ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 221/2016

Decizia nr. 221/2016

Deliberând, în condițiile art. 385 coroborat cu dispozițiile art. 494 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4420 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și a fost obligată pârâta SC Î. SA la plata următoarelor sume: 28.841 lei, daune materiale către reclamanta A., 8150 lei, daune materiale către reclamanta H., daune morale în cuantum de 300.000 lei către reclamanta A., 150.000 lei către fiecare dintre reclamanții B., C., D., 200.000 lei către reclamanta H., 250.000 lei către fiecare dintre reclamanții E. și F. și 100.000 lei către reclamanții G. și I. Totodată, instanța a dispus plata către reclamanți a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi/întârziere la sumele acordate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă a sumelor și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.100 lei către reclamanta H. și 3100 lei către reclamanta A.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, la data de 27 aprilie 2013, numitul J. a condus autoturismul pe DJ 584A Gavojdia Caransebeș, iar la pasajul de trecere la nivel cu calea ferată situat la KM CER 502+850, datorită nerespectării de către șofer a semnalelor acustice și luminoase ale indicatorului Stop, a avut loc un accident rutier care s-a soldat cu moartea celor 3 persoane care se aflau în mașina, inclusiv a șoferului J. Datorită imprudenței conducătorului auto, autoturismul a intrat în coliziune cu trenul Regi, iar persoanele aflate în autovehiculul menționat, respectiv pasagerii A. și K. și-au pierdut viața. Prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj din data de 9 noiembrie 2013 din Dosarul penal nr. x/P/2013, s-a dispus neînceperea urmării penale față de J. pentru infracțiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) și (5) C. pen. întrucât a intervenit decesul acestuia.

Polița de asigurare R.C.A. pentru autoturism, valabilă la data producerii accidentului, a fost încheiată la SC Î. SA, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosar.

Reclamanta din cauză A. este mama defunctului A. iar C., B. și D. sunt frații acestora (aspect ce rezulta din actele de stare civilă depuse la dosar).

În ceea ce îi privește pe reclamanții H., aceasta este soția defunctului K., reclamanții E. și F. sunt copiii acestuia, iar reclamanții G. și I. frații săi (astfel cum rezultă din actele de stare civilă).

În drept, s-a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în vigoare la data producerii accidentului, conform cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare. Totodată, potrivit art. 50 din lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamanților, astfel cum s-a reținut și prin considerentele încheierii de ședință din data de 10 iunie 2014, reclamanții au formulat cererea în calitatea acestora de rude precum și având în vedere relațiile de afecțiune cu persoanele decedate în accident. Urmare săvârșirii de către conducătorul auto a unui fapt ilicit (constând în nerespectarea regulilor de circulație la trecerea la nivel de cale ferată), s-a produs decesul persoanelor aflate împreună cu acestea în autoturism, respectiv A. și K.

Cererea de chemare în judecată este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a asigurătorului persoanei vinovate, iar reclamanții au formulat cererea nu în considerarea calității acestora de moștenitori ai persoanelor decedate. dreptul urmărit a fi valorificat nefiind un drept dobândit prin succesiune. Dimpotrivă, reclamanții au formulat pretențiile în reprezentarea unui drept propriu, și anume dreptul la despăgubire pentru fapta ilicită a asiguratului care a avut drept consecință decesul unei persoane apropiate, motiv pentru care aceștia se încadrează în categoria de terțe persoane păgubite, conform art. 50 din legea nr. 136/1995.

Contrar susținerilor pârâtei, tribunalul a apreciat că în ceea ce privește solicitarea reclamanților de plată a daunelor morale aceasta nu poate fi respinsă ab initio prin invocarea dispozițiilor art. 1390 alin. (1) N.C.C. Aceasta întrucât prin raportare la solicitarea reclamanților, aceștia au solicitat în fapt repararea prejudiciului nepatrimonial, iar conform art. 1391 N.C.C., iar alin. (2) al aceluiași articol instituie pentru prima dată dreptul oricărei persoane care ar putea dovedi existența unui astfel de prejudiciu de-a face o astfel de solicitare, acest drept fiind recunoscut potrivit acestui text de lege în primul rând rudelor.

