ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 943/2015

Decizia nr. 943/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr 6145 din 17 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B.și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 25.030 lei/

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

Prin acțiunea introductivă reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei împrumutate de 1.699.275 lei (echivalentul a 375.000 euro la data formulării cererii).

Reclamanta a arătat că în luna decembrie 2009 a încheiat cu pârâta un contract de împrumut prin care s-a convenit că reclamanta va împrumuta societatea pârâtă cu suma de 375.000 euro, pentru ca aceasta să achite ipoteca instituită în favoarea societății C. asupra avionului proprietatea pârâtei, înregistrat în Danemarca.

A susținut reclamanta că și-a îndeplinit obligația asumată și a transferat pârâtei suma de 375.000 euro, după cum urmează: 300.000 euro în data de 2 decembrie 2009 și 75.000 euro în data de 8 decembrie 2009.

Împrumutul s-a făcut fără stabilirea unui termen limită pentru rambursarea sumelor împrumutate.

Pârâta B. a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești din România și pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Din conținutul contractului încheiat între părți reiese faptul că reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei suma de 375.000 euro, precum și să suporte toate cheltuielile viitoare generate de întreținerea aeronavei și închirierea motoarelor, iar pârâta se obliga să vireze suma respectivă către C., în vederea transferării ipotecii pe care aceasta din urmă o deținea asupra aeronavei și să pună aeronava la dispoziția SC A. SRL, aptă de zbor și cu echipaj de piloți, ori de câte ori acest lucru îi este solicitat. Nicăieri în conținutul contractului nu se specifică obligația pârâtei de a restitui suma de 375.000 dolari SUA.

Pârâta și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin contractul încheiat cu reclamanta, astfel că, la data de 15 martie 2011, dreptul de ipotecă a fost înregistrat pe numele SC A. SRL, după cum reiese și din anexa la contractul de cumpărate cu rezervă de proprietate încheiat între C. și pârâtă.

Tribunalul a apreciat că respectivul contract nu poate fi calificat drept un contract de împrumut, chiar dacă părțile au folosit termenul de „împrumut" pentru suma menționată.

Potrivit contractului, reclamanta SC A. SRL s-a declarat de acord să împrumute pârâta B. cu suma de 375.000 dolari SUA pentru achitarea ipotecii în favoarea C., în conformitate cu Anexa 1.

Tribunalul a apreciat că moneda sumei asupra căreia au convenit părțile prin contract este dolari SUA, iar nu euro cum a susținut reclamanta, având în vedere forma contractului semnat de reprezentanții ambelor societăți, în care s-a menționat suma de 375.000 dolari SUA, contractul de vânzare-cumpărare cu rezervă de proprietate, încheiat între C., în calitate de vânzător și B.din conținutul căruia rezultă că prețul avionului a fost stabilit în dolari SUA, ultima rată scadentă în luna decembrie 2009 fiind în sumă de 336.250 dolari SUA și corespondența purtată între părți din care rezultă că reclamanta a efectuat o plată în sumă de 375.000 euro în luna decembrie 2009, însă pentru un transport conform comenzii nr. 20091101, din care 254.675 euro pentru avion (inclusiv 2.975 pentru piloți), iar 120.325 euro pentru D.

Conform Contractului, condiția între pârâta B. și reclamanta SC A. SRL a fost ca avionul să rămână în proprietatea B., reclamanta preluând ipoteca înregistrată, urmând ca ipoteca în favoarea SC A. SRL în calitate de beneficiar, să fie comunicată de către C. autorității aviatice daneze E., imediat ce C. a primit plata finală. După aceea, SC A. SRL va fi creditorul ipotecar exclusiv asupra avionului, aceasta deținând controlul absolut asupra operării avionului.

