ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 84/2012

Asupra recursului penal de față, Prin sentința penală nr. 342 din 29 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul ari278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul persoană vătămată R.A. împotriva rezoluției din data de 19 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția de proceduri speciale, din dosarul nr. 51 l/P/2010, și a rezoluției din data de 17 iunie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția de proceduri speciale, din dosarul nr. 1057/II-2/2010. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul persoană vătămată la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pe data de 21 iunie 2010, pe rolul instanței a fost înregistrată plângerea împotriva rezoluției din data de 19 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția de proceduri speciale, din dosarul nr. 51 l/P/2010, și a rezoluției din data de 17 iunie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, din dosarul nr. 1057/II-2/2010, formulată de petentul-persoană vătămată R.A. În motivare, petentul a arătat că procurorul general, promovat nu datorită performanțelor profesionale, ci docilității sale față de torționari, trebuie să cunoască modul în care se cercetează penal o infracțiune de corupție, precum abuzul în serviciu, iar magistratul este un funcționar public, plătit să presteze servicii.

A solicitat casarea rezoluției, cu reținerea cauzei, spre judecare, și plata unor daune materiale în cuantum de 60.000 lei. Au fost atașate dosarele nr. 51 l/P/2010 și nr. 1057/11-2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. A fost trimis dosarul nr. 5764/2/2010 al Curții de Apel București, secția a Il-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea conexării.

Analizând conținutul plângerii, precum și actele și lucrările dosarelor, Curtea a reținut că, prin plângerea sa, petentul-persoană vătămată a susținut o serie de abuzuri comise de făptuitorul comisar-șef M.F., director adjunct al Penitenciarului Giurgiu, care, pe data de 5 ianuarie 2009, l-a supus la rele tratamente și l-a torturat, prin întreruperea curentului electric, făptuitorul Z.G.T., judecător delegat, i-a respins plângerea, iar făptuitorul C.M.I., judecător la Judecătoria Giurgiu, în dosarul nr. 3968/236/2009, nu i-a comunicat transcrierea, deși a încuviințat-o la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2009, nu i-a comunicat încheierea de ședință din data de 2 noiembrie 2009, i-a respins contestația, a consemnat, în mod fals, că s-a pronunțat în ședință publică și nu a redactat sentința penală nr. 1.426 din 16 noiembrie 2009 în termenul legal de 20 de zile.

A constatat că, prin rezoluția din data de 19 mai 2010, din dosarul nr. 51 l/P/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, secția de proceduri speciale, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii M.F. pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., de supunere la rele tratamente prevăzute de art. 267 C. pen. și de tortură prevăzute de art. 267 1 C. pen., Z.G.T. pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și C.M.I. pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen.

și de fals intelectual prevăzute de art. 289 C. pen., reținându-se că prin: Încheierea de ședință nr. 203 din 23 martie 2009 din Camera de Consiliu, din dosarul nr. 95/2009, judecătorul delegat Z.G.T. a admis plângerea formulată de petentul R.A., depus la Penitenciarul Giurgiu, al cărui director adjunct este comisarul-șef M.F.

și, în consecință, a anulat hotărârea nr. 19 din 13 ianuarie 2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin care i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară a suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de o lună, întrucât pe data de 12 din 13 ianuarie 2009, în jurul orei 1,05, a bătut puternic în ușa camerei de deținere, creând agitație pe secție și perturbând programul de somn al celorlalți deținuți; Încheierea de ședință nr. 251 din 8 aprilie 2009 din Camera de Consiliu, din dosarul nr. 96/2009, același judecător delegat a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de același petent împotriva Hotărârii nr. 3/2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a avertismentului, deoarece pe data de 5 din 6 ianuarie 2009, în jurul orei 1,30, a protestat, în mod nejustificat, la întreruperea curentului electric și a încercat să-i instige pe ceilalți deținuți să protesteze; - încheierea de ședință nr. 250 din 8 aprilie 2009, din dosarul nr. 94/2009, același judecător delegat a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de același petent împotriva hotărârii nr. 4 din 6 ianuarie 2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de o lună, deoarece pe data de 5 din ianuarie 2009,