Prejudiciul moral suferit de soția, frații sau copiii celui decedat în accident reprezintă un prejudiciu prin ricoșeu, reprezentat de durerea sufletească cauzată oricărei persoane apropiate prin decesul unei persoane victima unei fapte ilicite; prin urmare, legea nu limitează recuperarea unui astfel de prejudiciu doar la persoanele aflate în întreținerea victimei, art. 1390 invocat în întâmpinare făcând referire la ipoteza în care se solicită plata întreținerii ca un element al prejudiciului material cauzat prin moartea întreținătorului, ipoteză ce nu se regăsește în prezenta cauză. N.C.C. nu limitează strict sfera persoanelor care pot solicita despăgubiri pentru suferințele cauzate de moartea victimei, la rudele apropiate și soțul acesteia, ci creează cadrul legal ca - în anumite circumstanțe - și alte persoane cu care victima a avut relații apropiate să pretindă și să obțină repararea prejudiciului moral încercat.

În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale, reclamanta A. a solicitat daune materiale în cuantum de 28.841 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării și a ritualurilor creștinește ca urmare a decesului fiului său A., iar reclamanta H. daune materiale în cuantum de 8.150 lei cu același titlu.

Solicitarea a fost considerată întemeiată în raport de dispozițiile art. 49 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora în caz de deces, la stabilirea sumelor ce urmează a fi acordate vor fi avute în vedere cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative, cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea. Astfel cum rezulta din cuprinsul documentelor justificative depuse la dosar, reclamanta A. a dovedit efectuarea unor cheltuieli cu ocazia înmormântării și a ritualurilor creștinești ca urmare a decesului fiului său A. în cuantum de 28.841 lei, aspect ce rezulta și din declarația martorului L.

Reclamanta H. a dovedit la rândul său efectuarea cheltuielilor de înmormântare și a ritualurilor creștinești ca urmare a decesului soțului său K., în cuantumul solicitat de 8.150 lei, soția defunctului fiind cea care s-a ocupat de achitarea acestor costuri.

Cu privire Ia capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând daune morale, tribunalul a reținut că prejudiciul nepatrimonial reprezintă acea consecință negativă dăunătoare cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările aduse drepturilor personale nepatrimoniale. Având în vedere caracterul neeconomic al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate va viza doar efectul compensatoriu și nu va încerca prețuirea valorilor nepatrimoniale lezate, dreptul la viață fiind inestimabil și incontestabil. S-a constatat că nu exista criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în aceasta situație fiind incomensurabile. Practica judiciară în materie este, însă, constantă în sensul ca daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu. Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, la stabilirea cuantumului daunelor morale ar trebui avute în vedere unele împrejurări care ar fi susceptibile să ghideze în mod orientativ cuantificarea daunelor morale, astfel încât ar trebui ținut cont de criterii de cuantificare subiective, cum sunt gradul de rudenie, gradul de vinovăție a victimei, vârsta victimei, starea de sănătate, împrejurarea că aceștia se află sau nu în întreținerea defunctului. Totodată, în aprecierea categoriei de persoane care pot invoca existența unui prejudiciu afectiv, instanța trebuie să aibă în vedere un criteriu suplimentar și anume acela al relației victimă - persoană care invocă prejudiciul afectiv. în consecință, la stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate, tribunalul a avut în vedere atât doctrina cât și jurisprudența depusă la dosar, în considerarea relației de afectivitate dintre victimă și persoana care invocă prejudiciul afectiv, cuantumul sumelor fiind circumstanțiat în raport de criteriile menționate mai sus și probele administrate în cauză.

