ÎCCJ, decizie (scj.ro #126149)

Acțiune formulată în temeiul dispozițiilor art. 1342 din noul Cod civil având ca obiect o sumă de bani dobandită în timpul căsătoriei. Lipsa calității procesuale active

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : acțiune în restituire

-plată nedatorată

-excepția lipsei calității procesuale active

NCC, art. 1341, art. 1342, art. 1345

În cazul în care printr-o acțiune având ca obiect plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză unul dintre foștii soți îi solicită celuilalt restituirea unor sume de bani, reprezentând venituri din muncă - dobândite și depuse într-un cont în timpul căsătoriei - acesta nu are calitate procesuală activă, întrucât raporturile patrimoniale dintre soți întemeiate pe regimul comunității legale se caracterizează prin aceea că bunurile dobândite de oricare dintre aceștia sunt de la data dobândirii lor bunuri comune aflate în proprietate devălmașă, iar sistarea stării de devălmășie se realizează numai prin partaj.

Prin urmare, instanța nu poate restitui o creanță din patrimoniul unui soț în patrimoniul unui alt soț, prin intermediul procedurii plății nedatorate sau îmbogățirii fără justă cauză întrucât, în realitate, ceea ce se pune în discuție este caracterul de bun comun sau propriu al unui bun sau eventual cota de contribuție la dobândirea acestuia, dacă este comun, or acest lucru nu se poate face decât în cadrul unui partaj, și nicidecum în cazul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1342 C.civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 358 din 4 februarie 2015

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr. xx71/3/2013, reclamantul D.M. a chemat în judecată pârâta D.D., solicitându-se obligarea acesteia la restituirea sumei de 1.250.000 lei, aflată în contul Z deschis la BCR SA, sumă constituită din fondurile proprii ale reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 42 din 20.01.2014, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de către pârâtă și a respins acțiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

A apreciat tribunalul că excepția lipsei calității procesuale active este întemeiată pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecății.

Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.

În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât între reclamant și pârâtă nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât, potrivit art. 1341 alin. (1) C. civ., cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Potrivit art. 1342 C. civ., restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urmă cel care a primit-o cu bună-credință a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței.

Or, în speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu face dovada calității de creditor, întrucât suma de 1.250.000 lei nu poate fi solicitată prin procedura plății nedatorate sau a îmbogățirii fără justă cauză, ci numai prin procedura partajului.

Potrivit art. 339 C. civ., bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților, iar potrivit art. 357 în cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.

Totodată, potrivit art. 983 C. proc. civ., dacă părțile nu ajung la o înțelegere sau nu încheie o tranzacție potrivit celor arătate la art. 982, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia și

creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții.

Dispoziții similare existau și în vechiul Cod al familiei, respectiv în vechiul cod de procedură civilă.

În consecință, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă de a solicita restituirea unei sume de bani depusă într-un cont în timpul căsătoriei cu pârâta, întrucât raporturile patrimoniale dintre soți întemeiate pe regimul comunității legale se caracterizează prin aceea că bunurile dobândite de oricare dintre aceștia sunt de la data dobândirii lor bunuri comune aflate în proprietate devălmașă, iar sistarea stării de devălmășie se realizează numai prin partaj.

Prin urmare, instanța nu poate restitui o creanță din patrimoniul unui soț în patrimoniul unui alt soț, prin intermediul procedurii plății nedatorate sau îmbogățirii fără justă cauză întrucât,

în realitate, ceea ce se pune în discuție este caracterul de bun comun sau propriu al unui bun

sau eventual cota de contribuție la dobândirea acestui bun dacă este comun,

or acest lucru nu se poate face decât în cadrul unui partaj și nicidecum în cazul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1342 C.civ.

Faptul că s-a încheiat deja un act de partaj voluntar este irelevant în speța dedusă judecății, întrucât acest act de partaj nu are ca obiect și suma solicitată prin prezenta acțiune, iar în ipoteza în care există alte bunuri care nu a făcut obiectul partajului voluntar sau judiciar, pretențiile în legătură cu acestea se soluționează tot printr-un act de partaj judiciar sau voluntar și nicidecum pe o acțiune de drept comun.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul D.M.

, solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.

Prin decizia civilă nr. 389A din 1 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant D.M. împotriva sentinței civile nr. 42/20.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Sub un prim aspect, s-a observat că prin hotărârea pronunțată în primă instanță, tribunalul a soluționat, respectând principiul disponibilității, acțiunea cu care a fost învestit de reclamant, aceea de restituire întemeiată pe plata nedatorată și pe îmbogățirea fără justă cauză, pretențiile reclamantului având ca temei juridic dispozițiile art. 1342 și urm. C. civ., potrivit propriilor susțineri din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel.

