ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2754/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2754/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 443 din 13 februarie 2015, Înalta

Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul pârâților C.E. și

C.I. împotriva deciziei nr. 60 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

I civilă, a admis recursul reclamanților O.N. și O.A., a casat, în parte, decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de obligare

a pârâților C.E. și C.I. la plata sumei de 526.200 RON, a menținut celelalte dispoziții

ale deciziei, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, republicată,

a obligat pe pârâții C.E. și C.I. la plata sumei de 8.115,9 RON, reprezentând taxă

judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului, a obligat pe pârâții C.E.

și C.I. la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanți.

În ceea ce privește recursul

exercitat de pârâții C.E. și C.I., Înalta Curte a constatat că aceștia, făcând trimitere

la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au considerat că instanța de apel

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv antecontractul de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți cu defuncta T.O. la data de 17 iulie 2002,

atunci când a apreciat că înscrisul în cauză nu a fost revocat/modificat prin procura

specială autentificată din 20 august 2007.

Argumentele pârâților

în susținerea acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situației de fapt,

astfel cum rezultă, în opinia acestora, din dovezile administrate, precum și pe

reținerea unui raționament juridic greșit ce rezultă din interpretarea corelativă

eronată a actelor vizate (antecontractul de vânzare-cumpărare și procura specială)

și a celorlalte probe din dosar.

Pentru a verifica în ce

măsură se aplică dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie stabilit, în

cazul fiecărui act juridic dedus judecății, modalitatea în care judecătorii fondului

au apreciat asupra clauzelor convenției în cauză, au făcut distincție între clauzele

clare și cele obscure inserate în cuprinsul acestuia, fără a trece dincolo de intenția

părților, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere.

În cauză, analiza poartă,

din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra modalității de revocare

a actului juridic cercetat, ci asupra stabilirii cuprinsului acestuia prin interpretarea

corectă a clauzelor sale, dat fiind că interpretarea clauzelor unui contract permite

determinarea exactă a conținutului obligației însăși, astfel cum aceasta a fost

concepută de către părțile contractante.

În speță, pârâții susțin,

pe de o parte, că actele cauzei supuse interpretării au primit un alt înțeles decât

cel ce rezultă din termenii și textul lor, cu referire expresă la conținutul procurii

speciale autentificată din 20 august 2007, care „revocă” implicit antecontractul

de vânzare-cumpărare încheiat la 17 iulie 2002, iar, pe de altă parte, că din probele

administrate ar rezulta încheierea unui nou act juridic, altul decât cel avut în

vedere la pronunțarea soluției din apel.

Înalta Curte a constatat

că referirea la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este greșită, în condițiile

în care nu s-a contestat valabilitatea clauzelor antecontractului de vânzare cumpărare

ori modalitatea lor de interpretare (nu s-a contestat că între părțile în litigiu

s-a încheiat inițial un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul

deținut de T.O.), ci s-a susținut de către pârâți că acest antecontract nu mai produce

efecte ulterior revocării sale printr-o nouă convenție, confirmată prin procura

specială din 2007.

Înalta Curte a apreciat

astfel că prima ipoteză susținută de pârâții poate fi cenzurată în această fază

procesuală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în timp ce, în cel de-al

doilea caz, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică

invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății.

Înalta Curte a reținut

că instanța de apel, în raport de situația de fapt constatată, ce a rezultat din

probele administrate - ce nu mai pot fi reinterpretate în recurs în condițiile în

care, a considerat în mod corect că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat

în anul 2002 nu a fost înlocuit de o altă convenție a părților în litigiu, de natură

a conduce la respingerea acțiunii reclamanților.

În cauză, mandatul special

a fost dat reclamantului O.N. de către promitenta vânzătoare T.O. în considerarea

posibilității vânzării unei porțiuni de teren la un preț foarte bun, în contextul

în care aceasta era bolnavă și greu de transportat. De asemenea, trebuie reținut

și faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2002, deși a privit

întreaga suprafață de teren de 5.935 mp, la momentul formulării acțiunii a purtat

asupra unei suprafețe de 3.277 mp, rest de proprietate rămas în patrimoniul defunctei

T.O. după vânzarea suprafeței de 2.658 mp prin intermediul reclamantului O.N., în

baza procurii speciale autentificată din 20 august 2007.

