ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1568/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1568/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. 1611/97/2011 reclamanții O.M.M.,

N.V.A., C.D.M. și C.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin SC

H. SA:

- să se constate că

reclamanții, în calitate de persoane expropriate, au consimțit să fie preluată

prin expropriere suprafața de 12.851 mp înscrisă în CF 2 Subcetate, nr. top.

721, 475/1, 475/3, 729/1, 730/1, 731/1, 729/3,730/3, 731/3; CF 36 Subcetate nr.

top. 316, 463, 472, 588, 589, 601/1, 603/1, 636, 637, 638, 3227; CF 50

Subcetate nr. top. 370, 372, 754, 759, 764, 2047, 209; CF 120 Subcetate nr. top.1952,

1953, CF 194 Subcetate nr. top. 1989, 1990; CF 466 Subcetate, nr. top.

888/3-889/3, 892/3-896/3, 892/1-896/1, 888/1-889/1, CF 661 Subcetate, nr. top.

892/2, 893/3, 894/2, 895/2, 896/2, 898/2, 889/2; CF Subcetate nr. top.267, 268;

CF 676 Subcetate nr. top. 269, 270; CF 737 Subcetate nr. top. 602/1; CF 900

Subcetate, nr. top. 1991, Cf 1135 Subcetate, nr. top. 728, CF 948 Subcetate nr.

top. 745/2, proprietatea antecesorului lor M.V., pentru realizarea lucrării de

interes național „Amenajarea H.R.S. pe sectorul Subcetate-Simeria” declarată de

utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002;

- să fie obligat

pârâtul să le achite suma de 497.333 lei reprezentând contravaloarea terenului

(9 euro/mp) și suma de 400.000 lei reprezentând echivalentul lipsei de

folosință a terenurilor pe ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua

în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin sentința civilă nr.

453/2012, Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a chematului în garanție M.F.P. invocată de acesta. A respins excepțiile

prematurității și inadmisibilității acțiunii reclamanților O.M.M., N.V.A., C.D.M.

și C.G. și excepțiile lipsei calității procesuale active a acelorași reclamanți

și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. reprezentat de SC H.

SA prin administratorul judiciar E.I. SPRL. A admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamanți, a constatat că aceștia au calitate de persoane

expropriate, cu privire la terenul agricol în suprafață de 14.705 mp,

identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de experții C.Ș.,

I.D. și S.M. A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 525.180 lei

cu titlu de despăgubiri, din care 374.990 lei reprezentând contravaloare teren

și 150.190 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2011, precum

și suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale, în fond. A respins în

rest acțiunea. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul S.R.

reprezentat de SC H. SA București în contradictoriu cu M.F.P.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Față de prevederile art.

137 C. proc. civ., instanța de fond a analizat cu precădere excepțiile invocate

de pârâtul S.R. și chematul în garanție M.F.P., după cum urmează:

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P. s-a reținut

că este întemeiată, fiind admisă, întrucât raportat la dispozițiile art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002 nu există nici o

obligație de garanție instituită în sarcina M.F.P. față de reprezentanta pârâtei

SC H. SA, care se află în subordinea M.E.C.

În ce privește

excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii, acestea au fost

respinse ca neîntemeiate, câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență

Decretului nr. 40/1989, declarându-se de utilitate publică și expropriate în

favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului

S., pe sectorul Subcetate – Simeria cu toate consecințele ce decurg din Legea nr.

33/1994.

Prin urmare, toți

proprietarii sau moștenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de

persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult,

odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994

și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă putându-și

valorifica drepturile cuvenite în justiție.

Referitor la pretinsa

prematuritate a acțiunii din întreg probatoriul administrat s-a reținut că în

pofida tuturor diligențelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în

posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a

respectat și nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu își poate

invoca propria turpitudine în cauză.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

reprezentat de SC H. SA, s-a apreciat că și aceasta este neîntemeiată câtă

vreme din interpretarea dispozițiilor H.G. nr. 392/2002 și ale Legii nr. 33/1994

rezultă fără echivoc să exproprierea s-a realizat de către S.R. și în favoarea

amenajării hidroenergetice a râului S. în vederea producerii energiei electrice

de către SC H. SA prin prepușii săi. Prin urmare vor fi respinge, ca

neîntemeiate, excepțiile invocate de pârât.