în jurul orei 2,00, a bătut puternic în ușa camerei de deținere, solicitând furnizarea de curent electric la prize, iar contestația formulată de petent a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința penală nr. 1.426 din 16 noiembrie 2009, din dosarul nr. 3968/236/2009, a Judecătoriei Giurgiu - Cauze cu arestați, în completul de judecată format din judecătorul C.M.I, însă hotărârile judecătorești sunt supuse căilor de atac, neputând fi examinate în fond pe calea unei plângeri penale îndreptată împotriva magistratului. De asemenea, Curtea a reținut că, prin rezoluția din data de 17 iunie 2010, din dosarul nr. 1057/11-2/2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul-persoană vătămată R.A.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarelor, Curtea a apreciat că plângerea nu este întemeiată. Curtea a constatat că petentul-persoană vătămată a fost sancționat disciplinar, în mod definitiv, pentru încălcarea, pe data de 5 ianuarie 2009, a regulamentului de ordine interioară al penitenciarului, în care execută, în regim de maximă siguranță, pedeapsa detențiunii pe viață, pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav. Curtea a apreciat că măsura de suspendare, pe timpul nopții, a furnizării energiei electrice în camerele de deținere, dispusă de conducerea penitenciarului, tocmai pentru a asigura respectarea programului de odihnă de către toți deținuții, nu constituie un abuz sau vreun tratament inuman, astfel că, în mod corect, s-a stabilit că nu a fost comisă vreo faptă de natură penală.

Totodată, s-a arătat că hotărârile judecătorești nu pot fi cenzurate decât prin exercitarea căilor de atac, astfel că plângerea penală împotriva judecătorului, formulată de către partea perdantă, constituie o modalitate abuzivă, în încercarea nepermisă de a obține o soluție favorabilă. Curtea a constatat că, prin încheierea de ședință din data de 2 noiembrie 2009, din dosarul nr. 3968/236/2009, Judecătoria Giurgiu, cauze cu arestați a respins, ca inadmisibilă, cererea de transcriere a ședinței de judecată din data respectivă, formulată de petentul R.A., întrucât nici măcar nu debutase cercetarea judecătorească, după care a acordat cuvântul pe probe, însă, constatând incoerența petentului, a pășit în dezbatere, dispunând amânarea pronunțării, ori o asemenea încheiere de ședință interlocutorie nu se comunică.

În același timp, potrivit art. 310 alin. (l) și alin. (2) C. proc. pen., la pronunțarea hotărârii judecătorești părțile nu se citează, însă, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. XXIV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dispozitivul hotărârii judecătorești trebuie să conțină mențiunea pronunțării în ședință publică, sub sancțiunea nulității relative, prevăzută de art. 197 alin. (l) și (4) C. proc. pen., care este condiționată de dovedirea unei vătămări. De asemenea, Curtea a constatat că petentului-persoană vătămată i-a fost înmânată dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a extrasului de pe dispozitivul sentinței penale, împotriva căreia acesta a declarat contestație în anulare (dosarul nr. 51 l/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București).

Nerespectarea termenului procedural de redactare a unei hotărâri judecătorești nu atrage răspunderea penală a judecătorului. Ca atare, judecătorul C.M.I. i-a respectat petentului toate drepturile procedurale, așa încât, în mod corect, s-a stabilit că nu există nici o faptă, în materialitatea sa. Curtea a considerat că plângerea penală nu trebuie privită numai prin prisma lipsei sale de fundament, dar și ca o dovadă a exercitării, cu rea-credință, a dreptului privind accesul liber la justiție. însuși faptul că se solicită tragerea la răspundere penală a tuturor, conducători de penitenciar și judecători, pune la îndoială seriozitatea unei asemenea sesizări a organelor judiciare, care efectuează cercetări penale costisitoare, ca timp și cheltuieli procedurale.

De asemenea, însăși plângerea cu care a fost sesizată această instanță de judecată dovedește abuzul de drept, prin imposibilitatea petentului de a-și prezenta argumentele care l-au determinat să exercite, în continuare, această cale de atac. De altfel, potrivit caracterizării și fișei medicale de la locul de detenție, petentul, care suferă de tulburare de personalitate de tip antisocial, cu elemente de egocentrism, a creat numeroase probleme în penitenciar, fiind, deseori, sancționat disciplinar, pentru tentativă la evadare, atac sau atitudine necuviincioasă față de cadre, nerespectarea regulamentului de ordine interioară, distrugere de bunuri, confecționare și deținere de obiecte interzise.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul R.A. care, în esență, prin cererea de recurs și precizările scrise, depuse la termenul de judecată din data de 11 martie 2011, susține că, în mod greșit, i-a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului fondului, prin încheierea din 5 octombrie 2010. Arată că a formulat cerere de recuzare pentru că prezentul dosar nu a fost conexat cu cauza 5764/2/2010 înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și nu i s-a permis să ia cunoștință de lucrările dosarului, făcând trimitere la dispozițiile art. 47 și 48 lit. d) și g) C. proc. pen.

Invocă faptul că, în mod neîntemeiat, i s-a aplicat amenda judiciară și că plângerea formulată împotriva acesteia a fost soluționată de același judecător, prin încheierea din 14 ianuarie 2011. Totodată, arătă că dosarele parchetului, constituite ca urmare a plângerii sale, cu privire la care a solicitat a fi anexate, conțin probe ce contravin soluției adoptate de procuror, susținând că aspectele privind supunerea la rele tratamente, au fost ignorate. Precizează că menține plângerea ce a format obiectul dosarului 5764/2/2010 al Curții de Apel București, secția a II- a penală, că susține conexarea acestuia cu prezentul dosar și casarea sentinței 342 din 29 octombrie 2010, întrucât hotărârea este pronunțată de un judecător incompatibil.

