ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 358/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 358/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea lucrărilor și actelor din dosar constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamantul D.M. a chemat în judecată pârâta D.D., solicitându-se obligarea

acesteia la restituirea sumei de 1.250.000 RON, aflată în contul deschis la Banca

C.R. SA, sumă constituită din fondurile proprii ale reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 42 din 20

ianuarie 2014, Tribunalul București

,

secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului

invocată de către pârâtă și a respins acțiunea, ca fiind introdusă de o persoană

fără calitate procesuală activă.

A apreciat tribunalul că excepția lipsei

calității procesuale active este întemeiată pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală activă presupune o

identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului

dedus judecății.

Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea,

trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin

indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază

pretenția sa.

În speța dedusă judecății, tribunalul a

apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât între reclamant

și pârâtă nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în

plan procesual prin prezenta cerere.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu

are calitate procesuală activă, întrucât potrivit art. 1341 alin. (1) C. civ., cel

care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Potrivit art. 1342 C. civ.,

restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urmă cel care a primit-o cu bună-credință

a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit, în orice mod,

de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței.

Or, în speța dedusă judecății, tribunalul

a apreciat că reclamantul nu face dovada calității de creditor, întrucât suma de

1250.000 RON nu poate fi solicitată prin procedura plății nedatorate sau a îmbogățirii

fără justă cauză, ci numai prin procedura partajului.

Potrivit art. 339 C. civ. bunurile dobândite

în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii

lor, bunuri comune în devălmășie ale soților, iar potrivit art. 357 în cadrul lichidării

comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda

la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.

Totodată, potrivit art. 983 C. proc. civ.,

dacă părțile nu ajung la o înțelegere sau nu încheie o tranzacție potrivit celor

arătate la art. 982, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de

coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea

de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții.

Dispoziții similare existau și în vechiul

C. fam., respectiv în vechiul C. proc. civ.

În consecință, tribunalul a apreciat că

reclamantul nu are calitate procesuală activă de a solicita restituirea unei sume

de bani depusă într-un cont în timpul căsătoriei cu pârâta, întrucât raporturile

patrimoniale dintre soți întemeiate pe regimul comunității legale se caracterizează

prin aceea că bunurile dobândite de oricare dintre aceștia sunt de la data dobândirii

lor bunuri comune aflate în proprietate devălmașă, iar sistarea stării de devălmășie

se realizează numai prin partaj.

Prin urmare, instanța nu poate restitui

o creanță din patrimoniul unui soț în patrimoniul unui alt soț, prin intermediul

procedurii plății nedatorate sau îmbogățirii fără justă cauză întrucât, în realitate,

ceea ce se pune în discuție este caracterul de bun comun sau propriu al unui bun

sau eventual cota de contribuție la dobândirea acestui bun dacă este comun, or acest

lucru nu se poate face decât în cadrul unui partaj și nicidecum în cazul unei acțiuni

întemeiate pe dispozițiile art. 1342 C. civ.

Faptul că s-a încheiat deja un act de partaj

voluntar este irelevant în speța dedusă judecății, întrucât acest act de partaj

nu are ca obiect și suma solicitată prin prezenta acțiune, iar în ipoteza în care

există alte bunuri care nu a făcut obiectul partajului voluntar sau judiciar, pretențiile

în legătură cu acestea se soluționează tot printr-un act de partaj judiciar sau

voluntar și nicidecum pe o acțiune de drept comun.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat

apel reclamantul D.M.,

solicitând

anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.

Prin decizia civilă nr. 389A din 1 octombrie

2014 pronunțată de Curtea de Apel București

, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant D.M.,

împotriva sentinței civile nr. 42 din 20 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

În motivarea acestei decizii, curtea de

apel a reținut următoarele considerente:

Sub un prim aspect, s-a observat că prin

hotărârea pronunțată în primă instanță, tribunalul a soluționat, respectând principiul

disponibilității, acțiunea cu care a fost învestit de reclamant, aceea de restituire

întemeiată pe plata nedatorată și pe îmbogățirea fără justă cauză, pretențiile reclamantului

având ca temei juridic dispozițiile art. 1342 și urm. C. civ., potrivit propriilor

susțineri din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel.

Reținând că soluția pronunțată de tribunal

vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului a fost justificată de constatarea

că acesta nu are calitatea de creditor al pârâtei, în sensul pe care îl au în vedere

dispozițiile art. 1341 și art. 1345 C. civ., instanța de apel a constatat că hotărârea

primei instanțe este legală.

S-a reținut, sub un prim aspect, că analiza

îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 1341 C. proc. civ. și care ar fi permis

restituirea pretinsă de reclamant, trebuie să aibă în vedere aspectul esențial legat

de natura specifică a raporturilor patrimoniale dintre cele două părți, determinată

de calitatea acestora de soți, pe perioada dobândirii sumelor de bani a căror restituire

se solicită.

