ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3585/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 486 din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.I.S. în contradictoriu cu pârâții Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Ministerul Justiției și în consecință a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să plătească reclamantului suma de 50.804 lei despăgubiri materiale. Totodată, au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10.000 lei daune morale și 2.250 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, următoarele aspecte: Reclamantul V.I.S. a chemat în judecată pe pârâții Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Ministerul Justiției solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata către reclamant a sumei de 65.664 lei cu titlul de daune materiale constând în venituri nerealizate; obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 200.000 lei cu titlul de daune morale, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata. Prin Ordinul nr. 1541/C din data de 14 iulie 2011 emis de către pârâtul Ministerul Justiției s-a dispus cu privire la încetarea calității de executor judecătoresc al reclamantului V.I.S.

reținând că acesta nu mai îndeplinește condiția prevăzută de art. 16 lit. d) din Legea nr. 188/2000 întrucât are antecedente penale. Urmare a exercitării căilor legale de atac împotriva ordinului apreciat ca fiind nelegal, prin Decizia nr. 4540 din data de 02 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de către reclamant și a dispus anularea Ordinului nr. 1541/C din 11 iulie 2011 emis de către pârâtul Ministerul Justiției.

Întrucât actul administrativ contestat de către reclamant a fost anulat irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a apreciat că reclamantul este îndrituit la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin emiterea actului administrativ nelegal, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu fiind evidentă, conchizându-se că demersul judiciar al reclamantului care vizează obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale și morale pentru repararea prejudiciului cauzat urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, este întemeiat. Cu privire la daunele solicitate, s-a apreciat că reclamantul este îndrituit la repararea integrală a prejudiciului suferit de acesta urmare a emiterii actului administrativ nelegal atât sub forma daunelor materiale cât și a celor morale.

Astfel, s-a constatat că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul, urmare a emiterii și comunicării actului administrativ nelegal, nu a mai putut efectua activitățile specifice profesiei astfel că veniturile pe care în mod obișnuit acesta le obținea nu au mai fost realizate, reclamantul realizând un venit net anual în sumă de 50.804 lei, după cum rezultă din decizia de impunere anuală în anul 2011. S-a apreciat că doar pârâtul Ministerul Justiției datorează această sumă reclamantului iar nu pârâții în solidar, întrucât doar prin activitatea desfășurată de pârâtul Ministerul Justiției, prin emiterea ordinului constatat ca fiind nelegal, reclamantul a fost împiedicat în obținerea veniturilor din desfășurarea activității specifice profesiei.

Referitor la daunele morale solicitate, s-a reținut că în speță, esențial în a stabili întinderea prejudiciului moral suferit de reclamant este analiza de legalitate efectuată de instanță asupra faptei ilicite și a vinovăției. Din probele testimoniale administrate în cauză, s-a constatat că reclamantul a suferit grave prejudicii morale întrucât după emiterea actului administrativ nelegal, pârâtele Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, prin intermediul reprezentanților lor au popularizat faptul că acest ordin există și au cerut insistent reclamantului să procedeze la predarea tuturor lucrărilor și a însemnelor specifice profesiei chiar și în perioada în care ordinul emis a fost suspendat de către instanță, reclamantul suferind diverse și nenumărate privațiuni în viața socială și profesională.

Prin urmare, s-a apreciat că acordarea unor daune morale în sumă de 10.000 lei alături de anularea actului administrativ nelegal sunt în măsură să asigure satisfacție reclamantului pentru prejudiciul suferit. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Cluj, au declarat recurs V.I.S., Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Ministerul Justiției, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. I. Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, respingerea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul V.I.S.

