ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3355/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3355/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei.

Hotărârea

atacată

Prin decizia nr. 3460 din 13 septembrie 2012,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția contencios

administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de reclamanta T.R.G.N.V.

împotriva sentinței nr. 2899 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, s-au admis

recursurile declarate de pârâții C.N.V.M. și Statul Român prin M.F.P. împotriva

aceleiași sentințe, a fost casată sentința atacată și s-a respins integral

acțiunea reclamantei; s-a admis cererea de intervenție formulată de Statul

Român prin M.F.P. în interesul autorității pârâte, C.N.V.M. și a fost obligată recurenta-reclamantă

la plata sumei de 50.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către

C.N.V.M., cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește

recursurile formulate de pârâți, instanța de control judiciar a reținut că sunt

fondate pentru următoarele considerente:

Admițândacțiunea și respingând

cererea de intervenție accesorie, instanța de fond a reținut că prin actele

atacate au fost suspendate drepturi conferite de lege, fără a exista un temei

legal în acest sens; nu s-a dovedit că demersurile întreprinse de reclamantă ar

fi fost de natură să aducă atingere interesului public. M.F.P., în calitate de

creditor, nu avea un drept legal de listare a societății debitoare; nu s-a

indicat temeiul de drept care ar face ca cele două proceduri să nu poată fi

derulate în paralel; nu există nicio legătură între pretinsa incompatibilitate

a procedurii de majorare a capitalului social, procedura de squeeze-out și

regimul juridic al obligațiunilor statului.

Analizând prevederile

art. 2, art. 7 alin. (4) din Statutul C.N.V.M. și reținând că, prin intermediul

ordonanțelor, art. 9 alin. (2) din Statut, C.N.V.M. are dreptul, pe lângă alte

măsuri expres indicat, să „impună suspendări de autorizații sau

activități", instanța de control judiciar a ajuns la concluzia, contrar

celor reținute de instanța fondului, că există temei legal pentru suspendarea

oricărei activități, incluzându-se și suspendarea dreptului prevăzut de art. 206

alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, drept ce poate fi

privit ca o activitate a ofertantului prin care solicită acționarilor care nu

au subscris în cadrul ofertei să îi vândă respectivele acțiuni, cu respectarea

prevederilor art. 206 alin. (1) lit. a) și b).

De asemenea,

dispozițiile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., permit autorității să

dispună, în cazuri bine justificate și pe o perioadă determinată, entităților

reglementate, emitenților sau altor entități care desfășoară activități în

legătură cu piețele reglementate, măsuri asigurătorii sau restricționarea

exercitării unor drepturi.

Instanța de recurs a

constatat că textele legale analizate reprezintă temeiul juridic al măsurii

dispuse, astfel încât instanța de fond, cu aplicarea greșită a legii, a reținut

că nu există temei legal al actului atacat.

Cazul bine

justificat, lăsat la aprecierea autorității, a fost identificat ca rezultând

din incertitudinea cu privire la situația acțiunilor/obligațiilor și

obligațiunilor convertite în acțiuni de natură să afecteze structura

acționariatului.

Autoritatea a mai

apreciat că exercitarea dreptului de squeeze-out vine în contradicție cu măsura

de majorare a capitalului social.

Justificarea măsurii

și faptul că autoritatea nu a acționat cu exces de putere rezultă din însuși

istoricul operațiunilor întreprinse cu privire la privatizarea rafinăriei SC P.

SA.

Astfel, din actele

dosarului rezultă că reclamanta avea calitatea de acționar majoritar al SC R.R.

SA Constanța, societate listată la bursă.

Instanța de control

judiciar a mai reținut că, în urma apariției Instrucțiunii nr. 3/2009 a C.N.V.M.,

reclamanta avea obligația să demareze procedura de lansare a ofertei publice de

preluare obligatorie a SC R. SA, cu scopul principal de a dobândi o majoritate

care să îi dea dreptul să retragă de la tranzacționare acțiunile de pe B.V. București

și să inițieze procedura de retragere a acționarilor minoritari din acționariatul

emitentului.