Cu referire la fondul

cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990 prepușii SC H. SA au procedat

la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului S., la confluența

cu râul M., în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului S. pe

sectorul Subcetate-Simeria, potrivit Decretului nr. 40/1998.

Această lucrare de

amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără

acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în

care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991

nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariția

Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost

declarată de utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele

de teren afectate să fie expropriate în favoarea S.R. reprezentat prin S.P.E.E.

H. SA București.

Nici în acest nou

context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a

reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor

expropriate, situație care trenează și în prezent astfel încât, proprietarii

terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi

lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurilor lor,

pentru o perioadă de peste 20 de ani.

În această situație

se află și reclamanții O.M.M., N.V.A., C.D.M. și C.G., care în calitate de

moștenitori ai proprietarului tabular M.V., aspect dovedit cu actele de stare

civilă și înscrisurile depuse la dosar, au fost lipsiți de dreptul de a folosi

și de a dispune de terenurile lor în suprafață de 14.705 mp, ce au fost ocupate

inițial abuziv de prepușii SC H. SA, așa cum rezultă din declarația martorului

M.I.

Terenurile au fost

identificate și evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de

experții C.Ș., I.D., S.M., stabilindu-se și valoarea folosului de tras prin

lipsirea de folosință a reclamanților de terenurile în cauză. La stabilirea

suprafeței terenului expropriat și la evaluarea despăgubirilor, instanța nu a

avut în vedere terenul ce a aparținut proprietarului tabular I.G., în suprafață

de 731 mp, față de care reclamanții nu au putut face dovada că îl moștenesc.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 - 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se

cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat proprietarului, care, în speță, se cuantifică în

beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producției

agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința

terenului.

Prin urmare, raportat

la aceste considerente, instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului în

sumă de 374.990 lei, calculată la 25,5 lei/mp conform variantei I din raportul

de expertiză, precum și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an

agricol pe acest teren, estimat la suma de 10.217 lei/ha, rezultând un cuantum

de 15.018,99 lei/an agricol (10217x1,47 ha).

În ceea ce privește

perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că

în mod legal și echitabil aceasta va începe din anul 2002, și până în prezent,

întrucât o dată cu apariția H.G. nr. 392/2002 se clarifică situația juridică a

terenurilor, ca fiind terenuri expropriate, reprezentanta pârâtului SC H. SA

fiind recunoscută de la această dată ca beneficiar de jure al exproprierii de

facto înfăptuită din 1990. Astfel, perioada pentru care s-a calculat folosul de

tras va fi din 2002 – 2011, dată la care s-au făcut constatările ce au stat la

baza redactării raportului de expertiză, rezultând suma de 150.190 lei

(15.018,99 leix10 ani).

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel pârâtul S.R. prin SC H. SA, iar reclamanții, în termenul legal,

au formulat cerere de aderare la apelul pârâtei.

Prin decizia civilă nr.

18 din 7 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea de aderare la

apel formulată de reclamanți, a schimbat în parte sentința atacată numai în

ceea ce privește cheltuielile de judecată, pe care le-a stabilit la 5400 lei. A

fost menținută în rest sentința și a fost respins apelul declarat de către

pârâta SC H. SA împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Reclamanții sunt

moștenitori ai proprietarului tabular M.V., astfel cum rezultă din actele de

stare civilă, certificatele de naștere și extrasele de carte funciară depuse la

dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă. Imobilele în

litigiu, înscrise în CF 2, 36, 50, 120, 466, 661, 675, 676, 737, 900, 1135, 948

Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat). O parte din imobile au

făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților M.A.,

eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform

adeverinței nr. 266/2011 emisă de P.C. Sîntămărie - Orlea, terenurile ocupate

de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-au restituit, pentru acestea

urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Instanța de apel a

considerat că nu poate fi primită susținerea pârâtei că terenurile în litigiu

au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, întrucât prin acest decret s-a

aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare

hidroenergetică a râului S. pe sectorul Subcetate – Simeria”.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin HG nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului S.

pe sectorul Subcetate – Simeria”, iar expropriator fiind prevăzut S.R. prin S.C.P.E.E.

H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16

iunie 2004 G.R. a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor

persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de

interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta l-a

notificat și pe antecesorul reclamanților, decedat la acel moment, conform

actelor de stare civilă.

Față de această stare

de fapt, Curtea a constatat că excepțiile invocate în fața instanței de fond au

fost soluționate corect de către prima instanță, expunând pe larg considerente

pe care le reține sub aspectul analizei excepțiilor.