Invocă dispozițiile art. 385 9 pct. 3-5, 10, 14 și 17 C. proc. pen. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., coroborat cu art. 278 alin. (10) C. proc. pen. (în forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010), Curtea consideră recursul petiționarului ca neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arăta. Se impune mai întâi precizarea că, deși cu prilejul dezbaterilor, recurentul petent a criticat numai încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului desemnat să soluționeze cauza în fond, prezentul recurs are caracter devolutiv integral, astfel că pricina va fi analizată sub toate aspectele de fapt și de drept.

Cât privește critica adusă încheierii din 5 octombrie 2010 prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorului fondului, Înalta Curte constată că, în raport de motivele invocate și cazurile de incompatibilitate expres și limitativ prevăzute de art. 47 și 48 C. proc. pen., în mod corect s-a considerat, prin încheierea din 5 octombrie 2010, că este neîntemeiată cererea de recuzare a judecătorului desemnat să soluționeze, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., plângerea formulată de petentul R.A. Aspectele invocate ca fiind împrejurări din care ar rezulta incompatibilitatea judecătorului care a soluționat cauza în primă instanță, vizează desfășurarea cercetării judecătorești, astfel că Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanță, că nu s-a făcut dovada existenței vreunui interes al judecătorului în soluționarea pricinii și nici că acesta și-ar fi spus părerea cu privire la soluția care s-ar putea pronunța în cauză.

În plus, nu s-a dovedit că ar exista dușmănie între judecătorul fondului, soțul sau una din rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv, și recurentul petent, soțul sau rudele acestuia până la gradul al treilea inclusiv pentru a fi incidente dispozițiile art. 48 lit. g) C. proc. pen. Înalta Curte constată că, așa cum rezultă din practicaua sentinței recurate, ședința de judecată a fost publică, judecarea cauzei a avut loc cu participarea procurorului, iar prezența intimaților nu era obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (4) C. proc. pen., potrivit căruia numai când judecătorul consideră că este absolut necesară prezența persoanei lipsă, legal citată, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia.

Prin urmare, este neîntemeiată invocarea cazurilor de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 4 și 5 C. proc. pen. Totodată, Înalta Curte reține că plângerea formulată, în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen., de recurentul petent R.A., a fost soluționată pe baza actelor din dosarele 511/P/2010 și 1057/II-2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, dosare care au fost atașate prezentei cauze, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 9 iulie 2010 și referatul întocmit de grefier, după redactarea încheierii de ședință de la termenul de judecată din 2 august 2010. În aceste condiții, este nefondată critica recurentului petent referitoare la împrejurarea că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra cererii sale de anexare a acestor dosare, al căror conținut ar fi de natură a combate soluția de netrimitere în judecată a intimaților, dispusă de procuror prin rezoluția 51 l/P/2010 din 19 mai 2010 și menținută prin rezoluția 1057/II-2/2010 din 17 iunie 2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la critica privind neconexarea dosarului 5764/2/2010 la dosarul 5509/2/2010, Înalta Curte reține că prima plângere depusă de petent, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. (data plicului 18 iunie 2010), și înregistrată sub nr. 5509/2/2010, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, a fost soluționată prin sentința pronunțată în prezenta cauză. Cu privire la cea de-a doua plângere întemeiată pe aceleași dispoziții legale, a fost pronunțată, ulterior, sentința penală 389 din 15 septembrie 2011, în dosarul 5764/2/2010 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată împotriva rezoluției 1057/II-2/2010, cu motivarea că există autoritate de lucru judecat [(această din urmă hotărâre fiind definitivă conform art. 287 1 alin. (10) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010)]. Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că, atâta timp cât, judecătorul fondului și-a întemeiat hotărârea pe actele și lucrările efectuate de procuror, în cauza în care a adoptat rezoluția criticată de recurentul petent, respectiv în dosarul 511/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, nu există motive a se considera că nereunirea cauzelor 5764/2/2010 și 5509/2/2010 a fost de natură a influența soluția dată în prezenta cauză. Referitor la critica privind netemeinicia amenzii judiciare aplicate la termenul din 29 octombrie 2010, se constată că recurentul petent a fost sancționat, în baza art. 198 alin. (4) lit. a) C. proc.

pen., iar prin încheierea din 14 ianuarie 2011 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de reexaminare formulată în temeiul art. 199 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că aplicarea amenzii judiciare este justificată, în raport de modul în care R.A. și-a exercitat drepturile sale procedurale, acesta nefăcând dovada imposibilității de a-și îndeplini obligația, care a determinat aplicarea sancțiunii, nici în fața primei instanțe care a soluționat cererea de reexaminare și nici cu ocazia judecării prezentului recurs. încheierea din 14 ianuarie 2011 a fost pronunțată de judecătorul fondului, în conformitate cu art. 199 C. proc. pen., care prevede că persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii, organului judiciar care a aplicat amenda judiciară, dispoziții legale în funcție de care nu se poate admite că există un caz de incompatibilitate, după cum a susținut recurentul.