Procedura sus

menționată a fost definitivată prin Decizia nr. 137 din 27 ianuarie 2010,

conform căreia autoritatea a respins documentul de oferte înaintat de reclamantă.

Reclamanta nu a

contestat în instanță această decizie și nici Deciziile nr. 1582/2009 și nr. 1511/2009,

dar a lansat la data de 15 februarie 2010 o nouă ofertă publică de preluare

obligatorie la prețul de 0,0741 lei/acțiune, preț ce a fost majorat la 0,0750

lei/acțiune și respectiv la 0,0751 lei/acțiune, preț plătit tuturor

acționarilor care au subscris în cadrul ofertei.

În ceea ce privește

obligațiunile statului, instanța de control judiciar a observat că există posibilitatea

ca SC R.R. SA să opteze pentru răscumpărarea totală a acestora înainte de

scadență - 30 septembrie 2010, fie, în ipoteza în care nu avea loc

răscumpărarea, să aibă loc conversia totală a obligațiunilor în acțiuni.

SC R.R. SA a făcut

însă o ofertă de răscumpărare parțială a obligațiunilor, iar în această ultimă

ipoteză, statul ar fi devenit acționar semnificativ al societății emitente.

Or, acțiunea

reclamantei este în totală contradicție cu prevederile Convenției încheiată

între Statul Român și SC R.R. SA, în anul 2003, de unde rezultă că cele două

operațiuni nu se puteau desfășura în paralel.

Mai mult, decizia

ofertantului de a solicita investitorilor să participe la majorarea capitalului

social este în contradicție cu executarea dreptului de squeeze-out.

Din cuprinsul actului

atacat - Ordonanța nr. 335 din 28 iulie 2010, rezultă că autoritatea a urmărit,

pe de o parte, protecția acționarilor minoritari, iar pe de altă parte,

protejarea intereselor Statului Român.

Instanța de control

judiciar a constatat că afirmația judecătorului fondului, în sensul că s-a

urmărit numai protejarea interesului public, este greșită, deoarece, în

cuprinsul ordonanței se specifică în mod clar că s-au avut în vedere atât

cererile M.F.P., cât și situația creată prin operațiunea de majorare a

capitalului social al SC R.R. SA, ce ar conduce la împrejurarea că subscrierile

realizate în cadrul majorării capitalului social și cele dintr-o eventuală

conversie a obligațiunilor statului, nu pot face obiectul procedurii de

squeeze-out.

Interesul public ar

fi fost afectat în absența intervenției autorității, deoarece măsura

suspendării unei proceduri pentru o perioadă limitată de timp a condus la

clarificarea modului de recuperare a creanței Statului Român.

Cu privire la critica

adusă respingerii excepției lipsei de interes în formularea acțiunii, s-a

constatat că este nefondată, având în vedere că reclamanta a solicitat

despăgubiri materiale și morale ca urmare a pretinsei nelegalități a actului

administrativ emis de autoritatea competentă.

Cu toate acestea,

stabilindu-se caracterul legal al actelor atacate, în mod firesc cererea de

despăgubiri, accesorie a capătului principal al acțiunii, apare ca fiind

neîntemeiată.

În temeiul art. 51 și

52 C. proc. civ., cererea de intervenție formulată în interesul pârâtei C.N.V.M.

a fost admisă, aceasta susținând apărările părții.

Cu privire la

recursul formulat de către reclamanta SC T.R.G.N.V. SA, instanța de control

judiciar a apreciat că acesta este nefondat, considerând că nu este necesar a

se mai dezvolta considerentele deja arătate în legătură cu netemeinicia cererii

de despăgubiri materiale, reținând că aceasta este neîntemeiată, prin faptul că

acțiunea autorității de emitere a actelor administrative atacate a fost

considerată legală, în acord cu prevederile în vigoare și potrivit rolului său

înscris la art. 2 din Statutul C.N.V.M. adoptat prin O.U.G. nr. 25/2002,

modificată și completată.