Apelanta a criticat

soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în

garanție, critică apreciată ca nefondată de instanța de apel. Prin cererea de

chemare în garanție, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în

pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce

urmează a le plăti reclamanților. Pârâta și-a justificat această cerere,

susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate

publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte

costurile exproprierii, iar M.F.P. este cel care gestionează fondurile bănești

ale statului.

Or, potrivit art. 25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, S.R., ca subiect de drepturi și obligații,

participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel, cum s-a arătat, pârâta nu

stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al

Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la

dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie,

Curtea a constatat că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în

garanție.

Cu referire la

criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-a reținut că nu pot fi

primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat prețul propus,

deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost

emise pe numele antecesorului reclamanților, care figurează ca proprietar

tabular, iar la data emiterii lor, acesta era decedat și astfel, reclamanții nu

au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în

care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să

facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost

efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea

procedurii de expropriere.

Este adevărat că,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul

raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are

corespondent pe raza unității administrativ – teritoriale, luând în calcul

oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului

Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din

litigiu. În aceste condiții, este evident că nu pot fi luate în considerare

aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă

datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus

metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de

evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel

mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de

circulație de 976.990 lei, luând în considerare categoria de folosință a

terenurilor având 14707 mp arabil.

În fața instanței de

apel a fost depus un contract de vânzare – cumpărare încheiat de pârâtă cu

terțe persoane, ce a fost încheiat în anul 2007 și a avut ca obiect imobile

situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,15 și respectiv

2,04 Euro și fânaț de 1,47 Euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost

încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au

obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu a luat în

considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate. Ca

urmare, a constatat că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile

expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț și 8,16 euro/mp pentru

curți – clădiri, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind

neîntemeiate.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în

fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la

suprafața totală de 14707 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în

prima terasă a râului S. și sunt cele mai fertile, luându-se în calcul

veniturile medii. De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada C.A.P. –ului,

în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii C.A.P. ce au

fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb

boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în

vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de

15.018,99 lei/an.

Curtea a apreciat că

această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obține în zonă

conform potențialului productiv al solului, condițiile productive ale zonei,

este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994

întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realitățile economice ale zonei,

într-o economie de piață.

Cu referire la

cererea de aderare la apelul pârâtei formulată de reclamanți, s-a reținut că

aceștia critică hotărârea numai în ceea ce privește reducerea onorariului de

avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., critică ce a

fost constatată fondată. În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., instanței îi este permis să mărească sau să micșoreze onorariile

avocatului, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sa mari față de

valoarea juridică sau de munca îndeplinită, ceea ce este menit să împiedice

abuzul de drept, prin determinarea onorariului de avocat de la finalitatea sa

firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență

juridică calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului

onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât valoarea obiectului cât și

proporționalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus de pregătirea

apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea

sau noutatea litigiului.

Având în vedere

activitatea avocatului prin raportare la criticile menționate mai sus, valoarea

pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă, complexitatea

cauzei, Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a redus onorariul de

avocat și fără nici o motivare.

Prin decizia civilă nr.

42/2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis cererea formulată de către petenta

SC H. SA, prin administrator judiciar, de completare a deciziei civile nr. 18/2013

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil nr. 1611/97/2011 și în

consecință, a completat decizia civilă nr. 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia

în sensul că a respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA și împotriva

încheierii pronunțată de Tribunalul Hunedoara în ședința publică din 24

octombrie 2012.

Curtea a reținut că

prin decizia nr. 18/2013, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra

apelului declarat împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Hunedoara în

ședința publică din 24 octombrie 2012.

Analizând cererea de

apel declarată împotriva acestei încheieri, s-a reținut că este nefondată

deoarece în mod corect, prima instanță a nu a dispus suspendarea judecății, în

cauză nefiind îndeplinite cerințele art. 36 din Legea nr. 85/2006, deși

societatea a intrat în procedura insolvenței, prin sentința 7222/2012 a

Tribunalului București. Prezenta acțiune nu are ca obiect creanțele debitorului

sau bunurile sale, întrucât calitatea societății de pârâtă îi este conferită de

către actul normativ de declarare a utilității publice, H.G. nr. 392/2002, prin

care s-a stabilit că expropriatorul, S.R., este reprezentat de SC H. SA.