Reținând că soluția pronunțată de tribunal vizând lipsa calității procesuale active a reclamantului a fost justificată de constatarea că acesta nu are calitatea de creditor al pârâtei, în sensul pe care îl au în vedere dispozițiile art. 1341 și art. 1345 C. civ., instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe este legală.

S-a reținut, sub un prim aspect, că analiza îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 1341 C. civ. și care ar fi permis restituirea pretinsă de reclamant, trebuie să aibă în vedere aspectul esențial legat de natura specifică a raporturilor patrimoniale dintre cele două părți, determinată de calitatea acestora de soți, pe perioada dobândirii sumelor de bani a căror restituire se solicită.

Din această perspectivă, aspect reținut corect și de prima instanță, raporturile patrimoniale dintre soți întemeiate pe regimul comunității legale se caracterizează prin aceea că bunurile dobândite de oricare dintre aceștia sunt de la data dobândirii lor bunuri comune aflate în proprietate devălmașă, excepția de la regula comunității de bunuri constituind-o categoria bunurilor proprii, limitativ prevăzute de lege, atât în reglementarea instituită de Codul familiei, cât și în cea actuală, potrivit Codului civil.

Legat de cele două categorii de bunuri amintite, curtea de apel a apreciat că este necesar a fi lămurite anumite aspecte la nivel teoretic, ca răspuns la criticile din apel sub aspectul naturii de bun comun sau propriu a veniturilor obținute din muncă de unul dintre soți.

Soluția prevăzută expres în actuala reglementare dată raporturilor de familie de Codul civil (la art. 341) este aceeași cu soluția adoptată unanim de practica judecătorească și anterior, sub imperiul Codului familie, precum și de majoritatea doctrinei juridice. Argumentele în susținerea unei astfel de teze aveau în vedere faptul că veniturile obținute din muncă nu se numără printre excepțiile limitativ prevăzute de art. 31 C. fam, că aceste venituri sunt destinate susținerii sarcinilor căsătoriei, că în situația în care veniturile obținute din muncă ar fi considerate bun propriu, ar însemna ca în baza art. 31 lit. f) C. fam, ce reglementează subrogația reală cu titlu universal, tot ce se procură cu aceste venituri să fie bun propriu, concluzie de neadmis față de natura și scopurile comunității de bunuri.

Pornind de la această constatare de ordin teoretic, s-a observat, însă, că prima instanță nu a tranșat disputa celor două părți asupra caracterului de bun propriu ori comun al sumei de bani pentru care apelantul-reclamant solicită restituirea, ci a considerat că, dată fiind natura specială a raporturilor dintre părți rezultată din calitatea de soți, pretențiile reclamantului nu pot fi analizate decât în cadrul unei cereri de partaj, și nu prin raportare la dispoziții legale privind plata nedatorată ori îmbogățirea fără justă. Împrejurarea că prima instanță a reținut că aceste pretenții trebuie realizate în cadrul partajului, nu echivalează cu o calificare (chiar implicită) a sumelor de bani ce fac obiectul cererii ca fiind bun comun, astfel cum susține fără temei apelantul, câtă vreme în cuprinsul hotărârii se arată că pentru a restitui o creanță din patrimoniul unui soț în al celuilalt soț este necesară o analiză a caracterului de bun propriu sau comun

.

Or, s-a observat că prima instanță a respins cererea tocmai reținând că în cadrul acțiunii cu care a fost învestită o astfel de analiză nu se poate realiza.

Instanța de apel a constatat că, sub acest aspect, aprecierea primei instanțe este corectă. Aceasta, ținând seama de raporturile patrimoniale ce au existat între cele două părți, care la momentul dobândirii sumei de bani a cărei restituire se solicită și la cel al formulării cererii de chemare în judecată aveau calitatea de soți, fiindu-le aplicabile dispozițiile legale ce reglementează regimul comunității de bunuri, în condițiile în care cu privire la suma de bani pretinsă nu se face nicio referire în cuprinsul actului de partaj voluntar încheiat de părți în anul 2011, iar potrivit susținerilor reclamantului, bunul a fost dobândit ca efect al unor acte încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil.

Or, dată fiind reglementarea sub imperiul căruia au fost dobândite sumele de bani ce fac obiectul cererii, ce prezumă caracterul de bunuri comune al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și mandatul tacit reciproc al soților în legătură cu acestea, pretenția reclamantului de restituire a sumelor presupune, în condițiile în care pârâta susține natura de bun comun al acestora, analizarea caracterului de bun comun sau propriu, analiză ce nu se poate face într-o acțiune cu caracter subsidiar, astfel cum este cea privind îmbogățirea fără justă cauză sau plata nedatorată.