Astfel, în ceea ce o privește pe reclamanta A., mama defunctului A., instanța a reținut multitudinea suferințelor unui părinte care a pierdut astfel un copil care constituia un ultim sprijin material și moral la bătrânețe, întrucât astfel cum rezultă din declarația martorului L., defunctul își ajuta mama cu bani, și deși se mutase în străinătate (respectiv în Danemarca), își vizita frecvent mama atât cât îi permitea timpul disponibil. Ținând seama de relația apropiată dintre părinte și copilul său, ca fiind una apropiată, bazată pe sentimente profunde de iubire, de împrejurarea că în fapt mama se afla în întreținerea fiului său, de faptul că mama a fost pusă în situația de a-și pierde copilul la vârsta de 26 ani, dar pe de altă parte ținând seama și de condițiile materiale de viață ale acesteia precum și de contextul economic general al societății, instanța a obligat pârâta la plata către această reclamantă a sumei de 300.000 lei, sumă care nu reprezintă prețul vieții persoanei dragi decedate în accidentul rutier, ci o reprezentare materială a propriei suferințe încercate ca urmare a dispariției premature a fiului său.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanții B., C., D., respectiv frații victimei A. a sumei de 150.000 lei pentru fiecare reclamant, în considerarea relației de afectivitate a fraților care au crescut împreună la un cămin de copii, datorită lipsei de posibilități financiare ale părinților, care s-au susținut reciproc atât material cât și moral (toți frații fiind ajutați să ajungă în Danemarca prin intermediul reclamantului D., care a fost adoptat ) astfel cum rezulta din declarația martorului și din înscrisurile depuse la dosar. Instanța a avut în vedere suferința încercată de aceștia ca urmare a dispariției premature și tragice a fratelui A., dar și a faptului că incomensurabilă suferință a unui părinte care a pierdut un copil nu este egala si comparabila cu suferințele psihice ale fraților, care între timp, nu mai trăiesc si gospodăresc împreună la același domiciliu.

Totodată, contrar susținerilor pârâtei și astfel cum s-a reținut anterior prin considerentele prezentei sentințe, instanța a reținut că și reclamantul D. este îndreptățit la despăgubire chiar nefiind în drept rudă a victimei la data accidentului ca urmare a adopției cu efecte depline, fiind legat în continuare și după data adopției prin legături puternice de afecțiune cu fratele său. După cum rezulta din declarația martorului L., toți frații țineau legătura și datorită ajutorului acordat de reclamantul D., toți frații M. au plecat în Danemarca.

În ceea ce privește impactul emoțional cauzat de decesul intempestiv al victimei K., în vârstă de 46 de ani la data accidentului, din declarația martorului N., tribunalul a reținut că aceasta se afla în relații de afectivitate cu toți membrii familiei sale, respectiv soția, copiii și frații săi, reprezentând un suport extraordinar pentru aceștia.

Din cuprinsul depoziției martorului, s-a reținut că victima împreună cu soția sa locuiau împreună, urma să-și construiască o casă, soția fiind lipsită de suportul material și moral al partenerului său de 25 de ani de viață, rămânând singurul sprijin al familiei, fiind obligată să crească cei doi copii. S-a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale aceste aspecte, dar și condițiile social-economice și jurisprudența care a statuat până în prezent asupra cuantumului daunelor morale, astfel încât a fost obligată pârâta la plata către reclamanta H. a sumei de 200.000 lei.

Referitor la reclamanții E. și F. s-a reținut că aceștia sunt copiii victimei K. (decedat la vârsta de 46 de ani), vârstă la care reprezenta un suport moral și material deosebit pentru copiii aflați în continuarea studiilor (astfel cum rezultă din declarația martorului). In raport de aceste considerente, a fost obligată pârâta la plata către fiecare dintre reclamanții E. și F. a sumei de 250.000 lei.

În ceea ce îi privește pe reclamanții G. și I., și aceștia fac parte din categoria persoanelor îndreptățite la despăgubiri în calitate de frați ai victimei K. La aprecierea cuantumului daunelor morale, s-a reținut că deși aceștia nu mai gospodăreau împreună la data producerii accidentului, relația de afectivitate dintre frați produce profunde traume emoționale ca urmare a dispariției unuia dintre aceștia la vârsta de 46 de ani, astfel încât urmează a fi stabilit cuantumul daunelor morale cuvenite acestora la suma de 100.000 lei.

În privința cuantumului total al daunelor acordate, s-a subliniat că acestea respectă limita maximă de 5.000.000 euro, prevăzută de art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei în calitate de asigurător de răspundere civilă auto la plata de penalități de întârziere, s-a constatat că, potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. De asemenea, potrivit art. 37, dacă asigurătorul R.C.A. nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv în cazul în care diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită care se plătește de către asigurător se aplică o penalizare de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere.

