ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 84/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 84/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului penal de față,

Prin

sentința penală nr. 342 din 29 octombrie 2010,

Curtea de Apel București, secția

I

penală, în temeiul ari278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată, plângerea formulată de

petentul persoană

vătămată R.A. împotriva

rezoluției din data de 19 mai 2010 a

Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, secția de proceduri speciale, din dosarul nr. 51 l/P/2010, și a

rezoluției din data de 17 iunie 2010 a Procurorului General al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București, secția de proceduri speciale, din dosarul nr.

1057/II-2/2010.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a fost obligat petentul persoană vătămată la plata sumei de 300 lei,

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că pe data de 21

iunie

2010, pe rolul instanței

a fost înregistrată plângerea împotriva rezoluției din data de 19 mai 2010 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția de proceduri speciale,

din dosarul nr. 51 l/P/2010, și a rezoluției din data de 17 iunie 2010 a

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, din

dosarul nr. 1057/II-2/2010, formulată de petentul-persoană vătămată R.A.

În motivare, petentul a arătat că

procurorul general, promovat nu datorită performanțelor profesionale, ci

docilității sale față de torționari, trebuie să cunoască modul în care se

cercetează penal o infracțiune de corupție, precum abuzul în serviciu, iar

magistratul este un funcționar public, plătit să presteze servicii.

A solicitat casarea rezoluției, cu

reținerea cauzei, spre judecare, și plata unor daune materiale în cuantum de

60.000 lei.

Au fost atașate dosarele nr. 51

l/P/2010 și nr. 1057/11-2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

A fost trimis dosarul nr. 5764/2/2010

al Curții de Apel București, secția a Il-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, în vederea conexării.

Analizând conținutul plângerii, precum

și actele și lucrările dosarelor, Curtea a reținut că, prin plângerea sa,

petentul-persoană vătămată a susținut o serie de abuzuri comise de făptuitorul

comisar-șef M.F., director adjunct al Penitenciarului Giurgiu, care, pe data de

5 ianuarie 2009, l-a supus la rele tratamente și l-a torturat, prin

întreruperea curentului electric, făptuitorul Z.G.T., judecător delegat, i-a

respins plângerea, iar făptuitorul C.M.I., judecător la Judecătoria Giurgiu, în

dosarul nr. 3968/236/2009, nu i-a comunicat transcrierea, deși a încuviințat-o

la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2009, nu i-a comunicat

încheierea de ședință din data de 2 noiembrie 2009, i-a respins contestația, a

consemnat, în mod fals, că s-a pronunțat în ședință publică și nu a redactat

sentința penală nr. 1.426 din 16 noiembrie 2009 în termenul legal de 20 de

zile.

A constatat că, prin rezoluția din

data de 19 mai 2010, din dosarul nr. 51 l/P/2010, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București, secția de proceduri speciale, a dispus, în temeiul art. 228 alin.

(1) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii M.F. pentru infracțiunile de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen.,

de supunere la rele tratamente prevăzute de art. 267 C. pen. și de tortură prevăzute

de art. 267

1

C. pen., Z.G.T. pentru infracțiunea de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și C.M.I. pentru

infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art.

246 C. pen. și de fals intelectual prevăzute de art. 289 C. pen., reținându-se

că prin:

Încheierea de ședință nr. 203 din 23

martie 2009 din Camera de Consiliu, din dosarul nr. 95/2009, judecătorul

delegat Z.G.T. a admis plângerea formulată de petentul R.A., depus la

Penitenciarul Giurgiu, al cărui director adjunct este comisarul-șef M.F. și, în

consecință, a anulat hotărârea nr. 19 din 13 ianuarie 2009 a Comisiei de

Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin care i-a fost aplicată sancțiunea

disciplinară a suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de o lună,

întrucât pe data de 12 din 13 ianuarie 2009, în jurul orei 1,05, a bătut

puternic în ușa camerei de deținere, creând agitație pe secție și perturbând

programul de somn al celorlalți deținuți;

Încheierea de ședință nr. 251 din 8

aprilie 2009 din Camera de Consiliu, din dosarul nr. 96/2009, același judecător

delegat a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de același petent

împotriva Hotărârii nr. 3/2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul

Giurgiu, prin care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a avertismentului,

deoarece pe data de 5 din 6 ianuarie 2009, în jurul orei 1,30, a protestat, în

mod nejustificat, la întreruperea curentului electric și a încercat să-i

instige pe ceilalți deținuți să protesteze;