Astfel, în cauză, societatea are calitate de reprezentant al S.R., ce este

titularul drepturilor și obligațiilor.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia civilă nr.

291/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtului

împotriva deciziei nr. 18/2013, a casat în parte această decizie și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului declarat de SC H. SA împotriva hotărârii primei

instanțe, menținând în rest dispozițiile deciziei. A fost respins recursul

declarat împotriva deciziei civile nr. 42/2013.

În expunerea

motivelor, instanța de recurs a reținut ca nefondate criticile privind

inadmisibilitatea acțiunii, lipsa calității procesuale pasive a SC H. SA și cea

privind prematuritatea acțiunii.

În ce privește

legitimarea procesuală a reclamanților, Înalta Curte a apreciat că hotărârea instanței

de apel este nelegală, întrucât nu s-a probat că M.A. este moștenitoarea defunctului

M.V. și nici că autorul reclamanților s-a adresat C.F.F., pentru obținerea

titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, demers nefinalizat la

data emiterii H.G. 392/2002. Ca urmare, instanța de recurs a apreciat că se

impune rejudecarea apelului pârâtului sub acest aspect.

Înalta Curte a

considerat greșită hotărârea instanței de apel și în ce privește stabilirea

cuantumului despăgubirilor, reținând că nu s-a făcut dovada că în zone

limitrofe terenului în litigiu nu există tranzacții, instanța de apel preluând

afirmația experților, nesusținută de nicio probă.

S-a considerat, de

asemenea, că în ce privește critica legată de prescripția dreptului material la

acțiune privind lipsa de folosință pentru perioada 2002 – 2007, nu se impune

analizarea îndeplinirii perioadei pentru care putea fi valorificat folosul de

tras, câtă vreme în anul 2002, când s-a declarat exproprierea pentru cauze de

utilitate publică, reclamanții nu pretind că mai aveau posesia terenului în

litigiu, condiții în care în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se

acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de

folosință.

Ca urmare, Înalta

Curte a dispus administrarea de dovezi din care să rezulte că antecesorii

reclamanților au urmat procedura legilor speciale pentru obținerea titlului de

proprietate, sau eventual, a despăgubirilor cuvenite, procedură ce nu a putut

fi finalizată. În măsura în care se face această dovadă, instanța de trimitere

a stabilit să se refacă raportul de expertiză, cu respectarea cerințelor impuse

de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată sub nr. 1611/97/2011*.

Prin decizia civilă nr.

21 din 17 februarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul S.R., prin SC H. SA, a schimbat în parte sentința

atacată în ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul nerealizat

și, rejudecând în aceste limite, a redus cuantumul acestor despăgubiri pentru perioada

2007-2011 la suma de 60.076 lei, a menținut în rest sentința atacată, cu

excepția dispozițiilor privind cheltuielile de judecată, soluționate prin

decizia civilă nr. 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia, menținută, sub acest

aspect, prin decizia civilă nr. 291/2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele, referitor la apelul pârâtei:

Cu privire la

legitimarea procesuală a reclamanților, Curtea a constatat că, prin acțiunea de

față, aceștia au solicitat despăgubiri în calitate de moștenitori ai

defunctului M.V. Din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor nr. 326/1983

și nr. 310/1995, rezultă că defuncta O.M., soția reclamatului O.M. și mama

celorlalți reclamanți, a fost succesoarea defunctei M.V., în calitate de

nepoată de fiu predecedat, iar reclamanții din prezenta cauză sunt moștenitorii

defunctei O.M.

Ca urmare,

reclamanții au făcut dovada că sunt succesori ai defunctului M.V., proprietar

tabular asupra imobilelor expropriate, pentru care au solicitat despăgubiri.

În rejudecarea

apelului, reclamanții au depus înscrisuri din care rezultă că au solicitat încă

din 1991 reconstituirea dreptului de proprietate după defunctul M.V.

Cu privire la

terenurile afectate de A.H.E. S., s-a constatat că, pentru terenurile agricole

afectate de amenajare s-a luat decizia de a nu se emite titluri de proprietate,

astfel cum rezultă din scrisoarea nr. 19/774/1991 a Prefectului județului

Hunedoara. În vederea declarării utilității publice, în conformitate cu

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, SC H. SA a identificat terenurile

afectate de investiții și precum și pe majoritatea moștenitorilor

proprietarilor tabulari care urmează să fie puși în posesie. În anul 2006, SC H.