Mențiunea din contractul

de vânzare-cumpărare a parcelei de 2.658 mp, autentificat din 04 octombrie 2007,

încheiat între T.O. prin mandatar O.N. și SC A.I.C.G. SRL, în sensul că vânzătorul

în nume propriu și prin mandatar declară pe propria răspundere că imobilul înstrăinat

nu este grevat sau revendicat de vreo persoană, nu face obiectul Legii nr. 10/2001

sau vreunei legi speciale de retrocedare sau obiectul vreunui proces, fiind liber

de sarcini și servituți, nu probează recunoașterea implicită a revocării convenției

din 17 iulie 2002. Așa cum a observat și instanța de apel, această mențiune se regăsește

și în cuprinsul procurii speciale din 2007, mandatarul O.N. fiind mandatat de vânzătoarea

T.O. să declare că imobilul în cauză, obiect al convenției intervenite ulterior,

la 04 octombrie 2007, nu este grevat sau înstrăinat, aspect care dovedește îndeplinirea

exactă a condițiilor sub care a fost dat mandatul.

Nefiind probată încheierea

unui nou act juridic (negotium iuris) care să revoce înțelegerea intervenită între

reclamanții O.N. și O.E. și pârâta inițială T.O. la data de 17 iulie 2007, în mod

corect, în conformitate cu dispozițiile art. 1073 - 1077 C. civ., instanțele de

fond au validat antecontractul de vânzare-cumpărare contestat și au pronunțat o

hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Ca atare, Înalta Curte,

în raport de dezlegările și interpretarea dată de instanța de apel respectivelor

acte juridice invocate – antecontractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002 și

procura specială din 20 august 2007, a constată că formularea unor critici de nelegalitate

de către pârâții C.E. și C.I. întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. nu se justifică în situația de față.

Împotriva deciziei civile

nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

a formulat contestație în anulare contestatorii C.E. și C.I., prin care au susținut

că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în cauză

fiind incident motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Astfel, în decizie și

în încheierea de ședință din 21 noiembrie 2014, instanța de recurs a reținut că

pentru faza procesuală a apelului contestatorii datorează taxă judiciară de timbru

de 8.115,9 RON, motiv pentru care în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1999,

republicată, aceștia au fost obligați la plata acestei sume.

Dispoziția dată de instanță

este rezultatul unei erori materiale, al neexaminării cu atenție a actelor aflate

în dosarul instanței de apel - cu citația emisă la data de 14 mai 2014, instanța

le-a pus în vedere să achite suma de 4.618 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru

și să depunem timbru judiciar în valoare de 0,5 RON. Aceștia s-au conformat dispoziției

instanței și au achitat suma. Dacă instanța de recurs ar fi avut în vedere această

plată ar fi trebuit să dispună darea în debit doar cu suma de 3.497,90 RON.

La data de 17

februarie 2015 instanța de recurs a trimis Direcției de venituri a Primăriei municipiului

Alba Iulia o adresă pentru punerea în executare a deciziei civile nr. 443 din

13 februarie 2015 cu privire la plata sumei de 8.115,9 RON taxă judiciară de timbru.

Contestatorii au susținut

totodată că hotărârea instanței de recurs este rezultatul omisiunii din greșeală

de a cerceta unele din motivele de modificare a hotărârii, în cauză fiind incident

motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.

În concret, au susținut

că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, în sensul că antecontractul

de vânzare - cumpărare încheiat la data de 17 iulie 2002 între T.O. în calitate

de promitentă-vânzătoare și reclamanții O.N. și O.A. nu a fost revocat prin actul

intitulat „Procură specială" din 20 august 2007.

Părțile, prin procura

autentică menționată, au încheiat o nouă înțelegere cu privire la terenul în suprafață

de 5.935 mp și au făcut trimitere la celelalte probe administrate la dosarul cauzei,

respectiv la actele încheiate de reclamanți cu martora C.M. și la declarația acesteia

în calitate de martor, pe care instanța de recurs a omis să le cerceteze.

Reclamanții au încheiat

în anul 2002 și cu martora C.M. un antecontract de vânzare-cumpărare pentru un teren

învecinat cu cel al antecesoarei T.O., în suprafață tot de 5.935 mp, stabilind prețul

de 11.000 dolari SUA și având aceleași clauze cu cele cuprinse în antecontractul

pe care l-au încheiat cu T.O.

Din examinarea antecontractului

rezultă că această contestatoare, C.E., i-a semnat în calitate de martor, ceea ce

evidențiază strânsa legătură dintre cele două antecontracte încheiate cu intimații

O.N. și O.A.

