ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 730/2014

Decizia nr. 730/2014

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4910 din 10 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâții A. Sălaj, B. și C., prin D. a Județului Sălaj, împotriva sentinței nr. 647 din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate invocată de reclamanta E. cu privire la dispozițiile pct. III lit. b) din Ordinul comun nr. 42/77/2011 emis de F. și C. privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că

obiectul excepției de nelegalitate supuse analizei în cauza de față îl constituie dispozițiile pct. III lit. b) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, aprobate prin Ordinul comun nr. 42/77/2011 emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale și ministrul finanțelor publice.

Dispozițiile normative contestate au fost emise în aplicarea și executarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, conform prevederilor art. 17 din acest act normativ „În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, F. și C. vor elabora normele metodologice de aplicare a prezentei legi, care vor fi aprobate prin ordin al ministrului muncii, familiei și protecției sociale și al ministrului finanțelor publice, care va stabili și formula concretă de calcul al salariilor, indemnizațiilor și soldelor pentru anul 2011”.

În cadrul procedurii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ trebuie analizată în funcție de actele normative cu forță juridică superioară în baza cărora acesta a fost emis, în raport cu principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, principiu consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Argumentul invocat, atât de către intimata-reclamantă cât și de către prima instanță, în favoarea tezei nelegalității dispozițiilor normative contestate îl constituie împrejurarea că acestea fac referire la treapta 3 de salarizare, fără ca Legea nr. 285/2010 să conțină o astfel de prevedere, argumentul fiind, evident, greșit.

Astfel, din conținutul prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, rezultă că legiuitorul a urmărit ca, pentru anul 2011, salarizarea personalului nou-încadrat, precum și a celui promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea să se facă la un singur nivel de salarizare, acela fiind cel în plată pentru funcții similare.

Prevederile art. 2 din lege trebuie, însă, interpretate prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) din aceeași lege, mai sus citate, cu care se coroborează și care fac trimitere în mod expres la o salarizare având drept referință funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010, acestea reprezentând, deci, „nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare”, la care se referă art. 2.

Așadar, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 nu doar că nu exclud raportarea la trepte de salarizare dar chiar o prevăd, stabilind că salarizarea, pentru personalul aflat în situațiile menționate în ipoteza normei, se face la „nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare”, acest nivel fiind, conform art. 4 alin. (3) din aceeași lege, cel „în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010”, nivel stabilit începând cu 1 ianuarie 2011, prin reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice.

Că astfel trebuie interpretate prevederile legale în discuție rezultă și din dispozițiile cuprinse la pct. II art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată prin Legea nr. 283/2011, unde se prevede în mod expres că „În cazul funcționarilor publici nou-încadrați sau promovați, nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010”.

Legiuitorul a menținut, așadar, același criteriu de calcul al nivelului de salarizare pentru funcționarii publici nou-încadrați sau promovați, inclusiv pentru anul 2012, acesta fiind cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizată în anul 2010.

Or, prevederile pct. III lit. b) din Metodologia aprobată prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale și ministrul finanțelor publice, realizează tocmai punerea în aplicare a acestei reguli, instituită de legiuitor prin dispozițiile art. 2 și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010, pe care le respectă întocmai.

Împotriva Deciziei nr. 4910 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, E. a formulat cerere de revizuire.

Revizuenta și-a întemeiat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., însă fără a dezvolta motivele pe care se sprijină calea de atac exercitată.

Examinând cauza și cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste dispoziții se aplică și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs.

Invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- să existe hotărâri definitive contradictorii;

- hotărârile potrivnice să fie pronunțate în aceeași pricină;

- hotărârile să fie date în dosare diferite;

- în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei;

- să se ceară anularea celei de a doua hotărâri.

Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunțate ori pe considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.

Condițiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea cererii de revizuire.

În cauza de față, revizuenta nu precizează care sunt hotărârile potrivnice a căror revizuire se solicită în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., pentru ca instanța să poată verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege invocat.

Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de E. împotriva Deciziei nr. 4910 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 februarie 2014.