În consecință, în raport de cele arătate, instanța de apel a constatat că apelul nu este fondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.M., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și anulării hotărârii pronunțate de instanța de fond cu consecința trimiterii cauzei spre continuarea judecății la Tribunalul București.

Recurentul-reclamant consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii având în vedere faptul că atât instanța de apel, cât și cea de fond au admis excepția lipsei calității procesuale active, apreciind în mod nejustificat că reclamantul nu are calitate procesuală activă pentru a formula o acțiune în pretenții împotriva intimatei pârâte.

Sub un prim aspect, contestă calificarea greșită a sumelor de

bani ca fiind bunuri comune în sensul și că analiza îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 1341 C. civ. și care ar fi permis restituirea către reclamant, trebuie să aibă în vedere aspectul esențial legat de natura specifică a raporturilor patrimoniale dintre cele două părți, determinată de calitatea acestora de soți, pe perioada dobândirii sumelor de bani a căror restituire este solicitată.

În primul rând, arată faptul că este neîntemeiată premisa în baza căreia s-a reținut faptul nu există nicio ipoteză în care un soț ar putea avea calitatea de creditor al celuilalt soț, singura posibilitate legală fiind partajul. O asemenea motivare nu poate fi primită, întrucât nu se poate susține ca valorificarea unui drept, indiferent de natura acestuia între soți sau între foști soți poate fi realizată exclusiv în temeiul unui partaj. Dimpotrivă, exista o multitudine de situații în care unul dintre soți poate solicita predarea unor bunuri sau plata unor sume de bani de către celalalt soț, în baza unui alt temei juridic decât partajul.

De altfel, aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul a instituit un caz special de suspendare a prescripției, în cadrul art. 2532 pct. 1 C. civ., potrivit căruia

„prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: i. între soți, cat timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt".

Or, în cazul în care s-ar considera ca între soți nu pot exista niciodată raporturi juridice obligaționale ar însemna ca reglementarea articolului anterior menționat ar fi inutilă, dispoziția legală fiind inaplicabilă.

Sintetizând, simpla împrejurare ca doua persoane au avut calitatea de soți, nu presupune în mod necesar ca singura modalitate în care acestea pot solicita una de la cealaltă restituirea unor bunuri sau plata unor sume de bani o reprezintă partajul.

Partajul reprezintă modalitatea de sistare a stării de coproprietate, însă pot exista numeroase situații, așa cum este și cea din speță, în care unul dintre soți are pretenții cu privire la un bun propriu

,

și nu cu privire la bunuri aparținând comunității devălmașe a soților.

Ca atare, însăși premisa de la care pornește instanța este greșită, aceasta atrăgând după sine netemeinicia întregului raționament.

Sub al doilea aspect, considerentele instanței sunt nelegale și netemeinice, raportul de drept material

izvorând din îmbogățirea fără justă cauză a intimatei

în dauna recurentului, aceasta reprezentând, potrivit art. 1165 coroborat cu art. 1345 și  urm. C. civ., izvor de obligații.

Astfel, recurentul-reclamant susține că a depus diverse sume de bani în contul deschis pe numele intimatei, direct sau indirect. Acești bani nu au reprezentat în niciun caz o donație sau o plată efectuată în executarea unor obligații, operațiuni care ar fi putut justifica depunerea banilor. Ca atare, retrăgând împuternicirea pe care apelantul o avea asupra contului, intimata și-a însușit în mod fraudulos sume de bani ce nu îi aparțineau cu niciun titlu.

Intr-o asemenea situație, având în vedere că nu exista niciun

raport juridic

care să justifice preluarea sumelor de bani aparținând recurentului - reclamant este evident că ne aflăm într-o situație de îmbogățire fără justă cauză. Astfel, situația descrisă în speță îndeplinește perfect condițiile prevăzute de art. 1345 C. civ., patrimoniul recurentului suferind

o

diminuare nejustificată, în favoarea patrimoniului intimatei, care s-a îmbogățit fără justă cauză.

Prin urmare, raportul de drept material care a fost transpus în plan procesual rezida din chiar dispozițiile art. 1347 alin. (2) C. civ. care prevede ca

„cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire”

și constă în

dreptul material la restituire al  apelantului-reclamant născut în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Sub al treilea aspect, pornind de la definiția doctrinară potrivit căreia calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecații, recurentul-reclamant solicită să se observe că prima instanța în mod eronat a admis excepția lipsei calității procesuale active, soluție menținută de instanța de apel.

