ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7028/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7028/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 522 din 3 decembrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a
civilă, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de
reclamantul F.S. împotriva pârâților M.A.I. - C.J.I. București și I.P.J. Maramureș
și, în consecință, a dispus anularea Hotărârii nr. 91 din 26 octombrie 2010 a C.J.I.
București din cadrul M.A.I., a dispus anularea Deciziei de imputare nr. 39847
din 17 august 2010 a I.P.J. Maramureș și a Hotărârii nr. 40101 din 23
septembrie 2010 a C.S.C. din cadrul I.P.J. Maramureș și a obligat pârâtul la
plata sumei de 1.618,55 lei cheltuieli de judecată.
Pentru
a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că starea de fapt
evidențiată, confirmată și de probele testimoniale administrate în cauză,
relevă că în fapt nu poate fi reținută culpa în producerea prejudiciului în
sarcina reclamantului care chiar dacă, din eroare a alimentat cu un alt tip de
combustibil, în fapt a acționat în conformitate cu clauzele convenite de pârâți
cu reprezentanții agentului economic astfel că nu poate fi reținută culpa în
sarcina sa.
Pârâții
fiind cei care au căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ. au fost
obligați la plata sumei de 1.618,55 lei cheltuieli de judecată, reprezentând
onorariu avocațial și cheltuieli de transport justificate.
Împotriva
acestei hotărâri, pârâții I.P.J. Maramureș și M.A.I.-C.J.I. au declarat recurs,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
I.
M.A.I. - C.J.I. în recursul formulat arată că
hotărârea instanței de fond a fost dată cu
aplicarea greșită a legii, având în vedere faptul că prin Decizia de imputare nr.
39847 din 17 august 2010 reclamantului F.S., în calitate de angajat al I.P.J.
Maramureș i s-a imputat suma de 244.93 lei reprezentând contravaloarea carburantului
alimentat accidental în data de 20 martie 2010.
Întrucât
aceste cantități suplimentare de carburant furnizate de operatorul economic
prin alimentările accidentale ale polițiștilor ar fi generat și alte cheltuieli
decât cele pentru care au fost alocate fonduri de a bugetul de stat - preluare,
distribuție și alimentare a autovehiculelor aflate în asigurarea logistică a
unităților de poliție cu combustibil repartizat I.G.P.R. de către A.N.R.S., în vederea
protejării instituțiilor publice pe parcursul derulării contractului de o
eventuală blocare a alimentărilor autovehiculelor P.R. (lucru ce ar fi produs
un major deficit de imagine al instituției și grave sincope în munca operativă)
și pentru respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice
cu modificările și completările ulterioare și ale Ordinul M.F.P. nr. 1792/2002
pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea lichidarea,
ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea,
evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale, cu modificările și
completările ulterioare, s-a hotărât introducerea unui model de angajament de
plată în cuprinsul anexelor contractului, angajament ce urma să centralizeze toate
alimentările accidentale de pe parcursul unei luni calendaristice și să fie semnat
de către părți numai dacă puteau fi identificate fondurile necesare în bugetul
instituției.
Având
în vedere
că prestațiile accidentale și suplimentare achitate de I.G.P.R. s-au produs din
cauza reclamantului C.C.A a constatat că, în situația de față, se află în prezența
unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii ce declanșează o răspundere civilă
delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului
cauzat prestatorului.
În
considerarea celor expuse, s-a apreciat că se impune imputarea întregii
cantități de
carburant
alimentat ca urmare a prestației accidentale efectuată de Agentul șef principal
de poliția F.S., utilizator de card P., pentru nerespectarea instructajelor
precise și a prevederilor contractuale, cantitate rezultată din avizul de
însoțire a mărfii.
Raportat
la cele prezentate, recurentul consideră că în mod greșit instanța de fond a motivat
că în cazul reclamantului, urmare a probatoriului administrat lipsește vinovăția
fără a indica exact care sunt aceste probe.
II.
I.P.J. Maramureș prin motivele de recurs formulate susține că în baza H.G. nr. 649/2009
privind aprobarea scoaterii din rezervele de stat a unor cantități de
combustibil care vor fi acordate cu titlu gratuit M.A.I. a fost încheiat cu SC
O.M.V. P. SA contractul de prestări servicii din 11 martie 2010 - „Preluare
distribuție și alimentare a autovehiculelor aliate în asigurarea logistică a
unităților de poliție, e combustibil repartizat I.G.P.R, de către A.N.R.S.,
pe bază de cârduri", instrumente care pot fi utilizai doar la stațiile P.