- încheierea de ședință nr. 250 din 8

aprilie 2009, din dosarul nr. 94/2009, același judecător delegat a respins, ca

neîntemeiată, plângerea formulată de același petent împotriva hotărârii nr. 4

din 6 ianuarie 2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin

care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a suspendării dreptului de a primi

vizite pe o perioadă de o lună, deoarece pe data de 5 din ianuarie 2009, în

jurul orei 2,00, a bătut puternic în ușa camerei de deținere, solicitând

furnizarea de curent electric la prize, iar contestația formulată de petent a

fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința penală nr. 1.426 din 16 noiembrie

2009, din dosarul nr. 3968/236/2009, a Judecătoriei Giurgiu - Cauze cu

arestați, în completul de judecată format din judecătorul C.M.I, însă

hotărârile judecătorești sunt supuse căilor de atac, neputând fi examinate în

fond pe calea unei plângeri penale îndreptată împotriva magistratului. De

asemenea, Curtea a reținut că, prin rezoluția din data de 17 iunie 2010, din

dosarul nr. 1057/11-2/2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de

petentul-persoană vătămată R.A.

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarelor, Curtea a apreciat că plângerea nu este întemeiată.

Curtea a constatat că

petentul-persoană vătămată a fost sancționat disciplinar, în mod definitiv,

pentru încălcarea, pe data de 5 ianuarie 2009, a regulamentului de ordine

interioară al penitenciarului, în care execută, în regim de maximă siguranță,

pedeapsa detențiunii pe viață, pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de

grav. Curtea a apreciat că măsura de suspendare, pe timpul nopții, a furnizării

energiei electrice în camerele de deținere, dispusă de conducerea

penitenciarului, tocmai pentru a asigura respectarea programului de odihnă de

către toți deținuții, nu constituie un abuz sau vreun tratament inuman, astfel

că, în mod corect, s-a stabilit că nu a fost comisă vreo faptă de natură

penală.

Totodată, s-a arătat că hotărârile

judecătorești nu pot fi cenzurate decât prin exercitarea căilor de atac, astfel

că plângerea penală împotriva judecătorului, formulată de către partea

perdantă, constituie o modalitate abuzivă, în încercarea nepermisă de a obține

o soluție favorabilă.

Curtea a constatat că, prin încheierea

de ședință din data de 2 noiembrie 2009, din dosarul nr. 3968/236/2009,

Judecătoria Giurgiu, cauze cu arestați a respins, ca inadmisibilă, cererea de

transcriere a ședinței de judecată din data respectivă, formulată de petentul R.A.,

întrucât nici măcar nu debutase cercetarea judecătorească, după care a acordat cuvântul

pe probe, însă, constatând incoerența petentului, a pășit în dezbatere,

dispunând amânarea pronunțării, ori o asemenea încheiere de ședință

interlocutorie nu se comunică. În același timp, potrivit art. 310 alin. (l) și

alin. (2) C. proc. pen., la pronunțarea hotărârii judecătorești părțile nu se

citează, însă, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. XXIV/2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite, dispozitivul hotărârii judecătorești

trebuie să conțină mențiunea pronunțării în ședință publică, sub sancțiunea

nulității relative, prevăzută de art. 197 alin. (l) și (4) C. proc. pen., care

este condiționată de dovedirea unei vătămări. De asemenea, Curtea a constatat

că petentului-persoană vătămată i-a fost înmânată dovada de îndeplinire a

procedurii de comunicare a extrasului de pe dispozitivul sentinței penale,

împotriva căreia acesta a declarat contestație în anulare (dosarul nr. 51

l/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București). Nerespectarea

termenului procedural de redactare a unei hotărâri judecătorești nu atrage

răspunderea penală a judecătorului. Ca atare, judecătorul C.M.I. i-a respectat petentului

toate drepturile procedurale, așa încât, în mod corect, s-a stabilit că nu

există nici o faptă, în materialitatea sa.