În baza acestui antecontract,

intimatul s-a ocupat de soluționarea procesului pe care C.M. îl avea în temeiul

Legii nr. 18/1991, care a fost finalizat prin punerea în posesie, emiterea titlului

de proprietate și înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară. După care,

aceștia au revocat antecontractul de vânzare-cumpărare pe care-l încheiase în anul

2002 și au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 24 august 2007 cu martora

C.M. În acest contract de vânzare-cumpărare s-a consemnat prețul de 517.000 RON,

nu prețul de 11.000 dolari SUA consemnat în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Audiată ca martor, C.M. a declarat că după încasarea prețului, contestatorii, împreună

cu martora, au avut cu reclamantul mai multe discuții legate de restituirea prețului

încasat din vânzarea terenurilor lui T.O. și C.M. către SC A.I.C.G. SRL. Aceasta

având în vedere procura care a fost dată contestatoarei de antecesoarea T.O.

În primăvara anului 2009,

reclamantul le-a propus ca pe lângă sumele virate în contul antecesoarei T.O. (în

total 550.000 RON) să le mai predea suma de 1.400.000.000 ROL și două apartamente

în valoare totală de 8.600.000.000 ROL.

Aceeași propunere a fost

făcută de reclamant și martorei C.M., care a acceptat-o, primind pe lângă suma de

517.000 RON și două apartamente, plus 1.600.000.000 ROL, în total 15.000.000.000

ROL, așa cum rezultă din declarația acesteia dată în instanță, precum și din răspunsul

dat de intimatul O.N. la întrebările din interogatoriul luat de instanță.

Antecesoarea T.O. și contestatorii

nu au acceptat oferta, și, dându-șe seama că reclamantul este nesincer, la data

de 08 aprilie 2009 au revocat Procura autentică din anul 2007. După care s-au adresat

instanței de judecată, solicitând să fie obligați reclamanții să restituie suma

încasată, litigiul formând obiectul Dosarului nr. 1859/107/2009 al Tribunalului

Alba, în prezent suspendat până la soluționarea litigiului din dosarul de față.

Instanța de recurs nu

a analizat și aceste motive de recurs, cu ocazia examinării cazului de modificare

a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. S-a mărginit să interpreteze

trunchiat și greșit actul intitulat „Procură specială", precum și contractul

de vânzare-cumpărare autentic din 04 octombrie 2007 și antecontractul de vânzare-cumpărare

autentic din 28 august 2007, încheiate de antecesoarei T.O. prin reclamantul O.N.

cu SC A.I.C.G. SRL.

Dacă instanța de recurs

ar fi avut în vedere aceste argumente, pe care să le coroboreze cu celelalte argumente

arătate în recurs, ar fi putut ajunge la concluzia că instanța de apel trebuia să

admită apelul și să respingă în întregime acțiunea reclamanților.

Ca urmare a neexaminării

acestor motive de modificare a hotărârii recurate, instanța de recurs a tras concluzia

greșită a valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2002

și a respins toate celelalte capete de cerere din recurs. Apoi, a admis recursul

reclamanților și a casat hotărârea instanței de apel cu trimitere spre rejudecare

pentru a se pronunța în legătură cu plata sumei de 526.200 RON achitată de reclamanți

și a se stabili dacă aceasta reprezintă sau nu „o plată nedatorată". Aceasta

în pofida faptului că din actele aflate la dosar rezultă indubitabil că reclamantul

a plătit această sumă cu titlu de „contravaloare teren".

Analizând excepția tardivității

contestației în anulare, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente

de fapt și de drept:

Contestația în anulare

a fost introdusă pe rolul instanței în termenul prevăzut de art. 319 alin. (2) C.

proc. civ., respectiv în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,

cu mențiunea că acestor părți li s-a comunicat hotărârea motivată după data înregistrării

la instanță a cererii, ocazie cu care aceștia au putut configura în mod efectiv

motivele contestației în anulare.

În cauză, prin decizia

nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins,

ca nefondat, recursul pârâților, ceea ce înseamnă că suntem în ipoteza unei hotărâri

irevocabile care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită. Împrejurarea

că s-au stabilit prin dispozitivul acestei decizii, în temeiul Legii nr. 146/1997,

în privința contestatorilor, și obligații concrete referitoare la plata taxelor

judiciare de timbru, nu schimbă cu nimic concluzia instanței, întrucât relevantă

este soluția pronunțată asupra cererii de recurs, ca cerere principală, nu soluția

dată unor cereri accesorii.