În cauză, deși pârâta în calitate de asigurător R.C.A. a fost notificată de către reclamanți în vederea acordării despăgubirilor solicitate, aceasta nu a formulat niciun răspuns contrar art. 36 din Ordin, motiv pentru care în temeiul art. 37, a fost obligată la plata către reclamanți a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi/întârziere la sumele acordate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă a sumelor.

În temeiul art. 271 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind culpa procesuală a pârâtei care a căzut în pretenții, dar și în considerarea art. 276 C. proc. civ., având în vedere că pretențiile reclamanților au fost admise numai în parte, instanța a obligat pârâta la plata către reclamanta H. a sumei de 3.100 lei cheltuieli de judecată și la plata către reclamanta A. a suinei de 3.100 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat (conform înscrisurilor justificative depuse la dosar).

Împotriva acestei soluții, pârâta SC Î. SA a promovat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii formulate de reclamantul D. pentru lipsa calității procesuale active și anulării ca netimbrate a cererii formulate de ceilalți reclamanți, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței în sensul diminuării daunelor morale la suma de 30.000 lei pentru reclamanții A., B., C., D., H., E., F. și 15.000 lei pentru reclamanții G. și I. și respingerii cererii de acordare a penalităților de întârziere.

Prin decizia nr. 199/2015 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta SC Î. SA în contradictoriu cu intimații A., B., C., D., E., F., G., H. și I.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 4420 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 în sensul că:

A fost obligată pârâta SC Î. SA la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale:

- câte 30.000 lei către reclamanții A., B., C., D., H.. E., F.;

- câte 15.000 lei către reclamanții G. și I.

S-a constatat că reclamanții datorau taxă de timbru pentru judecata în fond și îi obligă la plata următoarelor sume cu acest titlu: A. - 13.893,41 lei, B. - 7.105 lei, C. - 7.105 lei, D. - 7.105 lei, H. - 13.686,50 lei, E. - 13.605 lei, F. - 13.605 lei, G. - 7.105 lei și I. - 7.105 lei.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de: A. - 4.605 lei, B. - 1.505 lei, C. - 1.505 lei, D. - 1.505 lei, H. - 4.605 lei, E. - 1.505 lei, F. - 1.505 lei,G. - 405 lei și I. - 405 lei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost obligați intimații la plata către apelantă a sumei de 24.414,92 lei, cheltuieli de judecată în apel compuse din taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește timbrajul acțiunii promovate de reclamanți, cu aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, curtea de apel a constatat că, din interpretarea dispozițiilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 și ale art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, rezultă că legiuitorul a înțeles să scutească de plata taxelor judiciare de timbru numai cererile având ca obiect despăgubirile pentru daunele materiale și morale formulate în cadrul proceselor penale prin constituirea de parte civilă sau prin acțiune civilă separată introdusă la instanța civilă în condițiile art. 19 și 20 C. proc. pen.

În speță s-a reținut că nu este incidență niciuna dintre situațiile enumerate. Astfel, acțiunea fiind introdusă separat, în fața instanței civile, ar fi trebuit să fie incident în cauză fie un caz de amnistie, fie una dintre situațiile prevăzute de art. 19 sau 20 C. proc. pen.

Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) C. proc. pen., „procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății", rezultă că în speță nu a fost început niciun proces penal (față de soluția de neîncepere a urmăririi penale), iar potrivit dispozițiilor legale, actele premergătoare sunt acte ce se efectuează „în vederea începerii urmăririi penale'*, art. 224 C. proc. pen., deci înainte de începerea unui proces penal, și pot fi efectuate și de alte organe de cercetare, nu neapărat penale.