În speță, determinarea calității procesuale active presupunea ca instanța să verifice dacă există o identitate între persoana reclamantului și persoana de la care provin sumele de bani aflate în contul deschis pe numele intimatei.

Or, dacă ar fi făcut aceasta analiză și nu s-ar fi limitat să aprecieze lacunar că între recurent și intimată nu ar exista un raport de drept material, aspecte ce țin de fondul dreptului dedus judecății, instanța ar fi constatat că întreaga suma de bani provine din fondurile obținute de apelant din exercitarea profesiei.

Prin urmare, instanța ar fi trebuit ca, dând eficiență dispozițiilor legale, să constate că există identitate între recurentul-reclamant și titularul dreptului de proprietate asupra sumelor de bani și, pe cale de consecință, ar fi trebuit să admită apelul, să anuleze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare.

Astfel cum s-a arătat în mod constant în doctrina vechiului Cod civil - aplicabil în speță având în vedere că actul în temeiul căruia au fost obținute veniturile obținute din muncă și cele asimilate acestora nu sunt considerate

ab initio

bunuri comune

,

ci aceste bunuri își păstrează caracterul de bunuri proprii până în momentul în care din ele s-ar achiziționa alte bunuri care pot fi comune sau proprii.

Cu alte cuvinte, s-a susținut întemeiat că salariul, precum și veniturile asimilate salariului, reprezintă un bun propriu din care se pot dobândi atât bunuri comune, cât și bunuri proprii. Prin urmare, aceste venituri nu devin,

ipso facto,

bunuri comune, calificarea lor făcându-se în funcție de scopul utilizării.

În speță, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, sumele de bani aflate în contul deschis pe numele intimatei au fost obținute exclusiv din contribuția recurentului-reclamant, provenind în exclusivitate din exercitarea activității profesionale.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

În ce privește a doua ipoteză, care vizează aplicarea greșită a legii se constată că recurentul-reclamant susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamantul nu are calitate procesuală activă, deoarece între soți pot exista raporturi obligaționale, sumele de bani sunt proprii reclamantului, acțiunea având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză, nu are un caracter subsidiar și nu se impunea formularea unei acțiuni având ca obiect partajarea bunurilor comune.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel, confirmând soluția pronunțată de tribunal, a stabilit în mod corect faptul că reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât între reclamant și pârâtă nu există niciun raport de drept material și nu se poate restitui o creanță din patrimoniul unui soț în patrimoniul celuilalt soț prin intermediul unei acțiuni întemeiate pe art. 1342 C. civ.

Prin urmare, pentru ca o persoană să aibă calitate procesuală activă pentru a putea exercita acțiunea civilă trebuie să existe atât o identitate între acesta și dreptul afirmat, însă chiar dreptul afirmat trebuie să existe.

Instanța de apel a constatat cu justețe că reclamantul nu are calitatea de creditor al pârâtei, în sensul pe care îl au în vedere dispozițiile art. 1341 și art. 1345 C. civ.

Recurentul-reclamant, în mod greșit, consideră că între părți există raporturi obligaționale care duc la posibilitatea exercitării unei astfel de acțiuni. Astfel, acesta încadrează sumele obținute din veniturile din muncă ca fiind bunuri proprii, ori pentru a exista raportul obligațional de drept material invocat de reclamant era necesară, în prealabil, determinarea naturii bunurilor printr-o acțiune în partaj.

Și sub acest aspect, curtea de apel în mod corect a considerat că este necesar a se realiza o analiză a caracterului de bun propriu sau comun, ținând cont de raporturile patrimoniale care au existat între cele două părți, care aveau calitatea de soți, fiindu-le aplicabile dispozițiile legale ce reglementează regimul comunității de bunuri și în condițiile în care în cuprinsul actului de partaj voluntar încheiat de părți în anul 2011 nu se face nicio referire cu privire la suma pretinsă.

Întrucât reclamantul a solicitat pârâtei (fostă soție) restituirea unor sume de bani reprezentând venituri din muncă, dobândite în timpul căsătoriei, printr-o acțiune având ca obiect plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză, s-a constatat justificat faptul că relația de căsătorie existentă între părți în timpul tranzacționării sumelor din cont, creează caracterul de subsidiaritate al unei acțiuni având un astfel de obiect.

Astfel, fără a se realiza partajarea bunurilor, soții nu au calitatea de creditori unul față de celălalt și nici nu pot solicita executarea vreunei creanțe pe care aceștia ar considera-o exigibilă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, iar soluția curții de apel, de respingere a căii de atac, cu consecința menținerii sentinței prin care s-a respins acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în sensul celor arătate în precedent.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.