S-a învederat, de recurenta Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, că în mod greșit instanța de fond, prin sentința recurată, a considerat că s-a solicitat insistent reclamantului de către Camera Executorilor Judecătorești Alba Iulia să procedeze la predarea tuturor lucrărilor și a însemnelor specifice profesiei chiar și în perioada în care ordinul emis a fost suspendat de către instanță. Prima adresă, s-a arătat, prin care s-a solicitat de către Camera Executorilor Judecătorești Alba Iulia predarea ștampilei, legitimației, sigiliului și lucrărilor biroului, a fost după comunicarea Ordinului ministrului justiției nr. 1541/C/2011 de către Ministerul Justiției, respectiv la data de 15 iulie 2011, fiind astfel respectate dispozițiile legale, iar perioada de suspendare a efectelor ordinului menționat este din data de 17 august 2011 și până la data de 11 octombrie 2011 când a avut loc judecarea fondului.

Ulterior, au mai fost emise răspunsuri la diferite adrese din partea Judecătoriei Sibiu, respectiv adresa nr. 335 din 7 noiembrie 2011, nr. 349 din 28 noiembrie 2011, prin care Camera Executorilor Judecătorești Alba Iulia a comunicat instanței (la solicitarea acesteia) faptul că reclamantul poate exercita în continuare funcția de executor judecătoresc pe motiv că a depus recurs împotriva hotărârii pronunțate de către instanța de fond, iar potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 recursul suspendă executarea, tocmai pentru a nu tergiversa activitatea executorului judecătoresc.

Având în vedere susținerea executorului judecătoresc în cauză cu privire la faptul că recursul suspendă executarea, precum și faptul că prin Sentința nr. 228 din 18 august 2011 s-a dispus suspendarea executării ordinului până la pronunțarea instanței de fond, Camera, prin organele de conducere, a considerat că trebuie luată în considerare cu prioritate o sentință pronunțată de către o instanță de judecată, și nu punctul de vedere al executorului judecătoresc, motiv pentru care s-a solicitat din nou executorului judecătoresc să predea ștampila, legitimația, registrele și lucrările biroului conform adresei nr. 9 din 11 ianuarie 2012. De asemenea, la data de 23 ianuarie 2012 au fost emise adrese către Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, Judecătoria Avrig, Curtea de Apel Alba Iulia prin care li s-a adus la cunoștință faptul că O.M.J.

nr. 1541/C/2011 este aplicabil, din aceste adrese reieșind faptul că acestea au fost emise după ce perioada de suspendare a efectelor ordinului au încetat. Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nu a considerat că prin adresele menționate mai sus, comunicate instanțelor de judecată, s-a adus vreun prejudiciu reclamantului, mai ales că acestea au fost întocmite în perioada în care ordinul de excludere din profesie își producea efectele, dovadă fiind și Sentința nr. 187/2012 pronunțată la data de 23 mai 2012 în Dosarul nr. 306/57/2012 de către Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins cererea de suspendare a efectelor ordinului până la soluționarea recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. 290/2011.

A concluzionat recurenta Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia că prin toate demersurile efectuate de către aceasta s-a încercat aducerea la îndeplinire a unui ordin emis de către Ministerul Justiției, cu respectarea Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și ale celorlalte dispoziții legale în materie, însă fără a reuși acest lucru datorită refuzului executorului judecătoresc reclamant de a preda cele solicitate și de a-și înceta activitatea, și că nu a obstrucționat în nici un fel activitatea executorului judecătoresc astfel cum acesta susține. II. Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea acestei căi extraordinare de atac, cu consecința casării sentinței recurate, a rejudecării pe fond a litigiului, și a respingerii acțiunii reclamantului prin care se solicită despăgubiri de la această recurentă.

Recurenta a apreciat că în perioada 11 iulie 2011 (data emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 1541/C/2011) și până la judecarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 2 noiembrie 2012 nu au fost încălcate dispozițiile legale, ci s-a adus la îndeplinire prevederile unui ordin emis de către ministrul justiției, cu respectarea Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, fără însă a reuși acest lucru datorită refuzului executorului judecătoresc reclamant de a se conforma acestora.