Din clauzele contractuale s-a reținut că odată cu virarea sumei de bani menționată în contract, reclamanta a dobândit nu doar posesia avionului și dreptul de folosință, ci și dreptul de dispoziție asupra avionului putând să-l înstrăineze în orice moment, oricui va crede de cuviință, aceste atribute fiind specifice dreptului de proprietate.

În atare situație, tribunalul a apreciat că nu poate fi calificat drept un contract de împrumut contractul încheiat între părți, deoarece dobândirea atributelor specifice dreptului de proprietate conduc la concluzia că între părți s-a urmărit încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract de împrumut.

Acesta era și motivul pentru care părțile nu au prevăzut un termen pentru restituirea sumei „împrumutate", iar în cazul în care reclamanta ar fi decis vânzarea bunului, pârâta ar fi fost degrevată de orice obligație cu privire la „împrumut".

Potrivit Contractului cu rezervă de proprietate încheiat între C., în calitate de vânzător și B., în calitate de cumpărător, vânzătorul și-a rezervat dreptul său de proprietate față de avion cu toate accesoriile acestuia și toate modificările, până când întreg prețul de cumpărare nu a fost plătit și contractul de vânzare-cumpărare nu este înregistrat în registrul de drepturi pentru avioane cu prima prioritate de drept de gaj.

Tribunalul a constatat că prin convenția încheiată între părțile prezentului litigiu, reclamanta nu a preluat doar drepturile vânzătorului C. din contractul de vânzare-cumpărare cu rezerva de proprietate, ci și drepturi care aparțin proprietarului și anume dreptul de a folosi avionul, de a-l modifica, de a decide locul unde va fi mutat, de a-l înstrăina unui terț, de unde a rezultat în opinia instanței, că nu se afla în prezența unui simplu contract de împrumut, ci scopul urmărit de părți a fost acela ca reclamanta să dobândească proprietatea asupra avionului, pârâta păstrând doar un drept de proprietate formal asupra bunului, aceasta neputând dispune nestingherită vânzarea lui, câtă vreme transferul ipotecii în favoarea reclamantei a fost înregistrată în evidențele oficiale daneze.

Din clauzele Contractului încheiat între părți, a rezultat că reclamanta exercita toate drepturile și și-a asumat toate obligațiile cu privire la avionul în discuție, ca și cum ar fi proprietarul exclusiv al avionului, lăsând să se înțeleagă că pârâta rămâne numai formal proprietarul acestuia.

Prin convenția încheiată între părți, reclamanta și-a asumat obligația de a plăti toate cheltuielile pentru întreținerea aeronavei, inclusiv cele legate de închirierea motoarelor, cheltuieli care nu pot fi justificate în cazul unui contract de împrumut dublat de un contract de ipotecă ci doar în cazul unui contract de vânzare-cumpărare.

Chiar dacă unele clauze ale contractului erau contradictorii, în sensul că pârâta păstra dreptul de proprietate asupra bunului, cu toate că cel care poate dispune oricând de bun este reclamanta, formularea clară a clauzelor referitoare la drepturile obținute de reclamantă și absența oricăror obligații stabilite în sarcina pârâtei, a condus la concluzia că, în speță, contractul încheiat între părți avea natura unui contract de vânzare-cumpărare.

Faptul că reclamantei i s-a transferat de la vânzătorul C. ipoteca asupra avionului nu a condus la concluzia că între părți s-a încheiat un contract de împrumut garantat cu ipotecă asupra bunului, deoarece prin contractul încheiat între părți, reclamanta a dobândit toate drepturile pe care doar un proprietar le poate exercita asupra bunului.

Înregistrarea ipotecii în favoarea reclamantei, a constituit doar o garanție că pârâta, care și-a păstrat formal calitatea de proprietar, nu va putea înstrăina bunul.

În cazul unui împrumut, chiar și atunci când nu s-a prevăzut termenul de restituire, creditorul nu poate proceda oricând la valorificarea garanțiilor oferite de împrumutat ci împrumutatul beneficiază mai întâi de un termen de restituire, stabilit de instanță în funcție de împrejurări, conform disp art. 1582 C. civ.