SA a transmis C.J.F.F. Hunedoara adresa nr. 4964 din 13 decembrie 2006, prin

care a solicitat să fie aprobată emiterea titlurilor de proprietate pentru

deținătorii de terenuri identificați de SC H. SA pentru ca aceste terenuri să

poată fi vândute M.E.C., respectiv SC H. SA.

În procedura de

expropriere demarată în temeiul H.G. nr. 392/2002, având în vedere prevederile art.

12 din Legea nr. 33/1994, expropriatorul a emis notificări proprietarilor,

inclusiv antecesorului reclamanților, prin care a făcut oferta de despăgubiri

de 10.000 lei RON/ha teren arabil și 7.000 lei RON/ha teren fânaț.

Limitele investirii

instanței sunt clar determinate de reclamanți și ele vizează cererea de

despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat

vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative

emise în procedura prealabilă prin care i s-a recunoscut antecesorului

reclamanților calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri. Dacă s-ar

accepta ipoteza, susținută de apelant, că reclamanții nu au calitate procesuală

activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, acestora să li se

creeze o situație mai grea decât aceea pe care o aveau înainte, în sensul că,

dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi fost îndreptățiți să

primească despăgubirile stabilite de expropriator. În acest sens, s-a pronunțat

în mod constant și instanța supremă.

Fată de aceste

circumstanțe, Curtea a reținut că reclamanții justifică legitimare procesuală activă,

dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut

inclusiv de expropriator, care a emis notificări pe numele antecesorului lor,

astfel că aceste critici aduse de pârât hotărârii primei instanțe sunt

nefondate.

Cu privire la cuantumul

despăgubirilor pe la care sunt îndreptățiți reclamanții, Curtea, conformându-se

deciziei de casare, a efectuat demersuri la instituții abilitate, respectiv C.L.C.

Sântămărie Orlea, C.N.P. Alba Iulia, O.C.P.I. Hațeg. Pe baza răspunsurilor

primite și a contractelor de vânzare-cumpărare depuse în copie, s-a dispus

efectuarea unei completări la raportul de expertiză. Analizând aceste

convenții, experții au concluzionat că terenurile care au făcut obiectul

tranzacțiilor nu sunt similare cu cele în litigiu.

În privința

contractelor depuse de pârât în apel, s-a constatat că acestea sunt încheiate

în anul 2012 de SC H. SA cu persoane fizice și juridice, având ca obiect

terenuri intravilane și extravilane pe raza comunei B. Română. În toate aceste

contracte prețul este același, de 2,15 euro/mp agricol și 1,57 euro/mp fânaț,

indiferent de suprafață și amplasament. Mai mult, prețuri similare sau sensibil

egale au fost practicate de SC H. SA și în anii 2006-2007, astfel cum rezultă

din contractele depuse în fața primei instanțe.

În aceste condiții,

când singurul cumpărător este SC H. SA, iar prețurile sunt aceleași, indiferent

de vânzător, de momentul tranzacției sau de suprafața ce face obiectul

vânzării, Curtea a constatat că nu se poate vorbi de o piață imobiliară reală

în zonă.

Ca urmare, câtă vreme

nu s-a făcut dovada că în zone limitrofe terenului în litigiu există

tranzacții, se constată că prima instanță a stabilit în mod corect valoarea

despăgubirilor, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

astfel că aceste critici sunt nefondate.

În ce privește

folosul de tras, prin motivele de apel, pârâtul a criticat doar cuantumul

acestor despăgubiri, necontestând îndreptățirea reclamanților la contravaloarea

lipsei de folosință.

Potrivit art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel,

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Așadar, în examinarea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond,

instanța de apel este ținută să respecte limitele efectului devolutiv impuse de

textul legal menționat, ceea ce înseamnă că, în ce privește despăgubirile

reprezentând lipsa de folosință, Curtea nu a putut cerceta decât modul de

stabilire a cuantumului acestor despăgubiri nu și îndreptățirea reclamanților

la acordarea lor.

Pe de altă parte, în

recurs, pârâtul a criticat acordarea despăgubirilor pentru folosul cuvenit

numai pentru perioada 2002-2007, susținând că pentru acest interval, dreptul la

acțiune al reclamanților este prescris. Ca urmare, soluția dată în apel în

primul ciclu procesual, cu privire la aceste despăgubiri pentru perioada

2007-2011, nesupusă examenului de legalitate în recurs, se bucură de autoritate

de lucru judecat și nu mai poate face obiectul analizei în rejudecarea

apelului.