Cu privire la critica reclamantului referitoare la faptul că acesta ar fi suferit grave prejudicii morale întrucât după emiterea ordinului Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești au solicitat reclamantului să predea lucrările și însemnele specifice profesiei, s-a considerat că Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România nu a făcut altceva decât să aducă la îndeplinire prevederile unui ordin emis de către Ministerul Justiției, singura acțiune întreprinsă de aceasta fiind aducerea la cunoștință a respectivului ordin Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în vederea comunicării acestuia executorului judecătoresc în cauză.

Or, având în vedere dispozițiile art. 2 din cuprinsul Ordinului nr. 1541/C din 11 iulie 2011 emis de către ministrul justiției prin care se preciza în mod expres faptul că atât Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești cât și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia sunt obligate a continua demersurile în vederea aducerii la îndeplinire a acestui ordin, a considerat recurenta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România că orice acțiune contrară din partea acestora ar fi fost de natură a priva de efecte un ordin care la data luării măsurilor în speță avea forță juridică. Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, s-a arătat, nu putea să adopte o poziție contrară ordinului sus-menționat, astfel că nu poate fi ținută responsabilă pentru daunele morale solicitate de reclamant.

S-a apreciat că, în vederea aducerii la îndeplinire a Ordinului nr. 1541/C din 11 iulie 2011, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România a procedat în conformitate cu prevederile legale în vigoare, ordinul menționat producându-și efectele până la data pronunțării Deciziei nr. 4540 din Dosarul nr. 1003/57/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admis recursul declarat de către reclamant împotriva Sentinței civile nr. 290 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia. În fine, a învederat Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România că la data de 26 noiembrie 2012 reclamantul a depus la Camera Executorilor Judecătorești, sub nr. 521/2012, o cerere prin care solicita încetarea calității de executor judecătoresc, cerere ce a fost avizată favorabil de Consiliul U.N.E.J.

prin Hotărârea nr. 60 din 13 decembrie 2012, astfel că prin Ordinul ministrului justiției nr. 147/C din 17 ianuarie 2013 i-a încetat acestuia calitatea de executor judecătoresc, la cerere. III. Ministerul Justiției a considerat că sentința primei instanțe este nelegală, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., și a solicitat admiterea recursului declarat de această parte, și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. S-a susținut, în primul rând, că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea, acordând despăgubiri materiale și morale fără a ține cont că la data introducerii acțiunii, 14 februarie 2013, intervenise prescripția extinctivă, nefiind respectat termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

S-a arătat că în raport de data emiterii ordinului de încetare a calității de executor judecătoresc, 11 iulie 2011, și ținând cont de dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, prescripția dreptului rămâne supusă dispozițiilor legale sub care a început să curgă.

Cu toate acestea, întrucât reclamantul susține că începând cu luna noiembrie 2011 nu a mai avut încasări, în luna decembrie 2011 acesta avea cunoștință de încasările obținute în anul respectiv, potrivit registrului de încasări și plăți, venitul regăsindu-se ulterior și în declarația de impunere pe anul 2011, astfel încât prejudiciul putea fi solicitat cel târziu în luna decembrie 2011. Întrucât prescripția extinctivă constituie un instrument important în clarificarea raporturilor juridice civile și în realizarea finalității lor, în cazul încălcării unui drept este necesar ca titularul dreptului încălcat să acționeze pe autorul încălcării dreptului său într-o perioadă de timp, socotită de lege necesară și suficientă pentru a se ajunge la restabilirea dreptului căruia i s-a adus atingere.