Curtea a considerat că plângerea

penală nu trebuie privită numai prin prisma lipsei sale de fundament, dar și ca

o dovadă a exercitării, cu rea-credință, a dreptului privind accesul liber la

justiție. însuși faptul că se solicită tragerea la răspundere penală a tuturor,

conducători de penitenciar și judecători, pune la îndoială seriozitatea unei asemenea

sesizări a organelor judiciare, care efectuează cercetări penale costisitoare,

ca timp și cheltuieli procedurale. De asemenea, însăși plângerea cu care a fost

sesizată această instanță de judecată dovedește abuzul de drept, prin

imposibilitatea petentului de a-și prezenta argumentele care l-au determinat să

exercite, în continuare, această cale de atac. De altfel, potrivit

caracterizării și fișei medicale de la locul de detenție, petentul, care suferă

de tulburare de personalitate de tip antisocial, cu elemente de egocentrism, a creat

numeroase probleme în penitenciar, fiind, deseori, sancționat disciplinar,

pentru tentativă la evadare, atac sau atitudine necuviincioasă față de cadre,

nerespectarea regulamentului de ordine interioară, distrugere de bunuri,

confecționare și deținere de obiecte interzise.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat recurs

petentul

R.A. care, în esență, prin cererea de recurs și precizările scrise, depuse la

termenul de judecată din data de 11 martie 2011, susține că, în mod greșit, i-a

fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului fondului, prin încheierea din

5 octombrie 2010. Arată că a formulat cerere de recuzare pentru că prezentul

dosar nu a fost conexat cu cauza 5764/2/2010 înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a II-a penală și nu i s-a permis să ia cunoștință de

lucrările dosarului, făcând trimitere la dispozițiile art. 47 și 48 lit. d) și

g) C. proc. pen.

Invocă faptul că, în mod neîntemeiat,

i s-a aplicat amenda judiciară și că plângerea formulată împotriva acesteia a

fost soluționată de același judecător, prin încheierea din 14 ianuarie 2011.

Totodată, arătă că dosarele

parchetului, constituite ca urmare a plângerii sale, cu privire la care a

solicitat a fi anexate, conțin probe ce contravin soluției adoptate de

procuror, susținând că aspectele privind supunerea la rele tratamente, au fost

ignorate.

Precizează că menține plângerea ce a

format obiectul dosarului 5764/2/2010 al Curții de Apel București, secția a

II-

a penală, că susține conexarea

acestuia cu prezentul dosar și casarea sentinței 342 din 29 octombrie 2010,

întrucât hotărârea este pronunțată de un judecător incompatibil. Invocă dispozițiile

art. 385

9

pct. 3-5, 10, 14 și 17 C. proc. pen. Examinând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., coroborat cu art. 278 alin. (10) C. proc. pen. (în

forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010), Curtea

consideră recursul petiționarului ca neîntemeiat pentru considerentele ce se

vor arăta.

Se impune mai întâi precizarea că,

deși cu prilejul dezbaterilor, recurentul petent a criticat numai încheierea prin

care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului desemnat să

soluționeze cauza în fond, prezentul recurs are caracter devolutiv integral,

astfel că pricina va fi analizată sub toate aspectele de fapt și de drept.

Cât privește critica adusă încheierii

din 5 octombrie 2010 prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorului

fondului, Înalta Curte constată că, în raport de motivele invocate și cazurile

de incompatibilitate expres și limitativ prevăzute de art. 47 și 48 C. proc. pen.,

în mod corect s-a considerat, prin încheierea din 5 octombrie 2010, că este

neîntemeiată cererea de recuzare a judecătorului desemnat să soluționeze, în

temeiul art. 278

1

C. proc. pen., plângerea formulată de petentul R.A.

Aspectele invocate ca fiind

împrejurări din care ar rezulta incompatibilitatea judecătorului care a soluționat

cauza în primă instanță, vizează desfășurarea cercetării judecătorești, astfel

că Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanță, că nu s-a făcut dovada

existenței vreunui interes al judecătorului în soluționarea pricinii și nici că

acesta și-ar fi spus părerea cu privire la soluția care s-ar putea pronunța în

cauză.

În plus, nu s-a dovedit că ar exista

dușmănie între judecătorul fondului, soțul sau una din rudele sale până la

gradul al patrulea inclusiv, și recurentul petent, soțul sau rudele acestuia

până la gradul al treilea inclusiv pentru a fi incidente dispozițiile art. 48 lit.

g) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, așa cum

rezultă din practicaua sentinței recurate, ședința de judecată a fost publică,

judecarea cauzei a avut loc cu participarea procurorului, iar prezența

intimaților nu era obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (4) C. proc. pen., potrivit căruia numai când judecătorul consideră că

este absolut necesară prezența persoanei lipsă, legal citată, poate lua măsuri

pentru prezentarea acesteia. Prin urmare, este neîntemeiată invocarea cazurilor

de casare prevăzută de art. 385

9

pct. 4 și 5 C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte reține că

plângerea formulată, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., de

recurentul petent R.A., a fost soluționată pe baza actelor din dosarele

511/P/2010 și 1057/II-2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, dosare care au fost atașate prezentei cauze, astfel cum rezultă din

încheierea de ședință din 9 iulie 2010 și referatul întocmit de grefier, după

redactarea încheierii de ședință de la termenul de judecată din 2 august 2010. În

aceste condiții, este nefondată critica recurentului petent referitoare la

împrejurarea că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra cererii sale de

anexare a acestor dosare, al căror conținut ar fi de natură a combate soluția

de netrimitere în judecată a intimaților, dispusă de procuror prin rezoluția 51

l/P/2010 din 19 mai 2010 și menținută prin rezoluția 1057/II-2/2010 din 17

iunie 2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Referitor la critica privind

neconexarea dosarului 5764/2/2010 la dosarul 5509/2/2010, Înalta Curte reține

că prima plângere depusă de petent, în temeiul art. 278

1

C. proc.

pen. (data plicului 18 iunie 2010), și înregistrată sub nr. 5509/2/2010, pe

rolul Curții de Apel București, secția I penală, a fost soluționată prin

sentința pronunțată în prezenta cauză. Cu privire la cea de-a doua plângere

întemeiată pe aceleași dispoziții legale, a fost pronunțată, ulterior, sentința

penală 389 din 15 septembrie 2011, în dosarul 5764/2/2010 al Curții de Apel

București, secția a II-a penală, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă,

plângerea formulată împotriva rezoluției 1057/II-2/2010, cu motivarea că există

autoritate de lucru judecat [(această din urmă hotărâre fiind definitivă

conform art. 287

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin Legea 202/2010)].

Având în vedere cele de mai sus, se

apreciază că, atâta timp cât, judecătorul fondului și-a întemeiat hotărârea pe

actele și lucrările efectuate de procuror, în cauza în care a adoptat rezoluția

criticată de recurentul petent, respectiv în dosarul 511/P/2010 al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București, nu există motive a se considera că

nereunirea cauzelor 5764/2/2010 și 5509/2/2010 a fost de natură a influența

soluția dată în prezenta cauză.

Referitor la critica privind

netemeinicia amenzii judiciare aplicate la termenul din 29 octombrie 2010, se

constată că recurentul petent a fost sancționat, în baza art. 198 alin. (4) lit.

a) C. proc. pen., iar prin încheierea din 14 ianuarie 2011 a fost respinsă, ca

nefondată, cererea de reexaminare formulată în temeiul art. 199 C. proc. pen.,

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că aplicarea amenzii

judiciare este justificată, în raport de modul în care R.A. și-a exercitat

drepturile sale procedurale, acesta nefăcând dovada imposibilității de a-și

îndeplini obligația, care a determinat aplicarea sancțiunii, nici în fața

primei instanțe care a soluționat cererea de reexaminare și nici cu ocazia

judecării prezentului recurs. încheierea din 14 ianuarie 2011 a fost pronunțată

de judecătorul fondului, în conformitate cu art. 199 C. proc. pen., care

prevede că persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea

amenzii, organului judiciar care a aplicat amenda judiciară, dispoziții legale

în funcție de care nu se poate admite că există un caz de incompatibilitate, după

cum a susținut recurentul. Pe de altă parte, Înalta Curte precizează că

încheierea din 14 ianuarie 2011 este recurabilă față de dispozițiile art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că recursul declarat împotriva sentinței

se socotește a fi făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost

date după pronunțarea hotărârii.

Pe fondul cauzei, se constată că, în

mod corect, prima instanță a considerat că soluția de neîncepere a urmăririi

penale dispusă de procuror, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., față de

intimații M.F., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246, 267 și 267

1

C. pen., Z.G.T., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. și C.M.I., pentru

infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen., este legală și

temeinică.

Înalta Curte reține, astfel cum reiese

din încheierea 250 din 8 aprilie 2009 pronunțată de judecătorul delegat pentru

executarea pedepselor privative de libertate, în dosarul 94/2009, că sancțiunea

disciplinară, pentru fapta din 5 ianuarie 2009 a fost aplicată recurentului

petent, de Comisia de disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin hotărârea nr. 4

din 6 ianuarie 2009.