Pentru aceste

considerente, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., coroborat cu art. 295

alin. (1) și art. 315 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia civilă nr.

291/2014, instanța de recurs a casat hotărârea în ce privește apelul declarat

de pârât și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de acesta,

Curtea a admis apelul pârâtului S.R., prin SC H. SA și a schimbat în parte

sentința atacată în ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul

nerealizat, pe care îl va reduce pe perioada 2007-2011 la suma de 60.076 lei

(15.019 lei/an x 4 ani).

A menținut în rest

sentința atacată, cu excepția dispozițiilor privind cheltuielile de judecată,

soluționate prin decizia civilă nr. 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia,

menținută, sub acest aspect, prin decizia civilă nr. 291/2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs atât

reclamanții, cât și pârâta

S.C.P.E.E.H. H. SA.

Prin recursul lor,

reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.,

au susținut următoarele motive:

În mod greșit a

reținut instanța de apel că dreptul de a solicita despăgubiri pentru perioada

anterioară anului 2007 este prescris.

Despăgubirile pentru

lipsa de folosință a terenurilor au fost solicitate în baza dispozițiilor art. 26

din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, despăgubirea se compune din valoarea

reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.

Pârâtul a preluat în

mod abuziv terenurile în perioada 1990-1991, iar după emiterea hotărârii de

declarare a utilității publice, în mai 2002, acesta a refuzat să sesizeze

tribunalul pentru declararea exproprierii.

Susțin reclamanții

că, întrucât numai pârâtul avea calitatea procesuală pentru sesizarea instanței,

dreptul lor la acțiune nu s-a născut în momentul preluării terenurilor și nici

la cel al declarării utilității publice, astfel că termenul de prescripție nu a

început să curgă.

Dreptul la acțiune

s-a născut în momentul în care, în virtutea dreptului de petiționare și a

accesului liber la justiție, reclamanții au formulat prezenta acțiune și cum,

potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea este unică, reclamanții au

dreptul la despăgubiri pentru perioada cuprinsă între data declarării utilității

publice și data sesizării instanței.

La data

de 4 iunie 2015, reclamanții au depus la dosar completare a motivelor de recurs

formulate în termen, prin care au susținut că pârâta SC H. nu are calitatea de

parte în proces, ci ca reprezentant legal al S.R. și, ca atare, aceasta nu

putea declara apelul în nume propriu, întrucât nu a avut calitatea de parte la

instanța de fond.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

pârâtului.

Prin recursul său,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta S.C.P.E.E.H.

H. SA a susținut următoarele:

Cu privire la calitatea

procesuală activă a numitei M.A., atât prima instanță, cât si instanța de apel

nu au avut în vedere normele imperative de drept incidente, aplicând greșit

legea materiei ce reglementează aspectele succesorale și, totodată, au dat o

interpretară greșită actelor de stare civilă depuse de reclamantă la dosarul

cauzei.

Actele de stare civilă

ce au fost depuse în probarea calității de moștenitori, nu reprezintă

înscrisuri prin care se face dovada acestei calități potrivit legii, ci se

atestă doar o vocație succesorală la moștenire.

Pentru ca o persoană

să aibă calitatea de moștenitor, aceasta trebuie sa întrunească mal multe condiții

cumulative. si anume să aibă capacitatea de a moșteni, să aibă vocație

succesorală ta moștenirea defunctului, să nu fie nedemn de a moșteni, să

accepte moștenirea în termenul de prescripție de 6 luni.

Chiar și în ipoteza

în care s-ar reține îndreptățirea reclamantei la moștenirea defunctului M.V.,

era necesar să se facă dovada că, în afara reclamantei, nu există alți

moștenitori care să reclame aceste despăgubiri.

Pe fond, pârâta

susține că pentru acordarea daunelor reprezentând lipsa de folosință, respectiv

folosul agricol nerealizat, reclamanții trebuiau să facă dovada prejudiciului

suferit, conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Or, de la

momentul la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991

și până la data introducerii acțiunii în 2010, reclamanții au rămas în

pasivitate și nu au cultivat terenul expropriat.

Prima instanță a

acordat reclamanților daune având în vedere simplul fapt al potențialității

folosului agricol, fără a ține seama de criteriile legale.

Totodată,

despăgubirile pentru lipsa de folosință au fost acordate în mod injust, la

nivelul prețurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei și nu

în raport de prețul aferent fiecărui an agricol, așa cum era corect.