Interpretând contractul după intenția comună a părților, astfel cum a rezultat din clauzele contractului, aceea de a transmite reclamantei dreptul de proprietate asupra avionului și, având în vedere circumstanțele încheierii contractului, precum și faptul că nicio cauză nu poate susține termenul de „împrumut", tribunalul a apreciat că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar nu un contract de împrumut.

S-a apreciat că raporturile juridice dintre părți izvorâte din acest contract sunt guvernate de dispozițiile legii daneze, respectiv Legea nr 237 din 28 martie 2003 privind contractul de vânzare-cumpărare, cu modificările ulterioare.

Cum reclamanta nu a invocat nicio încălcare a prevederilor acestei legi, tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut culpa procesuală a reclamantei și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 25.030 lei reprezentând contravaloarea traducerilor și onorariul avocatului redus.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC A. SRL solicitând schimbarea în tot a sentinței și pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr 391 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins ca nefondate apelul principal formulat de apelanta SC A. SRL și apelul în aderare formulat de aderenta la apel B.

B. a formulat cerere de aderare la apelul formulat de reclamantă prin care a solicitat schimbarea în totalitate a sentinței asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române în ceea ce privește judecarea prezentei cauze, soluție ce a fost pronunțată prin încheierea din data de 3 aprilie 2013 și pe cale de consecință, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor române în ceea ce privește judecarea prezentei cauze.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut în esență următoarele:

În mod legal a considerat prima instanță că, în cauză, competența de soluționare aparține instanțelor române.

Potrivit disp art. 148 - 157 din Legea nr 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat se referă la competența jurisdicțională a instanțelor române în ceea ce privește soluționarea litigiilor de drept internațional privat, cum este cazul litigiului în speță.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Regulamentul nr 44/2001, competența de jurisdicție aparține instanțelor statului în care domiciliază persoana acționată în justiție.

Excepțiile de la această regulă se referă la situațiile în care persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru și sunt menționate de art. 3 și art. 5 din Regulament.

În cauză, stabilirea instanței competente să judece litigiul nu se determină ca urmare a calificării prealabile de către instanță a naturii juridice a raportului contractual dintre părți, calificare care ține de soluționarea fondului litigiului și nu poate interveni decât ulterior stabilirii competenței instanței de judecată, ci avându-se în vedere susținerea reclamantei din cererea de chemare în judecată cu privire la natura juridică a raportului contractual dintre părți.

Obligația care este solicitată de reclamantă constă în cererea de restituire a unei sume de bani pretins împrumutate, iar restituirea ar trebui să se efectueze în contul acesteia deschis la o bancă din România.

Executarea obligației solicitate ar urma să se efectueze în România, ceea ce, conform disp art. 5 lit. a) din Regulamentul de la Bruxelles atrage competența de judecată a instanțelor române.

În cauză, potrivit reglementărilor europene, sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, la care au aderat treptat toate statele membre ale Uniunii Europene.

În lipsa alegerii de către părți a legii aplicabile, legea aplicabilă contractului este legea țării cu care aceasta prezintă cele mai strânse legături, prezumându-se că cele mai strânse legături ale contractului sunt cu țara în care partea care trebuie să execute prestația caracteristică are domiciliul/reședința sau sediul.

Din interpretarea clauzelor contractului dintre părți reiese că prestația caracteristică a acestuia constă în deținerea controlului absolut asupra operării avionului, astfel cum rezultă din integralitatea clauzelor, dar mai ales din clauza de la alin. (4) al contractului. Potrivit acesteia, apelanta SC A. SRL „va fi creditorul ipotecar exclusiv asupra avionului" și „va deține controlul absolut asupra operării avionului".

Controlul absolut asupra avionului este explicitat de contract la alin. (7) și cuprinde „dreptul exclusiv" de a decide localizarea avionului, cine va utiliza avionul, ce modificări trebuie executate la acesta, inclusiv dreptul de a vinde avionul.