Comisia de disciplină a acționat în

conformitate cu dispozițiile art. 73 din Legea nr. 275/2006 privind executarea

pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal, text de lege care îi conferă atribuția de a aplica prin hotărâre scrisă

una dintre sancțiunile disciplinare prevăzută de lege sau, după caz, de a clasa

dosarul de cercetare disciplinară.

Din încheierea nr. 250 din 8 aprilie 2009

rezultă că hotărârea Comisiei de disciplină s-a întemeiat pe Raportul de

incident întocmit de agentul constatator din Penitenciarul Giurgiu, declarația

petentului formulată cu ocazia cercetării incidentului și cea dată de acesta în

fața judecătorului delegat.

Ținând seama cele de mai sus, se

constată că plângerea împotriva hotărârii Comisiei de disciplină a fost

soluționată de intimatul Z.G.T., în calitate de judecător delegat pentru

executarea pedepselor privative de libertate, în conformitate cu dispozițiile art.

38 din Legea nr. 275/2006, pronunțând încheierea nr. 250 din 08 aprilie 2009,

în dosarul 94/2009.

Urmând procedura instituită de legea

specială menționată, recurentul petent a formulat contestație împotriva

încheierii 250 din 8 aprilie 2009, la judecătoria în a cărei circumscripție se

află penitenciarul, iar prin sentința 1426 din 16 noiembrie 2009 pronunțată de

Judecătoria Giurgiu, în dosarul 3968/236/2009, acțiunea formulată a fost

respinsă.

Sentința a fost pronunțată de

intimatul judecător C.M.I., care a respins și cererea de transcriere a ședinței

de judecată din 2 noiembrie 2009, aceasta fiind formulată de petent înainte de

debutul cercetării judecătorești, situație în care nu a existat un interes

justificat pentru solicitarea formulată. De asemenea, în acord cu prima

instanță, se consideră că nu i-au fost încălcate recurentului drepturile

procedurale prin mențiunea pronunțării în ședință publică a hotărârii, și nici

prin îndeplinirea procedurii de comunicare a dispozitivului sentinței sau prin

termenul în care a fost redactată hotărârea judecătorească, în raport de

dispozițiile art. 310 C. proc. pen., art. 197 alin. (l) și (4) C. proc. pen. și

decizia în interesul Legii nr. 24/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite.

În concluzie, din analiza actelor premergătoare

efectuate în cauză, Înalta Curte constată că nu există faptele reclamate de

recurentul petent împotriva intimaților Z.G.T. și C.M.I.

În același sens, sunt lucrările și

actele dosarului cu privire la intimatul M.F., comisar șef de penitenciare,

care demonstrează că nu există faptele sesizate, în materialitatea lor. Astfel,

din declarația intimatului M.F., încheierea nr. 250 din 8 aprilie 2009 și

sentința nr. 1426/2009, rezultă că potrivit Regulamentului de ordine interioară

a penitenciarului, accesul la curent electric se permite până la ora 1,00 din

noapte, pentru a se asigura respectarea programului de odihnă pentru toți deținuții,

iar în noaptea de 5 ianuarie 2009, lipsa luminii de veghe a fost consecința

arderii unui transformator, care a afectat două camere, printre care și a

petentului.

Înalta Curte consideră că, în

contextul cauzei, procurorul a efectuat acte premergătoare în mod complet,

respectiv verificări cu privire la presupuse fapte penale, întrucât în această

etapă, care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate

mijloace de probă.

Cât privește referirea petentului la

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 14 și 17 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recurentul a făcut doar o enumerare a acestora,

fără a le susține motivat și, în plus, acestea nici nu pot fi analizate având

în vedere că obiectul cauzei îl constituie o soluție de netrimitere în judecată

adoptată față de intimații M.F., Z.G.T. și C.M.I., în baza art. 10 lit. a) C.

proc. pen., fapta nu există, ceea ce exclude posibilitatea vreunei examinări

referitoare la individualizarea pedepsei sau încadrarea juridică.

Pentru considerentele mai sus expuse,

în temeiul art. 385

15

pct.

lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petentul R.A. împotriva sentinței penale nr. 342 din 29 octombrie 2010 a Curții

de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 lei cheltuieli

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul R.A. împotriva sentinței penale nr. 342 din 29 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Obligă recurentul petent la plata

sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17

ianuarie 2012.