Pe de altă parte, Înalta Curte precizează că încheierea din 14 ianuarie 2011 este recurabilă față de dispozițiile art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că recursul declarat împotriva sentinței se socotește a fi făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii. Pe fondul cauzei, se constată că, în mod corect, prima instanță a considerat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., față de intimații M.F., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246, 267 și 267 1 C. pen., Z.G.T., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. și C.M.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen.

și art. 289 C. pen., este legală și temeinică. Înalta Curte reține, astfel cum reiese din încheierea 250 din 8 aprilie 2009 pronunțată de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în dosarul 94/2009, că sancțiunea disciplinară, pentru fapta din 5 ianuarie 2009 a fost aplicată recurentului petent, de Comisia de disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin hotărârea nr. 4 din 6 ianuarie 2009. Comisia de disciplină a acționat în conformitate cu dispozițiile art. 73 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, text de lege care îi conferă atribuția de a aplica prin hotărâre scrisă una dintre sancțiunile disciplinare prevăzută de lege sau, după caz, de a clasa dosarul de cercetare disciplinară.

Din încheierea nr. 250 din 8 aprilie 2009 rezultă că hotărârea Comisiei de disciplină s-a întemeiat pe Raportul de incident întocmit de agentul constatator din Penitenciarul Giurgiu, declarația petentului formulată cu ocazia cercetării incidentului și cea dată de acesta în fața judecătorului delegat. Ținând seama cele de mai sus, se constată că plângerea împotriva hotărârii Comisiei de disciplină a fost soluționată de intimatul Z.G.T., în calitate de judecător delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Legea nr. 275/2006, pronunțând încheierea nr. 250 din 08 aprilie 2009, în dosarul 94/2009.

Urmând procedura instituită de legea specială menționată, recurentul petent a formulat contestație împotriva încheierii 250 din 8 aprilie 2009, la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, iar prin sentința 1426 din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Giurgiu, în dosarul 3968/236/2009, acțiunea formulată a fost respinsă. Sentința a fost pronunțată de intimatul judecător C.M.I., care a respins și cererea de transcriere a ședinței de judecată din 2 noiembrie 2009, aceasta fiind formulată de petent înainte de debutul cercetării judecătorești, situație în care nu a existat un interes justificat pentru solicitarea formulată.

De asemenea, în acord cu prima instanță, se consideră că nu i-au fost încălcate recurentului drepturile procedurale prin mențiunea pronunțării în ședință publică a hotărârii, și nici prin îndeplinirea procedurii de comunicare a dispozitivului sentinței sau prin termenul în care a fost redactată hotărârea judecătorească, în raport de dispozițiile art. 310 C. proc. pen., art. 197 alin. (l) și (4) C. proc. pen. și decizia în interesul Legii nr. 24/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. În concluzie, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză, Înalta Curte constată că nu există faptele reclamate de recurentul petent împotriva intimaților Z.G.T. și C.M.I. În același sens, sunt lucrările și actele dosarului cu privire la intimatul M.F., comisar șef de penitenciare, care demonstrează că nu există faptele sesizate, în materialitatea lor.

Astfel, din declarația intimatului M.F., încheierea nr. 250 din 8 aprilie 2009 și sentința nr. 1426/2009, rezultă că potrivit Regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, accesul la curent electric se permite până la ora 1,00 din noapte, pentru a se asigura respectarea programului de odihnă pentru toți deținuții, iar în noaptea de 5 ianuarie 2009, lipsa luminii de veghe a fost consecința arderii unui transformator, care a afectat două camere, printre care și a petentului. Înalta Curte consideră că, în contextul cauzei, procurorul a efectuat acte premergătoare în mod complet, respectiv verificări cu privire la presupuse fapte penale, întrucât în această etapă, care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă.

Cât privește referirea petentului la cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 14 și 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul a făcut doar o enumerare a acestora, fără a le susține motivat și, în plus, acestea nici nu pot fi analizate având în vedere că obiectul cauzei îl constituie o soluție de netrimitere în judecată adoptată față de intimații M.F., Z.G.T. și C.M.I., în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., fapta nu există, ceea ce exclude posibilitatea vreunei examinări referitoare la individualizarea pedepsei sau încadrarea juridică. Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 385 15 pct. lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A.

împotriva sentinței penale nr. 342 din 29 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinței penale nr. 342 din 29 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2012.