ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3355/2014

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Hotărârea atacată Prin decizia nr. 3460 din 13 septembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de reclamanta T.R.G.N.V. împotriva sentinței nr. 2899 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, s-au admis recursurile declarate de pârâții C.N.V.M. și Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiași sentințe, a fost casată sentința atacată și s-a respins integral acțiunea reclamantei; s-a admis cererea de intervenție formulată de Statul Român prin M.F.P.

în interesul autorității pârâte, C.N.V.M. și a fost obligată recurenta-reclamantă la plata sumei de 50.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către C.N.V.M., cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește recursurile formulate de pârâți, instanța de control judiciar a reținut că sunt fondate pentru următoarele considerente: Admițândacțiunea și respingând cererea de intervenție accesorie, instanța de fond a reținut că prin actele atacate au fost suspendate drepturi conferite de lege, fără a exista un temei legal în acest sens; nu s-a dovedit că demersurile întreprinse de reclamantă ar fi fost de natură să aducă atingere interesului public.

M.F.P., în calitate de creditor, nu avea un drept legal de listare a societății debitoare; nu s-a indicat temeiul de drept care ar face ca cele două proceduri să nu poată fi derulate în paralel; nu există nicio legătură între pretinsa incompatibilitate a procedurii de majorare a capitalului social, procedura de squeeze-out și regimul juridic al obligațiunilor statului. Analizând prevederile art. 2, art. 7 alin. (4) din Statutul C.N.V.M. și reținând că, prin intermediul ordonanțelor, art. 9 alin. (2) din Statut, C.N.V.M.

are dreptul, pe lângă alte măsuri expres indicat, să „impună suspendări de autorizații sau activități", instanța de control judiciar a ajuns la concluzia, contrar celor reținute de instanța fondului, că există temei legal pentru suspendarea oricărei activități, incluzându-se și suspendarea dreptului prevăzut de art. 206 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, drept ce poate fi privit ca o activitate a ofertantului prin care solicită acționarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să îi vândă respectivele acțiuni, cu respectarea prevederilor art. 206 alin. (1) lit. a) și b). De asemenea, dispozițiile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., permit autorității să dispună, în cazuri bine justificate și pe o perioadă determinată, entităților reglementate, emitenților sau altor entități care desfășoară activități în legătură cu piețele reglementate, măsuri asigurătorii sau restricționarea exercitării unor drepturi.

Instanța de recurs a constatat că textele legale analizate reprezintă temeiul juridic al măsurii dispuse, astfel încât instanța de fond, cu aplicarea greșită a legii, a reținut că nu există temei legal al actului atacat. Cazul bine justificat, lăsat la aprecierea autorității, a fost identificat ca rezultând din incertitudinea cu privire la situația acțiunilor/obligațiilor și obligațiunilor convertite în acțiuni de natură să afecteze structura acționariatului. Autoritatea a mai apreciat că exercitarea dreptului de squeeze-out vine în contradicție cu măsura de majorare a capitalului social. Justificarea măsurii și faptul că autoritatea nu a acționat cu exces de putere rezultă din însuși istoricul operațiunilor întreprinse cu privire la privatizarea rafinăriei SC P. SA.

Astfel, din actele dosarului rezultă că reclamanta avea calitatea de acționar majoritar al SC R.R. SA Constanța, societate listată la bursă. Instanța de control judiciar a mai reținut că, în urma apariției Instrucțiunii nr. 3/2009 a C.N.V.M., reclamanta avea obligația să demareze procedura de lansare a ofertei publice de preluare obligatorie a SC R. SA, cu scopul principal de a dobândi o majoritate care să îi dea dreptul să retragă de la tranzacționare acțiunile de pe B.V. București și să inițieze procedura de retragere a acționarilor minoritari din acționariatul emitentului. Procedura sus menționată a fost definitivată prin Decizia nr. 137 din 27 ianuarie 2010, conform căreia autoritatea a respins documentul de oferte înaintat de reclamantă.

Reclamanta nu a contestat în instanță această decizie și nici Deciziile nr. 1582/2009 și nr. 1511/2009, dar a lansat la data de 15 februarie 2010 o nouă ofertă publică de preluare obligatorie la prețul de 0,0741 lei/acțiune, preț ce a fost majorat la 0,0750 lei/acțiune și respectiv la 0,0751 lei/acțiune, preț plătit tuturor acționarilor care au subscris în cadrul ofertei. În ceea ce privește obligațiunile statului, instanța de control judiciar a observat că există posibilitatea ca SC R.R. SA să opteze pentru răscumpărarea totală a acestora înainte de scadență - 30 septembrie 2010, fie, în ipoteza în care nu avea loc răscumpărarea, să aibă loc conversia totală a obligațiunilor în acțiuni. SC R.R.