Prin urmare, prescripția extinctivă fiind o sancțiune împotriva titularului care nu își exercită drepturile într-un anumit termen, stabilit în mod imperativ de lege, s-a considerat că instanța de fond a ignorat dispozițiile legale privind prescripția extinctivă, paralizând aplicarea unei instituții de ordine publică, astfel încât se impune respingerea cererii ca tardiv introdusă și de asemenea, inclusiv capătul de cerere accesoriu având ca obiect daune morale. S-a invocat, ca jurisprudență, în materie, Decizia nr. 5144 din data de 19 noiembrie 2010 și Decizia nr. 835 din data de 17 februarie 2012, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Recurentul Ministerul Justiției a învederat, în al doilea rând, că în mod greșit instanța de fond a reținut un prejudiciu echivalent cu venitul net impozabil, realizat de reclamant în anul 2011, în condițiile în care prejudiciul material este reprezentat de sumele de care s-ar fi bucurat efectiv intimatul reclamant în absența actului administrativ atacat și nu de sume reprezentând impozite și contribuții, care nu ar fi ajuns niciodată în patrimoniul acestuia, având alte destinații (buget de stat, etc). S-a arătat, astfel, că în mod corect, din suma de 50.804 lei reprezentând venitul net impozabil trebuia scăzută suma de 8129 lei reprezentând impozitul pe venitul net impozabil datorat, astfel că, prin urmare, acordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat nu ar reprezenta altceva decât o îmbogățire fără justă cauză, în afara scopului legii.

În fine, în ceea ce privește obligarea la plata daunelor morale, Ministerul Justiției a relevat că în mod greșit s-a reținut faptul că reclamantul este îndreptățit la plata unor asemenea daune, întrucât actul administrativ prin care s-a dispus încetarea calității de executor a intimatului-reclamant a fost emis interpretând legea în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării acesteia, interpretare, de altfel, agreată și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1069 din data de 14 iulie 2011, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 22 alin. (2) raportate la art. 22 alin. (10) lit. e) și g) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, precum și de instanțele care au soluționat în fond atât suspendarea cât și anularea.

Ministerul Justiției a făcut referire, în cererea de recurs, și la dezlegările date prin Decizia nr. 1722 din data de 29 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și a concluzionat că prejudiciile morale reținute de prima instanță și știrbirea bunei reputații a reclamantului au drept cauză inițială condamnarea suferită de acesta. IV. Reclamantul V.I.S. a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea acestei căi de atac, casarea parțială a sentinței recurate numai în ceea ce privește cuantumul în care s-a dispus acordarea despăgubirilor morale, în sensul majorării acestora până la concurența sumei de 200.000 lei așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată suportate în recurs.

Sub aspectul acordării daunelor morale, recurentul reclamant a considerat că modalitatea avută în vedere, prin sentința atacată, la stabilirea cuantumului acordat este, în linii mari, una corectă, enunțându-se principii recunoscute și apreciate atât în doctrina cât și în practica instanțelor, dar s-a apreciat totuși că nu s-a realizat o mai temeinică transpunere a întregului context pe aceste principii. S-a reținut foarte bine că "aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea prețului suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate", numai că, în analiza "consecințelor negative" precum și a urmărilor acestora, instanța de îndepărtează mult prea mult de speță, nerealizând o corectă și obiectivă apreciere a acestora.

În acest sens, a observat recurentul că instanța a considerat că aceste consecințe au fost înlăturate prin aceea că reclamantul ar fi obținut "o primă satisfacție prin chiar anularea actului administrativ nelegal", însă a subliniat că s-ar fi putut vorbi de o satisfacție în adevăratul sens al cuvântului dacă recurentul ar fi continuat să profeseze ca și executor judecătoresc. Aspectul satisfacției, s-a relevat, nu a fost suficient de bine aprofundat și însușit de către instanța de fond, motiv pentru recurentul reclamant a afirmat că întreaga modalitate avută în vedere are de suferit, atât sub aspectul individualizării prejudiciului moral cât și sub aspectul stabilirii în concret a cuantumului.

Pe de altă parte, reclamantul a susținut că deși în hotărârea pronunțată de către curtea de apel s-a arătat că au fost avute în vedere și "toate planurile vieții sociale" ale părții vătămate, în sensul ingerinței faptului prejudiciant în cadrul acestora, în realitate nu a fost suficient avută în vedere activitatea profesională a recurentului (care a activat în patru din cele cinci profesii juridice - procuror, judecător, avocat, executor judecătoresc), precum și împrejurarea că ajuns într-o postură profesională considerată de mulți inferioară, a sfârșit prin a fi stigmatizat, lăsându-i-se fiecăruia imaginația liberă în ceea ce privește motivele.