și doar pentru a alimenta cu motorină „E.D."
Totodată,
conform O.U.G. nr. 67/2009, T.V.A. devine exigibilă la data încasării sale de
către A.N.R.S. de la M.A.I., iar termenul de plată al accizelor a fost amânat
până la data de 30 iunie 2010, și ulterior prorogat până la data de 30 iunie 2011
(conform dispozițiilor O.G. nr. 10/2010).
Cu
toate acestea, anticipând riscul unor alimentări accidentale pe parcursul
derulării contractului, cu un alt carburant decât cel primit de la A.N.R.S.,
respectiv carburant „proprietate" a SC O.M.V. P. SA sau din alte stații care
nu sunt menționate în anexa contractului și luând în considerare
imposibilitatea tehnică de blocare a cardurilor astfel încât acestea să poată fi
folosite doar pentru alimentarea la pompă cu tipul de carburant repartizat de
A.N.R.S. sau numai de la stațiile care au regim de antrepozit fiscal,
reprezentanții operatorului economic au insistat asupra introducerii unor
clauze care să prevadă modalitatea de plată a acestor cantități suplimentare de
carburant, într-un anumit termen pentru a nu le fi afectată activitatea
comercială.
Având
în vedere aceste clauze, la data de 27 aprilie 2010, cu O.P. nr. 886, I.G.P.R.,
unitate în subordinea căreia se află I.P.J. Maramureș, în cadrul căruia își
desfășoară activitatea intimatul- reclamant, a achitat suma de 10.846,58 lei,
reprezentând prestații accidentale aferente cantității de carburant alimentate
de unitățile de poliție în perioada 14 martie 2010 - 31 martie 2010.
În
aceste condiții, luând în considerare faptul că pentru alimentările accidentale
cu carburant tip sau de la alte stații decât cele precizate în contractul de
servicii anterior menționat, carburanții sunt facturați la preț întreg, este
evident prejudiciul creat prin aceste alimentări și, implicit temeinicia
deciziei de imputare emisă de I.P.J. Maramureș pe numele intimatului-reclamant,
acesta fiind instruit cu privire la modul de utilizare a cardurilor P. și a
tipului de carburant care poate fi alimentat în momentul în care i-a fost
înmânat cardul respectiv, ocazie cu care a fost întocmit procesul-verbal de
predare-primire din 14 octombrie 2009.
Recurentul
mai susține că hotărârea instanței de fond este criticabilă și sub aspectul
stabilirii în sarcina instituției a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.618,55
lei, pe care le apreciază excesive, mai ales în contextul tuturor aspectelor
anterior menționate.
Examinând cauza și
sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile
legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304
1
C. proc.
civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Pentru a ajunge la
această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Cu
toate că pârâții au formulat motive de recurs distincte, Înalta Curte le va
analiza împreună.
Prin
Decizia de imputare nr. 39487 din 17 august 2010 i s-a imputat reclamantului F.S.
suma de 244,93 lei reprezentând contravaloarea carburantului alimentat accidental
în data de 20 martie 2010.
Prin
Hotărârea nr. 40101 din 23 septembrie 2010 a I.P.J. Maramureș s-a respins contestația
și s-a menținut decizia de imputare, reținându-se că reclamantul a produs un
prejudiciu prin aceea că a alimentat autovehiculul aparținând M.A.I. cu
motorină T.N.D. în loc de motorină E.D.
Prin
Hotărârea nr. 91 din 26 octombrie 2010 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor
din cadrul M.A.I. s-a respins plângerea formulată de reclamant împotriva Hotărârii
nr. 40101/2010.
În
sarcina sa s-a reținut faptul că în data de 20 martie 2010 a alimentat
autospeciala aparținând S.I.R. cu cantitatea de 56,96 litri carburant Auto
„M.T.N.D.” în valoare de 244,93 lei, plata fiind efectuată cu cardul P. dat în
folosința reclamantului pentru alimentare doar cu motorină E.D.