Deoarece intimata pârâtă, în calitate de debitor al obligației de a executa prestația caracteristică are sediul în Danemarca, precum și faptul că executarea propriu-zisă a prestației caracteristice s-a realizat tot în Danemarca, rezultă că, potrivit art. 4 din Convenția de la Roma din 1980, contractul are cele mai strânse legături cu legea daneză, aceasta fiind legea aplicabilă raporturilor contractuale dintre părți.

Având în vedere prioritatea reglementărilor Uniunii Europene, calificarea naturii juridice a contractului trebuie să se realizeze în raport de legea aplicabilă acestuia, în cauză de legea daneză.

Disp art. 2563 din N.C.C. dispun că: „legea străină se interpretează și se aplică potrivit regulilor de interpretare și aplicare existente în sistemul de drept căruia îi aparține".

În legea daneză nu există nicio prevedere legală referitoare la modul de determinare a naturii unui contract, determinarea naturii contractului este astfel decisă în baza interpretării contractului, intențiilor părților și a circumstanțelor înconjurătoare.

În cauză, potrivit opiniei juridice a societății de avocatură din Danemarca, „contractul trebuie interpretat ca fiind un contract de vânzare în conformitate cu art. 4 nr 16 din Legea daneză privind creditele".

Potrivit art. 4 pct. 16 din Legea contractelor de credit din Danemarca: „Vânzarea cu rezervarea proprietății: Va însemna o cumpărare prin credit, atunci când s-a convenit că vânzătorul poate obține din nou posesia asupra obiectului vândut în cazul neîndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor sale. Vânzarea cu rezerva proprietății se va referi și la contractele care sunt numite contracte de închiriere, sau în care plata pare a fi o compensație pentru utilizarea obiectului, cu condiția să reiasă că scopul este ca persoana care a primit obiectul să devină proprietara acestuia".

Contractul în cauză nu reprezintă un contract de împrumut, deoarece, pe de o parte, nu sunt prevăzute elemente de esența unui astfel de contract, cum ar fi obligația împrumutatului de restituire a sumei împrumutate și termenul de scadență. Pe de altă parte, obligația corelativă achitării de apelanta reclamantă a ipotecii deținută de C. asupra avionului asumată de intimata pârâtă constă în acordarea societății apelante a controlului absolut asupra avionului, inclusiv a dreptului de dispoziție asupra acestuia în sensul de a „decide să vândă Avionul oricând și oricui dorește", vânzare ce ar avea drept efect exonerarea intimatei pârâte de obligațiile contractuale asumate.

Astfel cum a reținut prima instanță, natura juridică a contractului este cea de contract de vânzare cu rezervă a proprietății, potrivit art 4 pct 16 din Legea contractelor de credit din Danemarca. Nu pot fi astfel reținute ca fiind întemeiate susținerile apelantei reclamante referitoare la natura juridică de contract de împrumut a contractului dintre părți și la faptul că intimata pârâtă ar datora apelantei reclamante vreo sumă de bani cu titlu de restituire împrumut.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar F., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Instanța a aplicat în mod greșit legea daneză în cauză; calificarea contractului trebuia să se facă potrivit legii române.

Dispozițiile art. 2558 N.C.C. nu intră în conflict cu Convenția de la Roma 1980, ci constituie doar o premisă a aplicării acesteia.

Instanța era ținută ca mai întâi să stabilească natura contractului dedus judecății, urmând ca în funcție de aceasta să determine prestația caracteristică și, ulterior, și legea aplicabilă.

Însăși Convenția de la Roma 1980 prevede la art. 4 alin. (5) că prezumția instituită de alin. (2) (actul juridic are legături mai strânse cu statul în care trebuie să se execute prestația caracteristică) nu este valabilă dacă această prestație specifică nu poate fi determinată.