În concluzie, câtă vreme în cauză au fost efectuate exclusiv acte premergătoare în baza cărora a fost pronunțată o soluție de neîncepere a urmăririi penale prin Rezoluția din 19 noiembrie 2013, rezultă că prezenta acțiune nu are ca obiect repararea prejudiciului produs printr-o faptă penală. In cauză, nicio instanță penală și nici un alt organ judiciar competent nu a constatat, printr-o hotărâre definitivă, existența vreunei fapte penale, condiție impusă de art. 20 C. proc. pen. Sub acest aspect, s-a menționat faptul că prin Rezoluția din 16 septembrie 2013 nu a fost reținută existența niciunei infracțiuni în sarcina niciuneia dintre persoanele menționate în acea rezoluție, astfel încât acest act nu poate fi invocat în susținerea existenței cazului prevăzut de art. 20 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, instanța de apel a arătat că nu împărtășește opinia potrivit căreia scutirea ar avea în vedere toate despăgubirile invocate ca decurgând din fapte penale cât timp textul se referă în mod expres la "cauze penale" acoperind și despăgubirile civile solicitate, fără a se face distincție după cum este vorba de acțiuni civile promovate în cadrul procesului penal sau la instanța civilă. De asemenea, a considerat că prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 se aplică în mod diferențiat în funcție de caracterul intuitu personae sau nu al scutirii acordate de lege, neurmărindu-se extinderea scutirii la alte categorii de persoane în căile de atac dacă acestea nu erau din rândul celor care beneficiau de scutire pentru judecata în fond a acțiunii. Această categorie de persoane nu ar putea invoca principiul nediscriminării cât timp se află într-o situație diferita față de cei pentru care legiuitorul a apreciat că se impune scutirea de la plata taxei de timbru.

Față de cele reținute, curtea de apel a considerat că reclamanții datorau taxă de timbru pentru judecata în fond a acțiunii formulate și, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, va dispune obligarea acestora la plata sumelor stabilite în funcție de valoarea pretențiilor fiecăruia în temeiul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. În consecință, instanța de apel a obligat reclamanții la plata următoarelor sume cu acest titlu: A. - 13.893,41 lei, B. - 7.105 lei, C. - 7.105 lei, D. - 7.105 lei, H. - 13.686,50 lei, E. - 13.605 lei, F. - 13.605 lei, G. - 7.105 lei, I. - 7.105 lei.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantului D., curtea de apel a constatat că prima instanța a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 1391 alin. (2) N.C.C., care permit repararea prejudiciului nepatrimonial pentru durerea încercată prin moartea victimei independent de calitatea de soț sau rudă și oricărei alte persoane care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Acest din urmă aspect, este analizat, ca și în cazul considerentelor sentinței atacate, ca o cerință de fond a acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, inclusiv pentru circumstanțierea daunelor cuvenite, și nu în cadrul excepției procesuale.

Pe fond, instanța de apel a subliniat cu prioritate că apelanta nu a criticat considerentele primei instanțe sub aspectul îndeplinirii cerințelor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a numitului J. sau a valabilității poliței R.C.A. la data producerii accidentului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în baza poliței R.C.A. emise, apelanta - pârâtă este ținută să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguratul său răspunde față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Prin urmare, verificarea îndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale în cauză, inclusiv întinderea prejudiciului, s-a făcut în mod corect în raport de persoana acoperită prin asigurare, calitatea de asigurător R.C.A. a pârâtului din prezenta cauză determinând unele reguli speciale, inclusiv sub aspectul limitei maxime a despăgubirilor, respectate însă de instanță. Totodată, s-a constatat că apelanta nu a criticat soluția primei instanțe sub aspectul daunelor materiale reținute în sarcina sa, ci doar a daunelor morale.

În limitele apelării, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale deja citate permit repararea daunelor morale pricinuite prin durerea încercată în urma decesului unei persoane apropiate provocat printr-o faptă delictuală. Prejudiciul nepatrimonial astfel invocat aparține în mod direct reclamanților, constituind o vătămare personală a acestora și nu o vătămare a persoanelor decedate în accident cum susține apelanta în criticile incluse la punctul 3 din cererea de apel. Actele normative europene invocate de apelantă nu se opun recunoașterii în dreptul național a unor asemenea categorii de daune nici atunci când prejudiciul este acoperit prin intermediul unui asigurător R.C.A. Totodată, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 invocate chiar de către apelantă prevăd în mod expres că se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Sub aspectul determinării cuantumului daunelor morale, dincolo de criteriile avute în vedere de prima instanță, instanța de apel a apreciat că acestea ar trebui evaluate în funcție de rolul compensatoriu și nu punitiv al unor asemenea daune morale și faptul că, deși nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se țină cont de toate împrejurările obiective și subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente și echitabile.