Contestația în anulare

este nefondată, pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

În drept, contestația

în anulare al cărei regim juridic este reglementat prin dispozițiile art. 318 C.

proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în condițiile restrictive

prevăzute de aceste dispoziții legale, anume: când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.

Ipoteza prevăzută de

art. 318 prima teza C. proc. civ. - ipoteză al cărui conținut a fost foarte clar

conturat în doctrina de specialitate și jurisprudența instanțelor naționale - vizează

doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului,

pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare sau reapreciere a probelor

administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare

a legii.

Cu aceste precizări de

principiu, cu referire la primul motiv al contestației în anulare, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin încheierea de ședință

din 21 noiembrie 2014, Înalta Curte a apreciat că pârâții C.E. și C.I. datorează,

pentru faza procesuală a apelului, o taxă judiciară de timbru de 8.115,9 RON. Potrivit

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte i-a obligat pe pârâții C.E.

și C.I. la plata sumei de 8.115,9 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată

în calea de atac a apelului.

Cât timp în susținerea

acestui motiv al contestației în anulare nu s-au invocat greșeli materiale evidente

în legătură cu aspectele formale le judecării recursului, ci, așa cum lesne se poate

observa, rezolvarea unor neregularități în legătură cu plata taxelor judiciare de

timbru pentru faza procesuală a apelului, motivul contestației în anulare nu poate

fi primit.

În ce privește cel de-al

doilea motiv al contestației în anulare - contestatorii au susținut că hotărârea

instanței de recurs este rezultatul omisiunii din greșeală de a cerceta unele din

motivele de modificare a hotărârii - motiv invocat și susținut din perspectiva

art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.

Din expunerea de motive

a contestației în anulare rezultă însă că acești contestatori doar au invocat strict

formal ipoteza susmenționată - s-au referit formal la motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - în realitate, aceștia încercând o reluare a judecății,

mergând pe același raționament, anume că instanța de apel a interpretat greșit actul

dedus judecății, respectiv că instanțele nu au avut în vedere, în mod coroborat,

probatoriul administrat în cauză, la care aceștia fac trimitere în mod explicit

și detaliat.

Este important de subliniat

că, prin dispoziția legală invocată ca temei al contestației în anulare, legiuitorul

nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat

de către aceeași instanță, sub pretextul greșitei stabiliri a situației de fapt

sau a greșitei interpretări a legii, știut fiind că anularea unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile pentru astfel de motive ar echivala cu o nesocotire a

autorității de lucru judecat, prezumție de care se bucură astfel de hotărâri. În

egală măsură, pe acest temei nu pot fi primite nici criticile care urmăresc în fapt

o reevaluare a pretinselor greșeli de judecata intr-un context procedural restrictiv

sub aspectul motivelor ce pot fi invocate.

Însăși instanța de recurs

a clarificat modalitatea în care recurenții au încercat valorificarea în cauză a

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „când instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia” - statuând prioritar că argumentele pârâților în susținerea

acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situației de fapt astfel cum rezultă,

în opinia acestora, din dovezile administrate, precum și pe reținerea unui raționament

juridic greșit ce rezultă din interpretarea corelativă eronată a actelor vizate

(antecontractul de vânzare-cumpărare și procura specială) și a celorlalte probe

din dosar.

Instanța supremă a tranșat

asupra acestor chestiuni, statuând, pe de o parte, că analiza poartă, din perspectiva

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra modalității de revocare a actului juridic

cercetat, ci asupra stabilirii cuprinsului acestuia prin interpretarea corectă a

clauzelor sale, dat fiind că interpretarea clauzelor unui contract permite determinarea

exactă a conținutului obligației însăși, astfel cum aceasta a fost concepută de

către părțile contractante. Pe de altă parte, instanța supremă a apreciat că interpretarea

dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului

de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății.

Hotărârea judecătoreasca

irevocabila pronunțata de instanța de recurs a dezlegat o problema de drept litigioasă

existentă între părțile din procesul pendinte cu privire la imobilului în litigiu

și aceasta dezlegare nu mai poate fi revocata prin reluarea judecății.

Pentru considerentele

ce preced, cum criticile invocate de contestatori nu pot fi valorificate din perspectiva

motivelor de contestație în anulare reglementate de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

cererii.

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatorii C.E. și C.I. împotriva deciziei

nr. 443 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 decembrie 2015.