Din această perspectivă, aspect reținut

corect și de prima instanță, raporturile patrimoniale dintre soți întemeiate pe

regimul comunității legale se caracterizează prin aceea că bunurile dobândite de

oricare dintre aceștia sunt de la data dobândirii lor bunuri comune aflate în proprietate

devălmașă, excepția de la regula comunității de bunuri constituind-o categoria bunurilor

proprii, limitativ prevăzute de lege, atât în reglementarea instituită de C. fam.,

cât și în cea actuală, potrivit C. civ.

Legat de cele două categorii de bunuri

amintite, curtea de apel a apreciat că este necesar a fi lămurire anumite aspecte

la nivel teoretic, ca răspuns la criticile din apel sub aspectul naturii de bun

comun sau propriu a veniturilor obținute din muncă de unul dintre soți.

Soluția prevăzută expres în actuala reglementare

dată raporturilor de familie de C. civ. (la art. 341) este aceeași cu soluția adoptată

unanim de practica judecătorească și anterior, sub imperiul C. fam., precum și de

majoritatea doctrinei juridice. Argumentele în susținerea unei astfel de teze aveau

în vedere faptul că veniturile obținute din muncă nu se numără printre excepțiile

limitativ prevăzute de art. 31 C. fam, că aceste venituri sunt destinate susținerii

sarcinilor căsătoriei, că în situația în care veniturile obținute din muncă ar fi

considerate bun propriu, ar însemna ca în baza art. 31 lit. f) C. fam., ce reglementează

subrogația reală cu titlu universal, tot ce se procură cu aceste venituri să fie

bun propriu, concluzie de neadmis față de natura și scopurile comunității de bunuri.

Pornind de la această constatare de ordin

teoretic, s-a observat, însă, că prima instanță nu a tranșat disputa celor două

părți asupra caracterului de bun propriu ori comun al sumei de bani pentru care

apelantul reclamant solicită restituirea, ci a considerat că, dată fiind natura

specială a raporturilor dintre părți rezultată din calitatea de soți, pretențiile

reclamantului nu pot fi analizate decât în cadrul unei cereri de partaj și nu prin

raportare la dispoziții legale privind plata nedatorată ori îmbogățirea fără justă.

împrejurarea că prima instanță a reținut că aceste pretenții trebuie realizate în

cadrul partajului, nu echivalează cu o calificare (chiar implicită) a sumelor de

bani ce fac obiectul cererii ca fiind bun comun, astfel cum susține fără temei apelantul,

câtă vreme în cuprinsul hotărârii se arată că pentru a restitui o creanță din patrimoniul

unui soț în al celuilalt soț este necesară o analiză a caracterului de bun propriu

sau comun. Or, s-a observat că prima instanță a respins cererea tocmai reținând

că în cadrul acțiunii cu care a fost învestită o astfel de analiză nu se poate realiza.

Instanța de apel a constatat că, sub acest

aspect, aprecierea primei instanțe este corectă. Aceasta, ținând seama, de raporturile

patrimoniale ce au existat între cele două părți, care la momentul dobândirii sumei

de bani a cărei restituire se solicită și la cel al formulării cererii de chemare

în judecată aveau calitatea de soți, fiindu-le aplicabile dispozițiile legale ce

reglementează regimul comunității de bunuri, în condițiile în care cu privire la

suma de bani pretinsă nu se face nicio referire în cuprinsul actului de partaj voluntar

încheiat de părți în anul 2011, iar potrivit susținerilor reclamantului, bunul a

fost dobândit ca efect al unor acte încheiate anterior intrării în vigoare a C.

civ.

Or, dată fiind reglementarea sub imperiul

căruia au fost dobândite sumele de bani ce fac obiectul cererii, ce prezumă caracterul

de bunuri comune al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și mandatul tacit reciproc

al soților în legătură cu acestea, pretenția reclamantului de restituire a sumelor

presupune, în condițiile în care pârâta susține natura de bun comun al acestora,

analizarea caracterului de bun comun sau propriu, analiză ce nu se poate face într-o

acțiune cu caracter subsidiar, astfel cum este cea privind îmbogățirea fără justă

cauză sau plata nedatorată.

În consecință, în raport de cele arătate,

instanța de apel a constatat că apelul nu este fondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul D.M., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și

anulării hotărârii pronunțate de instanța de fond cu consecința trimiterii cauzei

spre continuarea judecății la Tribunalul București.

Recurentul reclamant consideră că hotărârea

a fost dată cu aplicarea greșită a legii având în vedere faptul că atât instanța

de apel cât și cea de fond au admis excepția lipsei calității procesuale active,

apreciind în mod nejustificat că reclamantul nu are calitate procesuală activă pentru

a formula o acțiune în pretenții împotriva intimatei pârâte.