Pentru victimele indirecte, despăgubirile se acordă pentru alinarea suferinței pricinuite prin moartea victimei directe, de care erau legate printr-o puternică legătură afectivă, și trebuie să se mențină la nivelul unei satisfacții echitabile și rezonabile. O asemenea reparație trebuie să fie justificată de o vătămare semnificativă de natură psihică și nu trebuie să depășească rolul unei compensații materiale și să se transforme într-un prilej de îmbogățire contrar valorilor sociale și umane protejate prin recunoașterea daunelor morale în asemenea cazuri.

De altfel, Rezoluția Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei nr. (75) 7 din 14 martie 1975 garantează dreptul la compensație al victimelor indirecte care au suferit un prejudiciu afectiv, dar prezumă existența unei legături de natură a determina un asemenea prejudiciu doar în cazul părinților, copiilor, soțului, logodnicului (nu și a fraților ca în cazul unora dintre reclamanți), dar chiar și atunci, sub condiția justificării unei legături puternice și constante (art. 19).

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate victimelor indirecte în caz de deces, ținând cont de specificul acestora, singurele criterii introduse prin art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 8/2008 sunt legislația și jurisprudența națională. Acestea rămân însă generale și tară o eficiență concretă cât timp legislația stabilește doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudența nu este încă stabilizată astfel încât să se poată asigura și garanta repararea echitabilă și unitară a tuturor victimelor ținând cont mai ales de valorile astfel protejate.

În acest cadru, curtea de apel a considerat că argumentul primei instanțe potrivit căruia daunele morale acordate urmăresc să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile contravine scopului recunoașterii daunelor morale în asemenea situații permițând o îmbogățire nejustificată. Totodată, curtea de apel a subliniat că lipsirea părților de întreținere sau sprijin material din partea persoanelor decedate reținută de prima instanță în considerentele sentinței atacate nu constituie un temei relevant pentru acordarea și evaluarea daunelor morale conform art. 1391 N.C.C., acestea constituind forme speciale de despăgubiri materiale potrivit art. 1390 N.C.C., ce ar fi trebuit să fie solicitate cu acest titlu de reclamanți și probate în mod corespunzător.

În respectarea principiului disponibilității, instanța de apel a constatat că în indicarea sumelor considerate ca fiind cuvenite reclamanților cu titlu de daune morale apelanta a propus sume egale pentru cele două categorii de reclamanți tară individualizare în funcție de relația de rudenie sau de fapt dintre părți și persoanele decedate.

Față de cele reținute și reevaluând criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale avute în vedere de prima instanță și menținute de instanța de apel potrivit considerentelor anterioare, curtea de apel a apreciat că suma de 30.000 lei reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului suferit de fiecare din reclamanții A., B., C., D., H., E., F., iar pentru reclamanții G. și I. se justifică acordarea daunelor morale în cuantum de 15.000 lei.

În ceea ce privește sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere, curtea de apel a considerat neîntemeiate criticile apelantei în raport de dispozițiile art. 64 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și stabilirea plății acestora începând cu data rămânerii definitive a hotărârii când sumele datorate cu titlu de daune morale vor fi indubitabil certe. Mai mult, în speță, sumele stabilite în sarcina apelantei -pârâte au fost recunoscute de aceasta prin cererea de apel și puteau fi achitate de bunăvoie și în absența unei hotărâri judecătorești.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții I., D., C., A., B., E., G., H. și F. se raportează în criticile de nelegalitate invocate la art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Un prim motiv de recurs îl reprezintă încălcarea și aplicarea greșită a legii cu privire la plata taxei de timbru și anume dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, recurenții critică hotărârea pronunțată de instanța de apel și sub aspectul nelegalității raportat la dispozițiile art. 49 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care dispune ca în caz de deces, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Un alt motiv de casare se raportează la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. întrucât, cu privire la diminuarea daunelor morale, recurenții consideră că motivarea instanței de apel este una lacunară în sensul că instanța de apel nu a făcut nicio evaluare asupra părților și asupra situației de fapt și nu a precizat în afară de „caracterul punitiv" al daunelor alte criterii efective pe care să le aibă în vedere.