SA a făcut însă o ofertă de răscumpărare parțială a obligațiunilor, iar în această ultimă ipoteză, statul ar fi devenit acționar semnificativ al societății emitente. Or, acțiunea reclamantei este în totală contradicție cu prevederile Convenției încheiată între Statul Român și SC R.R. SA, în anul 2003, de unde rezultă că cele două operațiuni nu se puteau desfășura în paralel. Mai mult, decizia ofertantului de a solicita investitorilor să participe la majorarea capitalului social este în contradicție cu executarea dreptului de squeeze-out. Din cuprinsul actului atacat - Ordonanța nr. 335 din 28 iulie 2010, rezultă că autoritatea a urmărit, pe de o parte, protecția acționarilor minoritari, iar pe de altă parte, protejarea intereselor Statului Român.

Instanța de control judiciar a constatat că afirmația judecătorului fondului, în sensul că s-a urmărit numai protejarea interesului public, este greșită, deoarece, în cuprinsul ordonanței se specifică în mod clar că s-au avut în vedere atât cererile M.F.P., cât și situația creată prin operațiunea de majorare a capitalului social al SC R.R. SA, ce ar conduce la împrejurarea că subscrierile realizate în cadrul majorării capitalului social și cele dintr-o eventuală conversie a obligațiunilor statului, nu pot face obiectul procedurii de squeeze-out. Interesul public ar fi fost afectat în absența intervenției autorității, deoarece măsura suspendării unei proceduri pentru o perioadă limitată de timp a condus la clarificarea modului de recuperare a creanței Statului Român.

Cu privire la critica adusă respingerii excepției lipsei de interes în formularea acțiunii, s-a constatat că este nefondată, având în vedere că reclamanta a solicitat despăgubiri materiale și morale ca urmare a pretinsei nelegalități a actului administrativ emis de autoritatea competentă. Cu toate acestea, stabilindu-se caracterul legal al actelor atacate, în mod firesc cererea de despăgubiri, accesorie a capătului principal al acțiunii, apare ca fiind neîntemeiată. În temeiul art. 51 și 52 C. proc. civ., cererea de intervenție formulată în interesul pârâtei C.N.V.M. a fost admisă, aceasta susținând apărările părții. Cu privire la recursul formulat de către reclamanta SC T.R.G.N.V.

SA, instanța de control judiciar a apreciat că acesta este nefondat, considerând că nu este necesar a se mai dezvolta considerentele deja arătate în legătură cu netemeinicia cererii de despăgubiri materiale, reținând că aceasta este neîntemeiată, prin faptul că acțiunea autorității de emitere a actelor administrative atacate a fost considerată legală, în acord cu prevederile în vigoare și potrivit rolului său înscris la art. 2 din Statutul C.N.V.M. adoptat prin O.U.G. nr. 25/2002, modificată și completată. În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată către C.N.VM. 2. Contestația în anulare La data de 13 noiembrie 2012 s-a înregistrat contestația în anulare formulată de T.R.G.N.V., în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. și al art. 6 din Convenția Europeană, solicitându-se anularea Deciziei nr. 3460 din 13 septembrie 2012 a acestei instanțe și rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 2899 din 12 mai 2012 a Curții de Apel București. În motivarea contestației s-a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor apărări esențiale formulate de către SC T.R.G.N.V. SA, acestea vizând atât recursul său, cât și recursurile declarate de către C.N.V.M. și M.F.P. În opinia contestatoarei, norma națională: art. 308 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie interpretată în corelare cu principiile aferente noțiunii de „drept la un proces echitabil”, astfel cum au fost acestea configurate în jurisprudența C.E.D.O., degajându-se concluzia că motivul de contestație în anulare include și omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra tuturor apărărilor părților, iar nu doar a motivelor de recurs.

Distinct de teza enunțată, contestatoarea a mai susținut că nici recursul său nu s-a bucurat de o cercetare efectivă, instanța de recurs neprocedând la analiza tuturor argumentelor invocate prin acțiune, prin întâmpinarea formulată în recurs și prin pledoaria de la termenul final de dezbateri. În fine, contestatoarea a mai indicat detaliat argumentele în privința cărora instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe, reluând dezvoltările făcute în întâmpinarea formulată la judecata recursurilor. 3. Procedura de soluționare a contestației în anulare Ambii intimați au formulat întâmpinare în condițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., solicitând în principal respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată.