Decizia
de imputare a fost emisă în temeiul prevederilor cuprinse în O.G. nr. 121/1998
privind răspunderea materială a militarilor.
Potrivit
art. 6 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 121/1998 „militarii nu răspund material
pentru pagubele produse din cauze care nu puteau fi prevăzute și înlăturate”.
Curtea
de Apel a reținut că din declarația martorului audiat a rezultat că reclamantul
a alimentat de la pompa pe care scria E.D., dar de fapt în pompă se afla
motorină T.N.D., astfel că nu poate reține vina reclamantului, acesta având convingerea
fermă că la pompa respectivă după cum era inscripționarea se află motorină
utilizată potrivit cardului.
Din
prevederile Ordonanței nr. 121/1998 se deduce că răspunderea se antrenează
atunci când se produce o pagubă, ori în cauză motorina a fost utilizată în
interesul angajatorului, deci în interes de serviciu.
Prin
utilizarea combustibilului cu care s-a alimentat, chiar dacă acesta era altul
decât cel folosit uzual în interes de serviciu, nu s-a produs nici o pagubă
angajatorului.
Înalta
Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că nu poate fi
reținută culpa în producerea prejudiciului în sarcina reclamantului care chiar
dacă, din eroare a alimentat cu un alt tip de combustibil, în fapt a acționat în
conformitate cu clauzele convenite de părți cu reprezentanții agentului economic
astfel că nu poate fi reținută culpa în sarcina sa. Fapta reținută în sarcina
reclamantului nu poate constitui cauză a răspunderii în lipsa condițiilor
instituite de lege.
Chiar
pârâții au anticipat riscul unor alimentări accidentale, inserând în contractul
de prestări servicii de ,,Preluare distribuție și alimentare a autovehiculelor
aflate în asigurarea logistică unităților de poliție, cu combustibil repartizat
I.G.P.R. de către A.N.R.S. pe bază de carduri" clauze care să prevadă
modalitatea de plată a cantităților suplimentare de carburant într-un anumit
termen.
Potrivit
art. 6 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 121/1998, militarii nu răspund material
pentru pagubele produse din cauze care nu puteau fi prevăzute și înlăturate. Astfel
că, această pagubă dacă o putem denumi așa, a fost produsă dintr-o cauză
neprevăzută și care nu putea fi înlăturată.
Din
probele administrate în cauză, rezultă fără niciun dubiu că reclamantul a
respectat întocmai instrucțiunile pe care le-a primit la preluarea
cardului P., dar
pompa de la care a alimentat în data de 20 martie 2010 avea inscripționat
greșit „E.D.", iar în pompă era de fapt combustibil „T.N.D."
În
ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecară, Înalta Curte constată că,
în cauză, instanța de fond, în mod corect, a admis a cererea de acordare a
cheltuielilor
de
judecată, ca temeinică și legală, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. fiind aplicate
în mod corect.
Potrivit
art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de
timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților,
despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a
câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin.
(3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,
potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor
constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea
pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin
urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată
trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul
art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel,
cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,
onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna
desfășurare a judecății.
Pentru
ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat
procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din
actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada
cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței
de fond.
Înalta
Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat
principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea
întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia
judecării pricinii respective.
Natura
juridică
a
cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a
câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a
căzut în pretenții.
Cheltuielile
de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți.
Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de
judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea
procesivității excesive a unor justițiabili.
Dispozițiile
art. 274 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de
culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat
pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor
cheltuieli de judecată.
Din
punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie
înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi
neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu
zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în
cererea de chemare în judecată).
În
general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să
suporte cheltuielile
făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este
irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul.
Înalta
Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a
cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și
jurisprudență.
În
jurisprudența C.E.D.O. s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform
căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor
cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și
caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că pentru a se
putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie
îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real și
caracterul necesar.
Se
poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele
impuse de jurisprudența C.E.D.O. sunt întrunite în litigiul de față, condiții
ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a admis acordarea cheltuielilor
de judecată.
Prin urmare, Înalta
Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu
pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și
legală, pe care o va menține.
În consecință, pentru
considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.
civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de pârâții M.A.I. - C.J.I. și I.P.J. Maramureș împotriva sentinței
civile nr. 522 din 3 decembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă
contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.