Susțin recurenții că motivarea este contradictorie deoarece deși instanța apreciază în abstract că daunele se acordă și în funcție de atașamentul pe care fiecare reclamant în parte îl are cu persoana decedată, aceasta diminuează daunele și acordă daune fără a ține cont de criteriile privind relația de rudenie, relația în fapt a fiecărui reclamant cu victimele decedate. Instanța invocă principiul disponibilității în apel și raportat la acesta acordă daune în apel pentru părțile reclamante conform solicitării pârâtei din motivele de apel.

Totodată, recurenții apreciază că prin modalitatea în care instanța de apel a înțeles să judece apelul depus de către pârâtă, aceasta a încălcat principiul legalității.

Intimata - pârâtă SC Î. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția nulității recursului, care a fost comunicată recurenților- reclamanți.

Recurenții - reclamanți au depus răspuns la întâmpinare.

Referitor la faptul că recurenții -reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar intimata - pârâtă, în întâmpinare, a invocat excepția netimbrării și excepția nulității recursului, Înalta Curte, în procedura de filtrare a recursului, a considerat că recursul este admisibil, în principiu, urmând a se pronunța pe fondul recursului și în consecință excepțiile privind netimbrarea și nulitatea recursului vor fi analizate ca apărări de fond, pentru a se realiza o cercetare unitară a tuturor motivelor de recurs.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și de susținerile din întâmpinare, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii judecătorești, are în vedere și ipoteza în care hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și presupune existența unei contradictorialități între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia.

Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată, întrucât contrar susținerilor recurenților, motivele și apărările părților au făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În legătură cu acest motiv se reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea curții de apel pentru pronunțarea hotărârii.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la consecințele suportate de reclamanți ca

urmare

a deceselor rudelor acestora în accidentul rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat detaliat decizia pronunțată, analizând criticile formulate în apel, argumentând motivele pentru care a fost redus cuantumul despăgubirilor materiale acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți. Astfel, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocare de părți în susținerea capetelor de cerere.

Totodată, susținerile referitoare la dovedirea unor aspecte ale cauzei, în raport de probele administrate, nu pot fi analizate de către instanța de recurs, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Nefondat este și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitor la faptul că instanța de apel nu ar fi avut în vedere dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 la aprecierea daunelor morale.

Recurenții - reclamanți încearcă să argumenteze această critică, mai degrabă din perspectiva cuantumului, sumele cu titlu de daune morale solicitate de ei fiind reduse de către instanța de apel.

Ori, din considerentele hotărârii rezultă tară dubiu că instanța de apel s-a raportat la dispozițiile legale menționate de recurenți, considerându-le însă ca având caracter general, cât timp legislația stabilește doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudența nu este una unitară astfel încât să se poată asigura și garanta repararea echitabilă și unitară a prejudiciului suferit de toate victimele, inclusiv celor indirecte cum sunt și recurenții, ținând cont de valorile protejate în fiecare caz concret.

Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru terța persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, instanța de apel a avut în vedere toate aceste elemente în determinarea cuantumului daunelor morale, pronunțând o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a legii.

În ce privește susținerile referitoare la modul de dovedire a prejudiciului moral, acestea nu pot fi analizate întrucât ridică o problemă ce ține de aprecierea probelor, aspect care nu constituie motiv de nelegalitate.

Este însă întemeiată critica referitoare la încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, cu privire la plata taxei de timbru.

Contrar susținerilor instanței de apel care afirmă că "prin Rezoluția din 16 septembrie 2013 nu a fost reținută existența niciunei infracțiuni în sarcina niciunei persoane menționate în aceea rezoluție", în Rezoluție se menționează foarte clar că neînceperea urmăriri penale se datorează decesului făptuitorului. Prin aceiași rezoluție se specifică faptul că "se reține culpa conducătorului auto în producerea accidentului. cu consecințele descrise." însă, având în vedere că acesta a decedat, nu poate fi tras la răspundere penală, acțiunea penală nemaiputând fi exercitată deoarece sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. g) C. proc. pen. Având în vedere faptul că răspunderea penală este una personală, decesul persoanei vinovate echivalează cu încetarea procesului penal.