În temeiul art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de

50.000 lei cheltuieli de judecată către C.N.VM.

anulare

La data de 13 noiembrie

2012 s-a înregistrat contestația în anulare formulată de T.R.G.N.V., în temeiul

dispozițiilor art. 315 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și al art. 6 din Convenția

Europeană, solicitându-se anularea Deciziei nr. 3460 din 13 septembrie 2012 a

acestei instanțe și rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței

civile nr. 2899 din 12 mai 2012 a Curții de Apel București.

În motivarea contestației

s-a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unor apărări esențiale

formulate de către SC T.R.G.N.V. SA, acestea vizând atât recursul său, cât și recursurile

declarate de către C.N.V.M. și M.F.P.

În opinia contestatoarei,

norma națională: art. 308 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie interpretată

în corelare cu principiile aferente noțiunii de „drept la un proces echitabil”,

astfel cum au fost acestea configurate în jurisprudența C.E.D.O., degajându-se

concluzia că motivul de contestație în anulare include și omisiunea instanței de

recurs de a se pronunța asupra tuturor apărărilor părților, iar nu doar a motivelor

de recurs.

Distinct de teza enunțată,

contestatoarea a mai susținut că nici recursul său nu s-a bucurat de o

cercetare efectivă, instanța de recurs neprocedând la analiza tuturor argumentelor

invocate prin acțiune, prin întâmpinarea formulată în recurs și prin pledoaria de

la termenul final de dezbateri.

În fine,

contestatoarea a mai indicat detaliat argumentele în privința cărora instanța

de recurs ar fi omis să se pronunțe, reluând dezvoltările făcute în

întâmpinarea formulată la judecata recursurilor.

a contestației în anulare

Ambii intimați au formulat

întâmpinare în condițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., solicitând în

principal respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă și în subsidiar

ca nefondată.

În motivarea

întâmpinărilor, atât M.F.P., cât și A.S.F. (succesoare în drepturi și obligații

a C.N.V.M., conform art. 25 din O.U.G. nr. 93/2012 aprobată prin Legea nr. 113/2013)

au arătat că nu poate fi transformată o cale de atac de retractare într-o cale

de atac de reformare sau într-un „apel deghizat”.

Textul legal care constituie

temei al contestației în anulare: art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. este

foarte clar, astfel încât orice interpretare în afară de cea ad litteram este

de fapt o interpretare contra legem, ceea ce principiul securității juridice interzice

judecătorului.

Nici invocarea

jurisprudenței C.E.D.O. nu poate reprezenta, în opinia intimaților, un argument

pentru susținerile contestatoarei, câtă vreme în hotărârile pronunțate în

cauzele Mitrea c. României și Lungoci c. României s-a statuat că principiul

certitudinii legale impune ca o hotărâre definitivă să nu poată fi revizuită

doar pentru a se obține o reexaminare a punctelor de vedere ale părților.

De asemenea,

intimații au mai arătat că în realitate apărările contestatoarei au fost examinate

atunci când s-au analizat recursurile pârâților, decizia atacată fiind corespunzător

motivată pe toate aspectele.

Prin încheierea pronunțată

la data de 21 iunie 2013, la cererea tuturor pârâților litigante, în temeiul

art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a dispus suspendarea soluționării contestației

în anulare.

La data de 18 iunie 2014,

la cererea contestatoarei, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Curți asupra contestației în anulare

Contestatoarea SC T.R.G.N.V.

SA a învestit Înalta Curte cu o cale de atac extraordinară, de retractare, pe

care a încadrat-o în dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. -

contestația în anulare specială - text legal care permite exercitarea contestației

în anulare atunci „ când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Teza principală a

autorului căii de atac pornește de la ideea că ar trebui să fie circumscrisă

ipotezei normative și situația în care apărările pe care le-a formulat în

calitate de intimat nu ar fi fost analizate de instanța de recurs.