Referitor la statuarea primei instanțe în sensul că "sumele trebuie să aibă un efect strict compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorul daunei sau persoanele răspunzătoare și nici în venituri nejustificate pentru victime, astfel că în stabilirea lor trebuie avut în vedere criteriul importanței gravității prejudiciului moral precum și criteriul echității", s-a învederat de către reclamantul recurent că dacă criteriul importanței gravității prejudiciului moral pare mai degrabă o chestiune de apreciere subiectivă, raportat la ce s-a arătat anterior, ar mai rămâne în discuție doar principiul echității, care nu a fost respectat în litigiu devreme ce totul a fost apreciat în favoarea intimaților, despăgubirile oscilând ab initio între "nejustificat" și "excesiv". Concluzionând, a solicitat reclamantul recurent ca procedând la reaprecierea probelor și a întregii situații de fapt și de drept să se dispună admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul V.I.S. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâții Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Ministerul Justiției, prin care a solicitat respingerea acestor recursuri ca nefondate. Cât privește recursurile formulate de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, intimatul reclamant a arătat că aceste recurente au fost obligate doar la plata de daune morale, și drept urmare motivele recursului nu au nimic de-a face cu obligația care îi revine din sentința recurată.

Cu referire la adresele emise de recurentele intimate, s-a precizat de către intimatul reclamant că nu se poate trece cu vederea referatul trimis Ministerului Justiției prin care se solicita demiterea reclamantului din funcția de executor judecătoresc și nici insistențele cu care s-a acționat pentru a fi denigrat, cu toate că potrivit legii recursul declarat în cauza ce a avut ca obiect anularea ordinului ministrului justiției era suspensiv de executare. Cu referire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, intimatul a susținut că nu se poate invoca prescrierea dreptului la acțiune al reclamantului, dreptul la acțiune născându-se la data când s-a luat la cunoștință de nelegalitatea ordinului emis de ministrul justiției, anume la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul și s-a constatat nulitatea ordinului ministrului, de la cea dată curgând termenul de un an de introducere a acțiunii în despăgubiri.

A precizat intimatul reclamant că nu avea cum să cunoască prejudiciul care urma să îi fie produs de la data emiterii ordinului ministrului justiției, și că momentul la care a cunoscut prejudiciul și întinderea acestuia a fost data la care actul administrativ prin care a fost demis din funcție a fost anulate de instanța supremă. S-a mai relevat că sunt neîntemeiate și susținerile privitoare la modul de acordare a daunelor materiale, omițându-se a se observa că prin sentința recurată s-au acordat doar daunele care reprezintă venitul net al reclamantului și nu venitul brut, în cazul în care reclamantului i s-ar fi acordat despăgubirile calculate la venitul brut nerealizat subzistând obligația acestuia de a plăti, în momentul încasării sumelor, impozitul și toate taxele datorate corespunzător acestei sume brute.

În litigiu a formulat întâmpinare la calea extraordinară de atac exercitată de V.I.S. pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, prin care s-a solicitat respingerea recursului reclamantului, și prin care s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, iar pe fondul cauzei s-a susținut că măsurile de precauție luate de pârâți precum și obligativitatea respectării dispozițiilor legale imperative nu pot reprezenta argumente pentru solicitarea daunelor materiale și mai cu seamă morale, în condițiile în care în acel moment chiar reclamantul a fost cel care a încălcat dispozițiile legale aplicabile.

