ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1226/2016

Decizia nr. 1226/2016 Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei B., în calitate de autoritate implicata în privatizarea SC A. SA, la plata despăgubirilor reprezentând c/val. suprafeței de 3.151 mp teren și imobilelor aferente situate în sat Bistrița, com. Alexandru cel Bun, jud. Neamț, restituite în natură foștilor proprietari, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9093 din 6 noiembrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/32/2008, la valoarea actuala de circulație a acestor bunuri.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii reprezentând contravaloarea dobânzilor plătite de reclamantă băncilor creditoare pe durata cât s-au făcut plăți succesive, respectiv rate eșalonate în vederea îndeplinirii obligațiilor de plata către Statul Roman prin C. și D. S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata. Prin sentința civilă nr. 5323 din 30 octombrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul contabil E., a dispus majorarea onorariului de expert de la 1.000 lei la 2545 lei.

Totodată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea reclamantei SC A. SA împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. împotriva chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtei B., pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 129.128 lei despăgubiri.

A respins celelalte pretenții ale reclamantei ca neîntemeiate. A obligat pârâta B. să plătească reclamantei 5.198,56 lei cheltuieli de judecată și 1.545 lei, onorariu cuvenit expertului contabil E. În motivarea soluției pronunțate, Tribunalul București a reținut, în esență, că pârâta B. are calitatea de instituție implicată în procesul de privatizare și obligația legală de a plăti reclamantei o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului. Tribunalul a reținut că valoarea despăgubirilor se stabilește în funcție de valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta a fost reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, astfel cum rezultă din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți prin care a fost soluționat recursul în interesul legii.

Totodată, s-a mai reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată, având în vedere că între instituția publică pârâtă și chematul în garanție nu există o obligație de garanție sau de despăgubire. Din interpretarea dispozițiilor art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 rezultă că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligație de plată proprie în sarcina statului, aceasta rămânând în patrimoniul instituțiilor publice implicate în privatizare, iar statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor, din perspectiva atribuțiilor ce-i revin.

Împotriva acestei sentințe și a tuturor încheierilor premergătoare, a declarat apel pârâta B., solicitând admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinței și a tuturor încheierilor pronunțate în Dosarul nr. x/3/2012, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii față de B. ca neîntemeiata. Prin Decizia civilă nr. 1095 din 23 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta B., a anulat în parte sentința atacată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Totodată, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumelor de 129.128 lei cu titlu de despăgubiri, 5.198,56 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și 1.545 lei cu titlu de onorariu expert contabil. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, în esență, că despăgubirile solicitate de reclamantă au fost corect stabilite în temeiul dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, detaliind argumentele care au format convingerea instanței în acest sens. Sub acest aspect, s-a mai reținut că, în speță, contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 120 și 289 au fost încheiate la data de 14 iunie 1995, astfel că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile, în ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta B. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel București a reținut că aceasta este fondată în raport cu dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a apreciat că între reclamanta și pârâta din cererea introductivă, pe de o parte și chematul în garanție nu se impune existența unui raport juridic, fiind suficient doar existența unui raport juridic între pârâtă și chematul în garanție în temeiul căruia pârâta să poată promova o cerere în garanție sau în despăgubire împotriva celui chemat în garanție. S-a mai reținut că, potrivit art. 32 4 alin. (6) din O.U.G.

nr. 88/1997 , statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare a societăților a obligațiilor prevăzute de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 . Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului român, este garantul îndeplinirii obligațiilor de către acesta, obligații care rezultă din procedura privatizării și care sunt prevăzute de dispozițiile legale incidente în materie. În plus, mai reține instanța de apel că, reprezentarea Statului de către Ministerul Finanțelor Publice este reglementată prin dispozițiile art. 223 alin. (1) coroborat cu art. 6 alin. (6) din Legea nr. 287/2009/R privind C. civ. și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate și respingerea apelului formulat de pârâta B., cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii cererii de chemare în judecata formulata de SC A. SA și a cererii de chemare în garanție astfel cum au fost formulate. În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de B. față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, susține că în cauză se impune respingerea cererii de chemare în garanție întrucât nu există raport juridic obligațional între Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român și B., și de altfel nici B. nu indică un raport juridic în fundamentarea cererii de chemare în garanție. Totodată, precizează că, B. nu a participat la procedura privatizării cu mijlocirea Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât atragerea răspunderii patrimoniale a instituției nu se poate răsfrânge negativ asupra unui terț, respectiv Ministerul Finanțelor Publice. Recurentul mai susține că, în considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a motivat doar soluția de admitere a cererii de chemare în garanție prin raportare la dispozițiile art. 60 și următoarele C. proc.

civ. de la 1865, fără a indica motivele pentru care au fost înlăturate susținerile chematului în garanție, fiind astfel invalidat raționamentul instanței de fond cu privire la excepția invocată. În cuprinsul motivele de recurs, chematul în garanție a procedat la evocarea dispozițiilor legale pe care le consideră incidente în cauză și care susțin, în opinia sa, respingerea cererii de chemare în garanție. Totodată, a susținut că nu există un raport juridic obligațional nici între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SRL, iar dispozițiile art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport. Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea horărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul declarat de recurentul-chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor este nefondat pentru următoarele considerente: Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia.

Recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că acesta poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății și înlăturarea acestei contradicții se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 alin. (6) din O.U.G.

nr. 88/1997. Motivele de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, se referă la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât nu ar exista niciun raport juridic obligațional între Statul Român și B. care să conducă la obligarea Statului la plata despăgubirilor în calitatea acestuia de chemat în garanție. Înalta Curte rețină că, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție promovată de pârâta B. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, aceasta a fost în mod corect admisă întrucât, potrivit art. 60 și următoarele C. proc. civ. între reclamanta și pârâta din cererea introductivă, pe de o parte, și chematul în garanție nu se impune existența unui raport juridic, fiind suficient doar existența unui raport juridic între pârâtă și chematul în garanție în temeiul căruia pârâta să poată promova o cerere în garanție sau în despăgubire împotriva celui chemat în garanție.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că potrivit dispozițiilor art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, Statul român garantează îndeplinirea obligațiilor de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare a societăților, astfel cum acestea au fost prevăzute de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Prin introducerea alin. (6) la art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, legiuitorul a prevăzut o garanție speciala în sarcina Statului Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Astfel, această dispoziție legală a fost prevăzută pentru a preîntâmpina imposibilitatea reparării acestor prejudicii, Statul Roman fiind garantul acestor reparații împotriva efectelor create de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În mod corect a reținut instanța de apel faptul că B. face parte din categoria instituțiilor publice implicate în privatizare pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina lor prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. Însă, acesta ca reprezentant al statului, este garantul îndeplinirii acestor obligații de către B., reprezentarea statului de către acest minister fiind reglementată la art. 223 alin. (1) C. civ.

adoptat prin Legea nr. 287/2009 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Mai mult, instanța reține că nu a fost stabilit un alt organ care ar putea garanta, în numele statului, îndeplinirea obligației de despăgubire de către instituția publică implicată. În plus, potrivit dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, toate sumele încasate de B. din dividende, contracte de privatizare etc. se varsă la bugetul statului. În consecință, Înalta Curte apreciază că soluționarea cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este susceptibilă de critică, aceasta fiind în mod legal admisă de către instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de chematul în garanție Statul Roman prin Ministerul Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva Deciziei nr. 1095 din 23 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2016.