Prin urmare, este nefondată susținerea instanței de apel că în dosarul penal s-au efectuat doar acte premergătoare, deoarece în acest caz există o soluție dată de către organele competente.

Sintagma "cauze penale" cuprinsă în art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este limitată numai la ipoteza în care s-a pus în mișcare acțiunea penală și aceasta, întrucât procesul penal (sau cauza penală) cunoaște mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având ca etape procesuale cercetarea penală și soluționarea cauzei de către procuror), judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Toate aceste faze și etape procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale).

În consecință, împrejurarea că procesul penal a luat sfârșit în faza urmăririi penale - prin soluții de scoatere de sub urmărire penală și de neîncepere a urmăririi penale - nu înseamnă inexistența cauzei penale, care nu poate fi redusă la inculparea persoanei față de care s-au efectuat actele de urmărire penală. Și în acest caz acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a faptei ilicite, este o acțiune ce decurge dintr-o cauză penală, operând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Instanța de apel era datoare să coreleze dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 cu dispozițiile C. proc. pen. pentru a avea în vedere motivele care au stat la baza soluției de neâncepere a urmăririi penale.

Raportat efectiv la motivul avut de organul de cercetare penală privind neînceperea urmăririi penale (decesul persoanei vinovate), instanța trebuia să constate că pentru recurenți, persoane vătămate - victime indirecte, singura acțiune rămasă era acțiunea civilă care derivă clar dintr-o acțiune penală și timbrajul nu se impune în astfel de situații.

Conform dispozițiilor art. 14 și următoarele C. proc. pen., persoana vătămată printr-o infracțiune are un drept de opțiune în exercitarea acțiunii civile pentru valorificarea pretențiilor civile ce rezultă din infracțiune -calea penală și calea civilă. Utilizând calea civilă, persoana vătămată beneficiază de prevederile legale privind scutirea de la plata taxei de timbru.

Scopul legii în acordarea acestor scutiri vine ca urmare a faptului că persoana vătămată, prejudiciată a fost adusă în acest raport juridic fără voia ei, printr-o faptă ilicită, calificată de lege ca faptă penală. Așadar, în mod normal, legea a apreciat că solicitarea de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă penală nu poate fi condiționată de plata unei taxe.

De altfel, este evident că recurenții din prezenta cauză nu au putut beneficia de dreptul de opțiune între a exercita acțiunea civilă alături de cea penală sau separat. Recurenții, datorită decesului persoanei vinovate au fost nevoiți să aleagă singura cale posibilă pentru repararea prejudiciului, acțiunea civilă.

Prin urmare, obligarea recurenților la plata taxei de timbru pentru judecata în fond a cauzei dispusă prin decizia din apel încalcă drepturile conferite de lege pentru aceste victime.

În consecință, fiind întemeiat recursul reclamanților sub apectul timbrajului, urmează a fi admis în conformitate cu art. 496 C. proc. civ., cu consecința modificării în parte a deciziei în sensul se va înlătura dispoziția privind obligarea reclamanților la plata taxei de timbru datorată pentru judecata în fond cu următoarele sume: A. - 13.893,41 lei, B. - 7.105 lei, C. - 7.105 lei, D. - 7.105 lei, H. - 13.686,50 lei, E. - 13.605 lei, F. - 13.605 lei,G. - 7.105 lei și I. - 7.105 lei și va fi menținut restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții I., D., C., A., B., E., G., H. și F. împotriva Deciziei nr. 199/2015 din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea reclamanților la plata taxei de timbru datorată pentru judecata în fond cu următoarele sume:

- A.-13.893,41 lei,

- B. - 7.105 lei,

- C. - 7.105 lei,

- D. - 7.105 lei,

- H. - 13.686,50 lei,

- E. - 13.605 lei,

- F. - 13.605 lei,

- G. - 7.105 lei,

- I. - 7.105 lei. Menține restul dispozițiilor deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2016.