Or, s-a susținut, în cazul în care reclamantul s-ar fi supus solicitărilor Camerei, pretinsul prejudiciu de imagine invocat prin efectuarea adreselor depuse la dosar nu ar fi existat, și mai mult pretinsa atitudine aparent nefavorabilă în rândul colegilor de breaslă se putea datora condamnării penale. A fost apreciat istoricul profesional al reclamantului, dar a considerat Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România că acesta nu poate constitui în litigiu un argument pentru pretinderea achitării unor daune morale și mai cu seamă morale. În consecință, în cazul în care se va trece peste excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a solicitat de către Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România respingerea recursului declarat de reclamantul V.I.S.

ca nefondat, pe temeiul următoarelor argumente esențiale: - aparența de legalitate a celor constatate prin Ordinul nr. 1541/C/2011 emis de ministrul justiției: - problema de drept ce a fost supusă controlului judecătoresc a fost una complexă - dovada fiind faptul că au existat două hotărâri judecătorești contradictorii - și care, trecând peste instituția autorității de lucru judecat, poate cunoaște mai multe interpretări; - refuzul abuziv al reclamantului de a se supune dispozițiilor legale imperative în acel moment cu privire la predarea tuturor dosarelor și accesoriilor profesiei de executor judecătoresc, conform dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare; - natura juridică a unei măsuri de precauție privind demersul Camerei Alba Iulia prin efectuarea de adrese la instanțele de judecată, forțată de atitudinea reclamantului; - invocarea de către reclamant în apărarea sa a unor texte de lege ce nu au nicio legătură cu situația concretă și promovarea unor acțiuni vizibil abuzive după respingerea cărora reclamantul oricum nu a intrat în legalitate.

Recursurile declarate de reclamantul V.I.S. și de pârâții Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 486/2013 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Se reține, în primul rând, că excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost ridicată în cursul judecății în primă instanță ci direct în calea de atac, de Ministerul Justiției (în calitate de recurent) și de către Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România (prin întâmpinare), și că aceasta nu poate fi primită de instanța de recurs, fiind aplicabile prevederile art. 2513 din noul C. civ.

Într-adevăr, noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată în limine litis, cu alte cuvinte numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, iar nu și de către organul de jurisdicție, și nu direct în căile de atac, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011. Or, termenul de prescripție atașat acțiunii în despăgubiri formulată de reclamant, întemeiată pe prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, este de un an de la data când partea vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care nu coincide cu data emiterii Ordinului nr. 1541/C/2011 al ministrului justiției (14 iulie 2011) ci este reprezentată de data pronunțării Deciziei nr. 4540/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (prin care a fost admis recursul declarat de V.I.S.

împotriva Sentinței nr. 290/2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal și a fost modificată sentința atacată în sensul admiterii acțiunii reclamantului și a anulării Ordinului nr. 1541/C/2011 al ministrului justiției), anume data de 2 noiembrie 2012, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Jurisprudența invocată de recurentul Ministerul Justiției (Decizia nr. 5144 din 19 noiembrie 2010 și Decizia nr. 835 din 17 februarie 2012, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) în sprijinul susținerii că termenul de prescripție a acțiunii reclamantului a început că curgă de la data emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 1541/C/2011 (14 iulie 2011), nu este relevantă în cauză, întrucât cele două hotărâri judecătorești menționate au fost date în alte categorii de litigii, întemeiate pe circumstanțe de fapt diferite de cele din prezentul proces.

Nu sunt incidente, în litigiu, dezlegările date prin Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, acestea vizând numai prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011, și care rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat astfel încât în privința acestora instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

Pe fondul recursurilor, se constată că în mod întemeiat instanța de fond, prin sentința recurată, aplicând corect legea la circumstanțele de fapt ale litigiului, a procedat la admiterea în parte a acțiunii reclamantului V.I.S. (acțiune prin care s-a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Ministerul Justiției la plata către reclamant a sumei de 65.664 lei cu titlu de daune materiale constând în venituri nerealizate, a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată), la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamant a sumei de 50.804 lei cu titlu de despăgubiri materiale, precum și la obligarea în solidar a pârâților la plata în favoarea aceluiași reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 2.250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Se impunea, în cauză, incontestabil, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, obligarea pârâtului Ministerului Justiției, în calitate de autoritate publică emitentă a Ordinului nr. 1541/C din 14 iulie 2011 prin care s-a dispus încetarea calității reclamantului de executor judecătoresc, ordin ce a fost anulat prin efectul Deciziei nr. 4540 din 2 noiembrie 2012 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la plata de despăgubiri materiale în sumă de 50.804 lei, reprezentând veniturile nerealizate de reclamant pe perioada dintre 11 octombrie 2011 și data anulării actului administrativ contestat.