Instanța trebuia să stabilească întâi natura juridică a raportului dedus judecății, pentru ca mai apoi, în funcție de aceasta să determine prestația caracteristică și, pe cale de consecință și legea aplicabilă.

Disp. art. 2558 N.C.C. nu vin în contradicție cu prevederile Convenției de la Roma 1980, ci aplicarea lor este chiar o operațiune necesar a fi făcută înainte de determinarea legii aplicabile potrivit Convenției, constituind deci o premisă.

Contractul încheiat de părți este unul de împrumut, ceea ce înseamnă că prestația caracteristică este rambursarea împrumutului. Cum sumele împrumutate trebuie restituite în același cont din care au fost transferate și acest cont este deschis în România, rezultă că aici este locul de executare. Pe cale de consecință, instanța trebuia să aplice în cauză legea română.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - Instanța a schimbat natura actului juridic dedus judecății. între părți s-a încheiat un contract de împrumut, nu de vânzare-cumpărare.

Considerentele reținute de instanță sunt contradictorii și lipsite de orice logică juridică.

Recurenta susține că a acordat intimatei-pârâte un împrumut care a fost garantat cu ipoteca cu deposedare ce a fost constituită în favoarea recurentei, ceea ce înseamnă o garanție deținută de o persoană asupra bunului proprietatea altuia, nu asupra propriului bun.

Termenul folosit de părți este acela de împrumut și este utilizat de două ori în cuprinsul contractului.

Susținerea instanței în sensul că nu poate fi vorba de un contract de împrumut atâta vreme cât nu sunt prevăzute obligațiile esențiale nu poate fi primită, cât timp contractul de împrumut este unul real, pentru a cărui încheiere valabilă nu este nevoie de niciun înscris, ci doar remiterea sumei de bani.

În realitate, recurenta nu a dobândit dreptul de dispoziție asupra avionului, ci numai dreptul de a hotărî condițiile unei eventuale vânzări, ceea ce nu însemna că recurenta era cea care dispunea efectiv de avion, vânzându-l. Vânzarea urma să se facă tot de pârâtă în calitate de proprietară, însă în condițiile stabilite de societatea recurentă. în caz de refuz din partea pârâtei, recurenta nu ar fi putut niciodată să vândă avionul, ci ar fi avut alte mijloace de regres împotriva pârâtei.

În contract nu se prevede nicăieri un preț al avionului. Dovada că este un contract de împrumut este însăși constituirea ipotecii asupra avionului. Dacă s-ar fi transferat dreptul de proprietate nu avea niciun sens ca în contract să mai fie prevăzute prerogativele recurentei de a se folosi și a dispune de avion.

Acest control total asupra avionului de care beneficia recurenta reprezenta în fapt o ipotecă cu deposedare menită tocmai să garanteze acesteia restituirea împrumutului.

Pârâta-intimată a apreciat la momentul redactării întâmpinării că voința internă i-a fost aceea de a încheia un contract de prestări servicii.

Natura juridică reală a raportului principal dintre părți este una de împrumut, iar calificarea dată de pârâtă, de instanța de fond și cea de apel, anume aceea de contract de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de proprietate este una nesusținută de prevederile contractuale și de probele aflate la dosar.

Art. 304 pct. 8 - Instanța a schimbat înțelesul vădit al contractului. Moneda contractului este euro, nu dolari SUA.

Contractul de împrumut este un contract real, astfel încât acesta se formează doar la momentul predării banilor, fiind irelevant ce se consemnează în înscris.

Recurenta solicită obligarea intimatei pârâte la restituirea sumei în euro.

În cauză, intimata pârâtă B.a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente.

În cauză s-a identificat în mod corect legea daneză ca fiind aplicabilă fondului cauzei. Astfel, s-a reținut aplicarea acestei legi considerându-se că este legea țării cu care speța are cele mai multe legături, prin prisma obligațiilor contractuale, dar și a elementelor non-contractuale.