Înalta Curte nu poate

accepta teza enunțată pentru că adaugă nepermis la lege, într-o materie în care

abordarea judecătorului nu poate fi decât restrictivă, adică limitată la motivele

care îngăduie anularea unei hotărâri judecătorești trecute în puterea lucrului judecat.

Fiind confruntată în

mai multe rânduri cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318

C. proc. civ., Curtea Constituțională a reținut (de exemplu, în Decizia nr. 1551/2009)

că „pretinsa încălcare a art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi

a cetățenilor nu poate fi reținută, deoarece reglementarea este aplicabilă în

cazul tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără

nicio distincție, și anume părților care au participat la soluționarea

recursului a cărui dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale sau al

omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare.

Textul de lege criticat

nu încalcă nici prevederile art. 21 din Constituție, întrucât, potrivit

jurisprudenței constante a instanței constituționale, dacă legiuitorul este

suveran în a reglementa diferit în situații diferite accesul la o cale ordinară

de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție, a

fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o

cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție și

deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de

lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale

stabilității și securității raporturilor juridice.

De altfel, art. 126 alin.

(2) din Constituție, potrivit căruia competenta instanțelor judecătorești și

procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și art. 129, care

prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și M.F.P. pot

exercita căile de atac, în condițiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului

prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a

condițiilor de exercitare a căilor de atac.”

De asemenea, contrar aserțiunilor

contestatoarei, C.E.D.O. nu acreditează prin jurisprudența sa ideea unei interpretări

extensive a motivelor care pot conduce la „reexaminarea unei decizii definitive

și obligatorii”, statuând în repetate rânduri că „dreptul la un proces

echitabil înaintea unui tribunal, după cum este garantat de art. 6 alin. (1)

trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenție, care

prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al

Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept

este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în

care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu

mai fie pusă sub semnul întrebării (Cauza Mitrea c. României)."

În cuprinsul

aceleiași hotărâri curtea europeană a reținut că: „Certitudinea legală

presupune respect pentru principiul res judicata, adică principiul caracterului

definitiv al deciziilor. Acest principiu subliniază că nici o parte nu are

dreptul să solicite revizuirea unei decizii definitive si obligatorii doar în

scopul de a obține o rejudecare și o nouă decizie în speță. Puterea de

revizuire a instanțelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta

erorile de judecată și erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare.

Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla

posibilitate a existenței a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un

temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificată

doar atunci când este necesară prin circumstanțele unui caracter substanțial și

imperios."

Sintetizând, Înalta

Curte reține că pretenția SC T.R.G.N.V. SA de a lărgi cadrul motivelor pentru

care poate fi exercitată contestația în anulare specială, este inadmisibilă,

aceasta configurând o veritabilă cale de atac de reformare, nepermisă de lege.

Din cuprinsul motivării

căii de atac examinate mai rezultă că, formal, contestatoarea a invocat și

omisiunea cercetării recursului său.

După cum rezultă din considerentele

deciziei instanței de recurs, instanța a respins recursul declarat de

reclamantă, care viza numai respingerea capătului de cerere privind daunele materiale,

ca o urmare logică a admiterii recursurilor C.N.V.M. și Statului Român prin

M.F.P., cu consecința respingerii integrale a acțiunii reclamantei.

Considerentele pentru

care instanța de control judiciar învestită cu un recurs devolutiv potrivit

art. 304

1

C. proc. civ., a adoptat această soluție sunt clar

explicate în decizia atacată, care răspunde tuturor exigențelor de motivare a unei

hotărâri judecătorești, atât prin prisma dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., dar și a art. 6 § 1 C.E.D.O.

Ca urmare, în temeiul

art. 320 C. proc. civ., va fi respinsă contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC T.R.G.N.V. SA împotriva Deciziei nr. 3460 din 13

septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2014.