Pentru argumentele

expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

Examinând

recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul

declarat de reclamanți este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin

motivele de recurs depuse, la dosar la data de 4 iunie 2015, în completarea

celor formulate în termenul procedural, reclamanții au susținut că pârâta SC H.

nu are calitatea de parte în proces, în nume propriu, ci ca reprezentant legal

al S.R. și, ca atare, aceasta nu putea declara apelul în nume propriu, întrucât

nu a avut calitatea de parte la instanța de fond.

Această

susținere constituie un motiv de recurs de ordine publică care, chiar dacă a

fost formulat cu depășirea termenului legal, față de dispozițiile art. 306 alin.

(1) și (2) C. proc. civ., urmează a fi analizat de prezenta instanță.

Astfel, relativ la

motivul de ordine publică invocat, Înalta Curte reține că specificul personalității

juridice statale, în calitate de subiect de drept, adică de titular de drepturi

și obligații de orice fel este acela că statul poate, în principiu, participa

sau participă efectiv la orice raport juridic dar nu in personam, ci prin

reprezentanții săi.

Deși este subiect de

drept de sine stătător, fiind, așadar, neîndoielnic că, în concepția legii

noastre civile, S.R. este „persoană juridică”, el este în aceeași măsură o

autoritate teoretică care poate participa proprio nomine în raporturile de

drept civil, ca subiect de drepturi și obligații civile, doar prin organele

anume prevăzute de lege.

Una din părțile

capacității juridice generale a S.R. o reprezintă, așadar, capacitatea sa

civilă sau de drept civil, capacitate ce exprimă, implicit, și calitatea lui de

subiect de drept civil, de persoană juridică.

Textul de principiu

îl constituie art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și

juridice, act normativ în vigoare la data cererii introductive. Potrivit alin. (1)

al acestui articol „Statul este persoană juridică în raporturile la care

participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații”.

Totodată, potrivit alin. (2), el participă în astfel de raporturi, prin

M.F.P.

, afară de

cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

De asemenea,

potrivit

dispozițiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009,

M.F.P. reprezintă Statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor,

precum și în alte situații în care participă în mod nemijlocit, în nume

propriu, în raporturi juridice civile, numai daca legea nu stabilește în acest

scop un alt organ.

Prin urmare, M.F.P. este

reprezentantul în justiție în genere al statului și are vocația generală de a

reprezenta statul român, dar nu și atunci când există o delegare expresă, dată

prin lege, altor organe sau persoane juridice, care acționează nu în nume

propriu, ci în numele și pe seama S.R., în calitate de reprezentanți legali.

Or, în speță raportul

juridic de reprezentare al recurentei s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994 și în temeiul H.G. nr. 392/2002, prin care a fost desemnat

ca reprezentant al expropriatorului S.C.P.E.E. H. S.A.

Prin urmare, nu există

nicio diferență din punct de vedere juridic între SC H. SA, care, potrivit

legii, acționează în numele statului în acest tip de acțiuni, și S.R., SC H. SA

având astfel calitate procesuală de a exercita calea de atac a apelului.

Așa

fiind, susținerile reclamanților privind lipsa calității procesuale a SC H. SA

de a exercita calea de atac a apelului sunt nefondate.

În ce privește

motivele de recurs formulate în termen de reclamanți, se constată următoarele:

Cu titlu preliminar,

trebuie arătat că recurenții-reclamanți au indicat pur formal în partea

introductivă a cererii de recurs motivele de nelegalitate reglementate de

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., fără a contura critici în

acest sens sau a aduce vreun argument în susținerea acestora. Enunțarea acestor

motive de recurs nu este însă suficientă, în lipsa oricărei argumentații

logico-juridice de natură a contura ipotezele pe care el le reglementează,

pentru ca instanța de recurs să exercite controlul judiciar din perspectiva art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În ce privește

criticile încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

următoarele:

Contrar susținerilor

din recurs, în mod corect instanța de apel a acordat despăgubiri pentru lipsa

de folosință numai pentru perioada 2007-2011, iar nu și pentru perioada

2002-2007, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, pentru considerentele ce

succed.

Astfel, recurenții-reclamanți

susțin că dreptul la acțiune cu privire la acordarea de despăgubiri

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință se naște din momentul sesizării

instanței de către expropriator, în temeiul art. 21 alin. (2) al Legii nr. 33/1994,

dar cum o astfel de sesizare nu s-a realizat, sunt îndreptățiți la acordarea

despăgubirilor începând cu anul 2002, dată la care a fost declarată utilitatea

publică.

