nu s-a născut în momentul preluării terenurilor și nici la cel al declarării utilității publice, astfel că termenul de prescripție nu a început să curgă. Dreptul la acțiune s-a născut în momentul în care, în virtutea dreptului de petiționare și a accesului liber la justiție, reclamanții au formulat prezenta acțiune și cum, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea este unică, reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru perioada cuprinsă între data declarării utilității publice și data sesizării instanței. La data de 4 iunie 2015, reclamanții au depus la dosar completare a motivelor de recurs formulate în termen, prin care au susținut că pârâta SC H. nu are calitatea de parte în proces, ci ca reprezentant legal al S.R.

și, ca atare, aceasta nu putea declara apelul în nume propriu, întrucât nu a avut calitatea de parte la instanța de fond. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului. Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta S.C.P.E.E.H. H. SA a susținut următoarele: Cu privire la calitatea procesuală activă a numitei M.A., atât prima instanță, cât si instanța de apel nu au avut în vedere normele imperative de drept incidente, aplicând greșit legea materiei ce reglementează aspectele succesorale și, totodată, au dat o interpretară greșită actelor de stare civilă depuse de reclamantă la dosarul cauzei.

Actele de stare civilă ce au fost depuse în probarea calității de moștenitori, nu reprezintă înscrisuri prin care se face dovada acestei calități potrivit legii, ci se atestă doar o vocație succesorală la moștenire. Pentru ca o persoană să aibă calitatea de moștenitor, aceasta trebuie sa întrunească mal multe condiții cumulative. si anume să aibă capacitatea de a moșteni, să aibă vocație succesorală ta moștenirea defunctului, să nu fie nedemn de a moșteni, să accepte moștenirea în termenul de prescripție de 6 luni. Chiar și în ipoteza în care s-ar reține îndreptățirea reclamantei la moștenirea defunctului M.V., era necesar să se facă dovada că, în afara reclamantei, nu există alți moștenitori care să reclame aceste despăgubiri.

Pe fond, pârâta susține că pentru acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosință, respectiv folosul agricol nerealizat, reclamanții trebuiau să facă dovada prejudiciului suferit, conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Or, de la momentul la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 și până la data introducerii acțiunii în 2010, reclamanții au rămas în pasivitate și nu au cultivat terenul expropriat. Prima instanță a acordat reclamanților daune având în vedere simplul fapt al potențialității folosului agricol, fără a ține seama de criteriile legale. Totodată, despăgubirile pentru lipsa de folosință au fost acordate în mod injust, la nivelul prețurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei și nu în raport de prețul aferent fiecărui an agricol, așa cum era corect.

Pentru argumentele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată. Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: I. Recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru considerentele care succed. Prin motivele de recurs depuse, la dosar la data de 4 iunie 2015, în completarea celor formulate în termenul procedural, reclamanții au susținut că pârâta SC H. nu are calitatea de parte în proces, în nume propriu, ci ca reprezentant legal al S.R. și, ca atare, aceasta nu putea declara apelul în nume propriu, întrucât nu a avut calitatea de parte la instanța de fond.

Această susținere constituie un motiv de recurs de ordine publică care, chiar dacă a fost formulat cu depășirea termenului legal, față de dispozițiile art. 306 alin. (1) și (2) C. proc. civ., urmează a fi analizat de prezenta instanță. Astfel, relativ la motivul de ordine publică invocat, Înalta Curte reține că specificul personalității juridice statale, în calitate de subiect de drept, adică de titular de drepturi și obligații de orice fel este acela că statul poate, în principiu, participa sau participă efectiv la orice raport juridic dar nu in personam, ci prin reprezentanții săi. Deși este subiect de drept de sine stătător, fiind, așadar, neîndoielnic că, în concepția legii noastre civile, S.R.

este „persoană juridică”, el este în aceeași măsură o autoritate teoretică care poate participa proprio nomine în raporturile de drept civil, ca subiect de drepturi și obligații civile, doar prin organele anume prevăzute de lege. Una din părțile capacității juridice generale a S.R. o reprezintă, așadar, capacitatea sa civilă sau de drept civil, capacitate ce exprimă, implicit, și calitatea lui de subiect de drept civil, de persoană juridică. Textul de principiu îl constituie art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, act normativ în vigoare la data cererii introductive. Potrivit alin. (1) al acestui articol „Statul este persoană juridică în raporturile la care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații”.

Totodată, potrivit alin. (2), el participă în astfel de raporturi, prin M.F.P. , afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, M.F.P. reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în alte situații în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai daca legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Prin urmare, M.F.P. este reprezentantul în justiție în genere al statului și are vocația generală de a reprezenta statul român, dar nu și atunci când există o delegare expresă, dată prin lege, altor organe sau persoane juridice, care acționează nu în nume propriu, ci în numele și pe seama S.R., în calitate de reprezentanți legali.