Sub un prim aspect contestă calificarea

greșită a sumelor de bani ca fiind bunuri comune în sensul și că analiza îndeplinirii

cerințelor prevăzute de art. 1341 C. proc. civ. și care ar fi permis restituirea

către reclamant, trebuie să aibă în vedere aspectul esențial legat de natura specifică

a raporturilor patrimoniale dintre cele două părți, determinată de calitatea acestora

de soți, pe perioada dobândirii sumelor de bani a căror restituire este solicitată.

În primul rând, arată faptul că este neîntemeiată

premisa în baza căreia s-a reținut faptul nu există nicio ipoteză în care un soț

ar putea avea calitatea de creditor al celuilalt soț, singura posibilitate legală

fiind partajul.

O asemenea motivare nu poate fi primită,

întrucât nu se poate susține ca valorificarea unui drept, indiferent de natura acestuia

între soți sau între foști soți poate fi realizată exclusiv în temeiul unui partaj.

Dimpotrivă, exista o multitudine de situații în care unul dintre soți poate solicita

predarea unor bunuri sau plata unor sume de bani de către celalalt soț, în baza

unui alt temei juridic decât partajul.

De altfel, aceasta este și rațiunea pentru

care legiuitorul a instituit un caz special de suspendare a prescripției, în cadrul

art. 2532 pct. 1 C. civ., potrivit căruia „prescripția nu începe să curgă, iar,

dacă a început să curgă, ea se suspendă: 1. între soți, cât timp durează căsătoria

și nu sunt separați în fapt”.

Or, în cazul în care s-ar considera că

între soți nu pot exista niciodată raporturi juridice obligaționale ar însemna ca

reglementarea articolului anterior menționat ar fi inutilă, dispoziția legală fiind

inaplicabilă.

Sintetizând, simpla împrejurare ca două

persoane au avut calitatea de soți, nu presupune în mod necesar ca singura modalitate

în care acestea pot solicita una de la cealaltă restituirea unor bunuri sau plata

unor sume de bani o reprezintă partajul.

Partajul reprezintă modalitatea de sistare

a stării de coproprietate, însă pot exista numeroase situații, așa cum este și cea

din speță, în care unul dintre soți are pretenții cu privire la un bun propriu,

și nu cu privire la bunuri aparținând comunității devălmașe a soților.

Ca atare, însăși premisa de la care pornește

instanța este greșită, aceasta atrăgând după sine netemeinicia întregului raționament.

Sub al doilea aspect, considerente instanței

sunt nelegale și netemeinice, raportul de drept material izvorând din îmbogățirea

fără justă cauză a intimatei în dauna recurentului, aceasta reprezentând potrivit

art. 1165 coroborat cu art. 1345 și urm. C. civ., izvor de obligații.

Astfel, recurentul-reclamant susține că

a depus diverse sume de bani în contul deschis pe numele intimatei, direct sau indirect.

Acești bani nu au reprezentat în niciun caz o donație sau o plată efectuată în executarea

unor obligații, operațiuni care ar fi putut justifica depunerea banilor. Ca atare,

retrăgând împuternicirea pe care apelantul o avea asupra contului, intimata și-a

însușit în mod fraudulos sume de bani ce nu îi aparțineau cu niciun titlu.

Intr-o asemenea situație, având în vedere

că nu exista niciun raport juridic care să justifice preluarea sumelor de bani aparținând

recurentului-reclamant este evident că ne aflăm într-o situație de îmbogățire fără

justă cauză. Astfel, situația descrisă în speță îndeplinește perfect condițiile

prevăzute de art. 1345 C. civ., patrimoniul recurentului suferind o diminuare nejustificată,

în favoarea patrimoniului intimatei, care s-a îmbogățit fără justă cauză.

Prin urmare, raportul de drept material

care a fost transpus în plan procesual rezida din chiar dispozițiile art. 1347

alin. (2) C. civ. care prevede că „cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire”

și constă în dreptul material la restituire al apelantului-reclamant născut în temeiul

îmbogățirii fără justă cauză.

Sub al treilea aspect, pornind de la definiția

doctrinară potrivit căreia calitatea procesuală activă presupune existența unei

identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului

în raportul juridic dedus judecații, recurentul-reclamant solicită să se observe

că prima instanța în mod eronat a admis excepția lipsei calității procesuale active,

soluție menținută de instanța de apel.

În speță, determinarea calității procesuale

active presupunea ca instanța să verifice dacă există o identitate între persoana

reclamantului și persoana de la care provin sumele de bani aflate în contul deschis

pe numele intimatei.