Decizia pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual a statuat cu

putere de lucru judecat în ce privește contravaloarea lipsei de folosință

pentru perioada 2002-2007.

Astfel, în recursul

exercitat în primul ciclu procesual s-a contestat dreptul reclamanților la

despăgubiri pentru lipsa de folosință numai pentru perioada 2002-2007,

invocându-se prescripția.

Cu privire la acest

aspect, Înalta Curte a statuat că, având în vedere că exproprierea pentru

utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care nici

reclamanții nu pretind că mai aveau posesia terenurilor în litigiu, în

patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru

acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenurilor. Neexistând

dreptul, nu se mai poate pune problema prescripției.

Ca atare, dreptul

reclamanților la acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință pentru perioada 2002-2007 a fost tranșat cu putere de lucru judecat

în soluționarea recursului din primul ciclu procesual, în sensul că acesta nu

există.

În raport de această

dezlegare a instanței de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, nu mai putea fi recunoscut

dreptul reclamanților la despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă

perioadei 2002-2007, astfel că, în mod corect, instanța de rejudecare a stabilit

doar despăgubirile aferente lipsei de folosință pentru perioada 2007-2011,

reținând că soluția dată în apel în primul ciclu procesual, cu privire la

despăgubirile pentru perioada 2007-2011, nesupusă examenului de legalitate în

recurs, se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pentru considerentele

arătate, criticile formulate de reclamanți în baza motivului reglementat de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

II. În ce privește

recursul pârâtei, Înalta Curte constată că acesta este nul, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ.,

modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de

nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

În

cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta-pârâtă a formulat

critici cu privire la calitatea procesuală activă a numitei M.A., susținând că

instanța de apel a aplicat greșit legea și a interpretat în mod eronat actele

de stare civilă depuse la dosar de reclamanți, în ce privește îndreptățirea acesteia,

în calitate de autoare a reclamanților, la moștenirea defunctului M.V.

Această susținere nu

are legătură cu argumentele instanței de apel care a reținut, în ce privește

calitatea procesuală a reclamanților, că din actele de stare civilă și

certificatele de moștenitor nr. 326/1983 și nr. 310/1995, rezultă că defuncta O.M.,

soția reclamatului O.M. și mama celorlalți reclamanți, a fost succesoarea defunctului

M.V., în calitate de nepoată de fiu predecedat, iar reclamanții din prezenta

cauză sunt moștenitorii defunctei O.M.

Așa fiind, critica

relativă la calitatea procesuală activă a numitei M.A., față de care nu s-a reținut

calitatea de moștenitoare de pe urma defunctului proprietar inițial M.V., nu

are legătură cu argumentul instanței de apel, potrivit căruia reclamanții din

prezenta cauză sunt moștenitorii defunctei O.M.

Or,

condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea

greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de

nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit

legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei

hotărâri.

În ce privește

criticile privind despăgubirile acordate reclamanților pentru lipsa de

folosință pentru terenul expropriat pentru perioada 2007-2011, se constată că

acestea sunt formulate omisso medio.

Astfel, în recursul

exercitat în primul ciclu procesual împotriva deciziei nr. 42 din 17 mai 2013 a

Curții de Apel Alba Iulia, pârâta a formulat critici cu privire despăgubirile

acordate reclamanților pentru lipsa de folosință numai pentru perioada

2002-2007, astfel că soluția dată în apelul din primul ciclu procesual cu

privire la despăgubirile privind lipsa de folosință pentru perioada 2007-2011,

nefiind supusă recursului în primul ciclu procesual, a intrat în puterea de

lucru judecat.

Așa fiind, cum

aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se grefează pe conținutul deciziei

atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta

Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306

alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând

excepția cu acest obiect.

Înalta Curte, pentru considerentele

care preced, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții O.M.M., N.(născută O.)V.A.,

C.D.M., C.G. și va constata nul recursul declarat de pârâta S.C.P.E.E.H. H. SA,

în reprezentarea S.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții O.M.M., N.(născută O.)V.A., C.D.M.,

C.G. împotriva deciziei nr. 21 din 17 februarie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția I civilă.

Constată nul recursul

declarat de pârâta S.P.E.E.H. H. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2015.