În motivarea întâmpinărilor, atât M.F.P., cât și A.S.F. (succesoare în drepturi și obligații a C.N.V.M., conform art. 25 din O.U.G. nr. 93/2012 aprobată prin Legea nr. 113/2013) au arătat că nu poate fi transformată o cale de atac de retractare într-o cale de atac de reformare sau într-un „apel deghizat”. Textul legal care constituie temei al contestației în anulare: art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. este foarte clar, astfel încât orice interpretare în afară de cea ad litteram este de fapt o interpretare contra legem, ceea ce principiul securității juridice interzice judecătorului. Nici invocarea jurisprudenței C.E.D.O.

nu poate reprezenta, în opinia intimaților, un argument pentru susținerile contestatoarei, câtă vreme în hotărârile pronunțate în cauzele Mitrea c. României și Lungoci c. României s-a statuat că principiul certitudinii legale impune ca o hotărâre definitivă să nu poată fi revizuită doar pentru a se obține o reexaminare a punctelor de vedere ale părților. De asemenea, intimații au mai arătat că în realitate apărările contestatoarei au fost examinate atunci când s-au analizat recursurile pârâților, decizia atacată fiind corespunzător motivată pe toate aspectele. Prin încheierea pronunțată la data de 21 iunie 2013, la cererea tuturor pârâților litigante, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. s-a dispus suspendarea soluționării contestației în anulare. La data de 18 iunie 2014, la cererea contestatoarei, s-a dispus repunerea cauzei pe rol. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Contestatoarea SC T.R.G.N.V. SA a învestit Înalta Curte cu o cale de atac extraordinară, de retractare, pe care a încadrat-o în dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. - contestația în anulare specială - text legal care permite exercitarea contestației în anulare atunci „ când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Teza principală a autorului căii de atac pornește de la ideea că ar trebui să fie circumscrisă ipotezei normative și situația în care apărările pe care le-a formulat în calitate de intimat nu ar fi fost analizate de instanța de recurs. Înalta Curte nu poate accepta teza enunțată pentru că adaugă nepermis la lege, într-o materie în care abordarea judecătorului nu poate fi decât restrictivă, adică limitată la motivele care îngăduie anularea unei hotărâri judecătorești trecute în puterea lucrului judecat. Fiind confruntată în mai multe rânduri cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., Curtea Constituțională a reținut (de exemplu, în Decizia nr. 1551/2009) că „pretinsa încălcare a art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor nu poate fi reținută, deoarece reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincție, și anume părților care au participat la soluționarea recursului a cărui dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile art. 21 din Constituție, întrucât, potrivit jurisprudenței constante a instanței constituționale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție și deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competenta instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și M.F.P.

pot exercita căile de atac, în condițiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.” De asemenea, contrar aserțiunilor contestatoarei, C.E.D.O. nu acreditează prin jurisprudența sa ideea unei interpretări extensive a motivelor care pot conduce la „reexaminarea unei decizii definitive și obligatorii”, statuând în repetate rânduri că „dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal, după cum este garantat de art. 6 alin. (1) trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenție, care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante.

Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Cauza Mitrea c. României)." În cuprinsul aceleiași hotărâri curtea europeană a reținut că: „Certitudinea legală presupune respect pentru principiul res judicata, adică principiul caracterului definitiv al deciziilor. Acest principiu subliniază că nici o parte nu are dreptul să solicite revizuirea unei decizii definitive si obligatorii doar în scopul de a obține o rejudecare și o nouă decizie în speță. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta erorile de judecată și erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare.

Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară prin circumstanțele unui caracter substanțial și imperios." Sintetizând, Înalta Curte reține că pretenția SC T.R.G.N.V. SA de a lărgi cadrul motivelor pentru care poate fi exercitată contestația în anulare specială, este inadmisibilă, aceasta configurând o veritabilă cale de atac de reformare, nepermisă de lege. Din cuprinsul motivării căii de atac examinate mai rezultă că, formal, contestatoarea a invocat și omisiunea cercetării recursului său.

După cum rezultă din considerentele deciziei instanței de recurs, instanța a respins recursul declarat de reclamantă, care viza numai respingerea capătului de cerere privind daunele materiale, ca o urmare logică a admiterii recursurilor C.N.V.M. și Statului Român prin M.F.P., cu consecința respingerii integrale a acțiunii reclamantei. Considerentele pentru care instanța de control judiciar învestită cu un recurs devolutiv potrivit art. 304 1 C. proc. civ., a adoptat această soluție sunt clar explicate în decizia atacată, care răspunde tuturor exigențelor de motivare a unei hotărâri judecătorești, atât prin prisma dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., dar și a art. 6 § 1 C.E.D.O. Ca urmare, în temeiul art. 320 C. proc.

civ., va fi respinsă contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC T.R.G.N.V. SA împotriva Deciziei nr. 3460 din 13 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2014.