Înalta Curte reține faptul că normele din cadrul tratatelor internaționale, respectiv din cadrul tratatelor comunitare se aplică în mod direct.

Convenția de la Roma este un astfel de tratat comunitar ale cărui prevederi sunt direct aplicabile în dreptul intern.

Art. 2558 C. civ. se referă la acele situații în care, pe lângă necunoașterea legii aplicabile contractului, nu pot fi determinate nici instituția de drept și nici natura raportului juridic dintre părți.

În speță, instituția juridică ce trebuie analizată este aceea a contractelor, iar natura raportului juridic dintre părți este raportul juridic contractual.

În funcție de prestațiile caracteristice stabilite de părți, prestații care reflectă voința internă a părților se determină natura contractului.

Nu se poate considera că încadrarea juridică a unui act se face prin stabilirea mai întâi a naturii acestuia și nu prin identificarea drepturilor și obligațiilor părților.

Drepturile și obligațiile părților sunt cele care reflectă scopul urmărit de părți prin încheierea contractului și care permit calificarea juridică a actului.

Potrivit disp art. 4 din Convenția de la Roma, pentru a stabili legătura unui contract cu un sistem de drept național, trebuie să se stabilească țara cu care acest contract prezintă „cele mai strânse legături".

În cauză, prestația caracteristică a constat în trecerea ipotecii pe numele recurentei reclamante și punerea la dispoziția acesteia a aeronavei.

Efectuarea tuturor operațiunilor legate de întreținerea aeronavei și închirierea motoarelor erau în sarcina pârâtei intimate care are sediul în Danemarca. Mai mult decât atât, aeronava asupra căreia SC A. SRL a preluat dreptul de ipotecă este înregistrată în registrele oficiale din Danemarca iar operațiunile de întreținere ale aeronavei au avut loc tot pe teritoriul Danemarcei.

Așa fiind, interpretarea contractului, executarea obligațiilor, urmările încălcării dispozițiilor contractuale, modurile de stingere ale obligațiilor pentru contractul dintre părți urmează a fi apreciate conform dispozițiilor din legea daneză, potrivit disp. art. 10 alin. (1) din Convenția de la Roma.

Potrivit clauzelor contractuale, dreptul de ipotecă, astfel cum acesta este stabilit în contractul încheiat între C. și SC A. SRL, va fi transferat pe numele SC A. SRL. Astfel, SC A. SRL a preluat toate drepturile și obligațiile ce aparțineau C. care avea calitatea de vânzător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare cu rezerva de proprietate încheiat cu B.

Preluarea de către SC A. SRL a drepturilor și obligațiilor ce aparțineau C. a fost consemnată în registrele oficiale ale Autorității de Stat de Navigație Aeriană din Danemarca.

Suma de 375.000 dolari SUA reprezintă prețul plătit de SC A. SRL pentru a se opera transferul dreptului de proprietate asupra aeronavei pe numele său.

În acest sens, în raportul anual al pârâtei intimate pentru perioada 2009 - 2010 întocmit în scopuri contabile și fiscale, valoarea avionului a fost considerată din punct de vedere contabil și al impozitului fiind zero, cumpărătorul dreptului de utilizare, recurenta reclamantă SC A. SRL putând prelua avionul, în orice moment, fără să plătească.

Așa fiind, Curtea de Apel a calificat în mod corect contractul dintre părți ca fiind un contract de vânzare cu rezerva de proprietate, interpretând conținutul acestuia în conformitate cu circumstanțele în care acesta a fost încheiat și cu dispozițiile Legii privind contractele de credit din legislația daneză.

Principiile de interpretare a clauzelor contractuale din legislația daneză stabilesc că, pentru determinarea înțelesului acestora, prioritate are voința internă a părților și nu expresiile folosite în cuprinsul contractului.