Or, dacă ar fi făcut aceasta analiză și

nu s-ar fi limitat să aprecieze lacunar că între recurent și intimata nu ar exista

un raport de drept material, aspecte ce țin de fondul dreptului dedus judecății,

instanța ar fi constatat că întreaga suma de bani provine din fondurile obținute

de apelant din exercitarea profesiei.

Prin urmare, instanța ar fi trebuit ca,

dând eficiență dispozițiilor legale, să constate că există identitate între recurentul-reclamant

și titularul dreptului de proprietate asupra sumelor de bani și, pe cale de consecință,

ar fi trebuit să admită apelul, să anuleze hotărârea atacată și să trimită cauza

spre rejudecare.

Astfel cum s-a arătat în mod constant în

doctrina vechiului C. civ., aplicabil în speță având în vedere că actul în temeiul

căruia au fost obținute veniturile obținute din muncă și cele asimilate acestora

nu sunt considerate ab initio bunuri comune, ci aceste bunuri își păstrează caracterul

de bunuri proprii până în momentul în care din ele s-ar achiziționa alte bunuri

care pot fi comune sau proprii.

Cu alte cuvinte, s-a susținut întemeiat

că salariul, precum și veniturile asimilate salariului, reprezintă un bun propriu

din care se pot dobândi atât bunuri comune, cât și bunuri proprii. Prin urmare,

aceste venituri nu devin, ipso facto, bunuri comune, calificarea lor făcându-se

în funcție de scopul utilizării.

În speță, astfel cum reiese din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, sumele de bani aflate în contul deschis pe numele intimatei

au fost obținute exclusiv din contribuția recurentului-reclamant, provenind în exclusivitate

din exercitarea activității profesionale.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9)

C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea

greșită a legii.

În ce privește a doua ipoteză, care vizează

aplicarea greșită a legii se constată că recurentul-reclamant susține că instanța

de apel a reținut în mod greșit că reclamantul nu are calitate procesuală activă,

deoarece între soți pot exista raporturi obligaționale, sumele de bani sunt proprii

reclamantului, acțiunea având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză nu are un caracter

subsidiar și nu se impunea formularea unei acțiuni având ca obiect partajarea bunurilor

comune.

Contrar susținerilor recurentului, instanța

de apel, confirmând soluția pronunțată de tribunal a stabilit în mod corect faptul

că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât între reclamant și pârâtă

nu există niciun raport de drept material și nu se poate restitui o creanță din

patrimoniul unui soț în patrimoniul celuilalt soț prin intermediul unei acțiuni

întemeiate pe art. 1342 C. civ.

Prin urmare, pentru ca o persoană să aibă

calitate procesuală activă pentru a putea exercita acțiunea civilă, trebuie să existe

atât o identitate între acesta și dreptul afirmat, și însă chiar dreptul afirmat

trebuie să existe.

Instanța de apel a constatat cu justețe

că reclamantul nu are calitatea de creditor al pârâtei, în sensul pe care îl au

în vedere dispozițiile art. 1341 și art. 1345 C. civ.

Recurentul-reclamant în mod greșit consideră

că între părți există raporturi obligaționale care duc la posibilitatea exercitării

unei astfel de acțiuni. Astfel, acesta încadrează sumele obținute din veniturile

din muncă ca fiind bunuri proprii, ori pentru a exista raportul obligational de

drept material invocat de reclamant, era necesară, în prealabil, determinarea naturii

bunurilor printr-o acțiune în partaj.

Și sub acest aspect, curtea de apel în

mod corect a considerat că, este necesar a se realiza o analiză a caracterului de

bun propriu sau comun, ținând cont de raporturile patrimoniale care au existat între

cele două părți, care aveau calitatea de soți, fiindu-le aplicabile dispozițiile

legale ce reglementează regimul comunității de bunuri și în condițiile în care în

cuprinsul actului de partaj voluntar încheiat de părți în anul 2011, nu se face

nicio referire cu privire la suma pretinsă.

Întrucât reclamantul a solicitat pârâtei

(fostă soție) restituirea unor sume de bani reprezentând venituri din muncă, dobândite

în timpul căsătoriei, printr-o acțiune având ca obiect plata nedatorată sau îmbogățirea

fără justă cauză, s-a constatat justificat faptul că relația de căsătorie existentă

între părți în timpul tranzacționării sumelor din cont, creează caracterul de subsidiaritate

al unei acțiuni având un astfel de obiect.

Astfel, fără a se realiza partajarea bunurilor,

soții nu au calitatea de creditori unul față de celălalt și nici nu pot solicita

executarea vreunei creanțe pe care aceștia ar considera-o exigibilă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, iar soluția curții de apel, de respingere

a căii de atac, cu consecința menținerii sentinței prin care s-a respins acțiunea

ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a fost pronunțată

cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în sensul celor arătate în precedent.

În consecință, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul D.M. împotriva deciziei civile nr. 389A din 1 octombrie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

februarie 2015.