Or, în speță raportul juridic de reprezentare al recurentei s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului S.C.P.E.E. H. S.A. Prin urmare, nu există nicio diferență din punct de vedere juridic între SC H. SA, care, potrivit legii, acționează în numele statului în acest tip de acțiuni, și S.R., SC H. SA având astfel calitate procesuală de a exercita calea de atac a apelului. Așa fiind, susținerile reclamanților privind lipsa calității procesuale a SC H. SA de a exercita calea de atac a apelului sunt nefondate. În ce privește motivele de recurs formulate în termen de reclamanți, se constată următoarele: Cu titlu preliminar, trebuie arătat că recurenții-reclamanți au indicat pur formal în partea introductivă a cererii de recurs motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., fără a contura critici în acest sens sau a aduce vreun argument în susținerea acestora. Enunțarea acestor motive de recurs nu este însă suficientă, în lipsa oricărei argumentații logico-juridice de natură a contura ipotezele pe care el le reglementează, pentru ca instanța de recurs să exercite controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. În ce privește criticile încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Contrar susținerilor din recurs, în mod corect instanța de apel a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință numai pentru perioada 2007-2011, iar nu și pentru perioada 2002-2007, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, pentru considerentele ce succed.

Astfel, recurenții-reclamanți susțin că dreptul la acțiune cu privire la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință se naște din momentul sesizării instanței de către expropriator, în temeiul art. 21 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, dar cum o astfel de sesizare nu s-a realizat, sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor începând cu anul 2002, dată la care a fost declarată utilitatea publică. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual a statuat cu putere de lucru judecat în ce privește contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2002-2007. Astfel, în recursul exercitat în primul ciclu procesual s-a contestat dreptul reclamanților la despăgubiri pentru lipsa de folosință numai pentru perioada 2002-2007, invocându-se prescripția.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a statuat că, având în vedere că exproprierea pentru utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care nici reclamanții nu pretind că mai aveau posesia terenurilor în litigiu, în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenurilor. Neexistând dreptul, nu se mai poate pune problema prescripției. Ca atare, dreptul reclamanților la acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2002-2007 a fost tranșat cu putere de lucru judecat în soluționarea recursului din primul ciclu procesual, în sensul că acesta nu există.

În raport de această dezlegare a instanței de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, nu mai putea fi recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 2002-2007, astfel că, în mod corect, instanța de rejudecare a stabilit doar despăgubirile aferente lipsei de folosință pentru perioada 2007-2011, reținând că soluția dată în apel în primul ciclu procesual, cu privire la despăgubirile pentru perioada 2007-2011, nesupusă examenului de legalitate în recurs, se bucură de autoritate de lucru judecat. Pentru considerentele arătate, criticile formulate de reclamanți în baza motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt nefondate. II. În ce privește recursul pârâtei, Înalta Curte constată că acesta este nul, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta-pârâtă a formulat critici cu privire la calitatea procesuală activă a numitei M.A., susținând că instanța de apel a aplicat greșit legea și a interpretat în mod eronat actele de stare civilă depuse la dosar de reclamanți, în ce privește îndreptățirea acesteia, în calitate de autoare a reclamanților, la moștenirea defunctului M.V.

Această susținere nu are legătură cu argumentele instanței de apel care a reținut, în ce privește calitatea procesuală a reclamanților, că din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor nr. 326/1983 și nr. 310/1995, rezultă că defuncta O.M., soția reclamatului O.M. și mama celorlalți reclamanți, a fost succesoarea defunctului M.V., în calitate de nepoată de fiu predecedat, iar reclamanții din prezenta cauză sunt moștenitorii defunctei O.M. Așa fiind, critica relativă la calitatea procesuală activă a numitei M.A., față de care nu s-a reținut calitatea de moștenitoare de pe urma defunctului proprietar inițial M.V., nu are legătură cu argumentul instanței de apel, potrivit căruia reclamanții din prezenta cauză sunt moștenitorii defunctei O.M.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. În ce privește criticile privind despăgubirile acordate reclamanților pentru lipsa de folosință pentru terenul expropriat pentru perioada 2007-2011, se constată că acestea sunt formulate omisso medio.

Astfel, în recursul exercitat în primul ciclu procesual împotriva deciziei nr. 42 din 17 mai 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, pârâta a formulat critici cu privire despăgubirile acordate reclamanților pentru lipsa de folosință numai pentru perioada 2002-2007, astfel că soluția dată în apelul din primul ciclu procesual cu privire la despăgubirile privind lipsa de folosință pentru perioada 2007-2011, nefiind supusă recursului în primul ciclu procesual, a intrat în puterea de lucru judecat. Așa fiind, cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect. Înalta Curte, pentru considerentele care preced, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții O.M.M., N.(născută O.)V.A., C.D.M., C.G. și va constata nul recursul declarat de pârâta S.C.P.E.E.H. H. SA, în reprezentarea S.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții O.M.M., N.(născută O.)V.A., C.D.M., C.G. împotriva deciziei nr. 21 din 17 februarie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Constată nul recursul declarat de pârâta S.P.E.E.H. H. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2015.