Faptul că părțile au folosit termenul de „împrumut" în cuprinsul contractului nu face dovada încheierii unui contract de împrumut.

Prin virarea sumei de bani recurenta reclamantă SC A. SRL a dobândit prerogativele dreptului de proprietate asupra aeronavei, iar pârâta intimată B.a utilizat această sumă pentru a procura beneficii pentru SC A. SRL. Această sumă era destinată a achita ipoteca deținută de C. Air în scopul transferării acesteia către SC A. SRL.

Mai mult, părțile au stabilit expres în cuprinsul contractului că SC A. SRL dobândește dreptul de a decide să vândă aeronava.

Asumarea de către recurentă a obligației de a acoperi toate costurile legate de întreținerea aeronavei, precum și pe cele legate de închirierea motoarelor nu sunt obligații specifice părților dintr-un contract de împrumut.

Părțile din contract nu au stabilit un termen pentru restituirea împrumutului, nu au consemnat un cont în care să se facă o asemenea restituire și nici nu au consemnat existența obligației de restituire, obligație ce ține de esența contractului de împrumut.

Așa fiind, rezultă că voința părților nu era aceea de încheiere a unui contract de împrumut.

Decizia de a vinde sau nu aeronava aparține recurentei reclamante, iar aceasta este o formă de manifestare a dreptului de dispoziție care aparține numai proprietarului bunului.

Existența dreptului de ipotecă în favoarea recurentei-reclamante nu reprezintă o garantare a restituirii împrumutului, ci este o consecință a preluării ipotecii deținute de C. conform contractului de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate încheiat cu SC A. SRL.

Din conținutul contractului reiese destinația expresă dată de SC A. SRL sumei de bani, respectiv de a achita ipoteca deținută de C. și nu de a efectua un împrumut.

Intimata pârâtă nu a susținut niciodată că între părți s-a încheiat un contract de împrumut.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că reclamanta recurentă nu a invocat și nici nu a probat existența altor reglementări legale daneze care să fie aplicabile cauzei și potrivit cărora raportul juridic dintre părți să poată fi calificat ca fiind un contract de împrumut.

Nu poate fi reținută critica recurentei conform căreia B.era singura care avea sarcina de a face dovada legii străine, din moment ce legea daneză se aplică fondului cauzei și nu doar pârâtei intimate și apărărilor acesteia.

Moneda în care a fost încheiat contractul este dolari SUA, astfel cum reiese chiar din mențiunile contractului semnat de ambele părți.

SC A. SRL a preluat ipoteca asupra aeronavei, substituindu-se lui C. în contractul încheiat cu B.și sumele din cuprinsul acelui contract sunt exprimate în dolari SUA.

Mai mult, în cuprinsul contractului semnat de ambele părți suma consemnată este 375.000 dolari SUA.

În aceste condiții, pretențiile recurentei ca intimata să-i restituie suma de 375.000 euro este neîntemeiată.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că pretențiile sale nu trebuie analizate prin raportare la dispozițiile legii daneze deoarece acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile legii române, iar instanța, în acest mod a încălcat principiul disponibilității, Înalta Curte reține:

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamantă nu leagă instanța, care este chiar datoare să determine cadrul procesual exact.

Așa fiind, în cauză nu a fost încălcat principiul disponibilității.

Mecanismul contractual dintre părți, deși este unul atipic, nu contravine dispozițiilor legale.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate, și pe cale de consecință, potrivit disp art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, însă în dovedirea acestor pretenții a depus o notă de calcul privind cuantumul cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu pentru faza de apel și mai multe anexe din care rezultă orele de consultanță juridică și reprezentare în fața Curții de Apel.

Întrucât nu s-au depus înscrisuri doveditoare din care să rezulte cuantumul cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu în faza recursului, cererea privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - prin administrator judiciar F. București împotriva Deciziei civile nr. 391/2014 din 4 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Respinge cererea intimatei pârâte B. Danemarca privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2015.