Instanța de fond a reținut judicios că reclamantul, urmare emiterii actului administrativ, nu a mai putut efectua activitățile specifice profesiei astfel că veniturile pe care în mod obișnuit acesta le obținea nu au mai fost realizate, și a statuat în mod corect, urmare luării în considerare a venitului net realizat din profesia de executor judecătoresc în anul precedent (2011, conform declarației de impunere depusă la dosar), a condițiilor economico-sociale existente, precum și a faptului că reclamantul era perceput ca un bun profesionist, că și în anul 2012 acesta ar fi putut realiza, dacă nu s-ar fi dispus în mod nelegal încetarea calității de executor judecătoresc, venituri similare celor aferente anului fiscal 2011. Susținerile recurentului Ministerul Justiției în sensul că judecătorul fondului a reținut în mod greșit o echivalență între prejudiciul material suferit de reclamant și venitul net impozabil realizat de reclamant în anul 2011 și că se impunea, astfel, ca din suma de 50.804 lei venit net impozabil să fie dedusă suma de 8129 lei reprezentând impozitul pe venit, nu sunt justificate.

Este evident, în cauză, că acordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat prin acțiune nu constituie o îmbogățire fără justă cauză, reclamantul având obligația, similar situației în care ar fi realizat efectiv venituri din activitatea profesională de executor judecătoresc, de a plăti statului sumele datorate cu titlu de impozit calculat asupra venitului net în sumă de 50.804 lei.

Cât privește motivele de recurs, formulate atât de pârâți cât și de reclamant, referitoare la partea din sentința atacată prin care pârâții au fost obligați în solidar la plata în favoarea reclamantului a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, se constată că și acestea sunt nefondate, prima instanță făcând, cu o motivare pertinentă, o justă și corectă apreciere și determinare atât sub aspectul întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant și al stabilirii cuantumului concret al despăgubirii bănești cuvenite reclamantului cât și sub aspectul subiectelor de drept ținute de obligația de plată a despăgubirilor cu acest titlu (Ministerul Justiției, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia).

Înalta Curte reține, în principiu, că cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Se observă, totodată, că spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, sumă care să aibă un efect compensatoriu dar să nu constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

Se constată, de asemenea, că în condițiile în care un criteriu fundamental în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral îl reprezintă echitatea iar stabilirea unor asemenea despăgubiri implică și o doză de aproximare, instanța este datoare să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură sa permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Toate aceste criterii, mai sus menționate, au fost luate în considerare de judecătorul fondului cu prilejul analizei situației particulare a reclamantului, dispunându-se în consecință, în mod corect, urmare constatării faptului că reclamantului i s-a cauzat, prin emiterea de către ministrul justiției a ordinului de încetare a calității de executor judecătoresc (anulat ca nelegal), dar și prin atitudinea ulterioară a organelor profesiei, prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului și a demnității, ocrotite de lege, obligarea în solidar a pârâților la plata în favoarea reclamantului a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, prin aceasta stabilindu-se un just echilibru, pe baze raționale și echitabile, între prejudiciul material suferit și despăgubirile acordate.

În raport de toate cele mai sus arătate, constatându-se că este temeinică și legală hotărârea atacată și că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate în cauză, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de V.I.S., Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România împotriva Sentinței civile nr. 486/2013 din data de 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de V.I.S., de Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 486/2013 din 7 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2014 Procesat de GGC - GV