ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1448/2015

Obiectul acțiunii deduse judecații Prin acțiunea înregistrată la data de 24 septembrie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC „A." SA a chemat în judecată pe pârâtele "B", Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 510.000 RON, daune materiale estimate provizoriu și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat neîndeplinirea obligației de emitere a deciziei de reautorizare ca antrepozitar fiscal, în termenul prevăzut de lege. În acest sens, reclamanta arată că, prin Cererea din 28 iunie 2011, înregistrată la Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale din 29 iunie 2011, a solicitat reautorizarea antrepozitului fiscal situat în Județul Bacău, Municipiul Onești, Str. I., Pavilion administrativ C399 nr. 1, motivat de faptul că, la data de 31 august 2011, urma să expire autorizația de antrepozit fiscal deținută, astfel că era necesară emiterea unei noi decizii de autorizare. Prin Decizia nr. 159 din 31 august 2011, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile supuse accizelor armonizate din cadrul MFP a respins cererea de reautorizare, motivat de existența unor pretinse datorii la bugetul de stat. Această decizie a fost comunicată la data de 22 septembrie 2011, deși fusese emisă la data de 31 august 2011, dată de la care decizia și-a produs, în fapt, efectele juridice. În consecință, societății i-a fost blocat accesul la aplicația … și a fost înregistrată ca nevalidă în domeniul … autorizația de antrepozit fiscal. Efectele s-au produs, deși Decizia din 31 august 2011 nu fusese comunicată potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, iar reclamanta obținuse suspendarea provizorie a măsurii dispuse. Prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile supuse accizelor armonizate din cadrul MFP a admis contestația prealabilă înregistrată sub nr. 241 din 23 septembrie 2011, reținând că „se aprobă cererea de reautorizare a antrepozitului fiscal aparținând SC "A." SA”. Deși prin decizie s-a reținut că a depus în termen legal documentația completă și a fost admisă contestația prealabilă, s-a arătat că decizia își produce efecte începând cu data de 1 octombrie 2011. Astfel, reclamanta a susținut că, în perioada 31 august 2011 - 1 octombrie 2012, i s-a refuzat dreptul de a beneficia de autorizația de antrepozitar fiscal de producție, deși nu s-a reținut vreo culpă în sarcina sa. Reclamanta a mai arătat că a formulat acțiune în instanță prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 emisă de MFP - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și anularea art. 3 din Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 emisă de MFP - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate. Prin Sentința civilă din 14 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. X/2/2011 a fost admisă acțiunea și au fost anulate Decizia nr. 159 din 31 august 2011 și art. 3 din Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011. În continuare, reclamanta a susținut că acțiunea în despăgubiri este întemeiată deoarece, prin respingerea cererii de reautorizare, a fost vătămată, fiind în imposibilitatea de a-și desfășura activitatea. Activitatea sa în legătură cu comercializarea produselor accizabile, în temeiul autorizației de antrepozitar fiscal a fost suspendată începând cu data de 1 septembrie 2011 și a fost reluată la data de 11 octombrie 2011, când a fost pornită prima dintre instalații. Prejudiciul invocat constă în sumele de bani pierdute ca urmare a neonorării comenzilor primite de la clienți, anterior expirării autorizației, respectiv penalitățile pe care a trebuit să le suporte pentru onorarea cu întârziere a anumitor obligații contractuale. În sumele de bani constând în costuri directe și indirecte, pe care societatea a trebuit să le achite, deși în perioada respectivă nu a produs la capacitatea maximă (cheltuieli cu paza, amortizarea, apă, energie, taxe, salarii). Prejudiciul s-a materializat și în diferența de preț pe care ar fi putut să o încaseze dacă produsele ar fi fost vândute în luna septembrie 2011, când prețul pe piața internă și internațională a fost mai mare decât în luna octombrie 2011. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită constă în refuzul de reautorizare și prejudiciul suferit este evident. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 19 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 112 și următoarele C. proc. civ.

Apărările pârâților Pârâta ANV a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât din 1 aprilie 2010 nu mai are competența de emitere a autorizațiilor de antrepozit fiscal conform Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 219/2010.

Derularea procedurilor judiciare în fața primei instanțe Prin încheierea din 12 decembrie 2012, instanța a admis probele cu înscrisuri pentru ambele părți și proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă pentru evaluarea prejudiciului suferit. Raportul de expertiză contabilă a fost înregistrat la dosar la data de 30 aprilie 2013. La data de 12 iunie 2013, pârâta ANV a depus obiecțiuni la raportul de expertiză, susținând că dauna de 25.237,66 RON a fost determinată arbitrar și nu are legătură cu cauza, fiind contestată și suma stabilită ca răspuns la obiectul nr. 2. La data de 12 iunie 2013, reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 1.462.390 RON, reprezentând daune-materiale rezultate în urma imposibilității desfășurării activității pe perioada în care nu a beneficiat de autorizație de antrepozitar fiscal de producție, astfel cum sumele au fost calculate de expert. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea la plata sumei de 1.103.848 RON, compusă din 268.617,76 RON sume pierdute ca urmare a neonorării comenzilor primate de la clienți și 252.371,66 RON penalități de întârziere solicitate de partenerii contractuali pentru comenzile aferente lunii septembrie 2011, precum și 582.858,78 RON reprezentând costuri directe și indirecte suportate cu plata salariilor angajaților, furnizorilor de utilități. Răspunsul la obiecțiuni a fost depus la 8 octombrie 2013, fiind însoțit de înscrisuri. La data de 14 octombrie 2013, expertul desemnat în cauză a depus precizări la răspunsul la obiecțiuni. Prin încheierea din 6 noiembrie 2013, s-a dispus completarea raportului de expertiză în sensul indicării mai multor variante de răspuns în funcție de perioadele indicate și să stabilească la ce nivel a fost desfășurată activitatea de producție în perioada 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011. La data de 28 ianuarie 2014, a fost depusă completare la raportul de expertiză. Au fost depuse obiecțiuni la acest din urmă raport de expertiză de către ANAF la data de 5 martie 2014, iar de către MFP la data de 10 martie 2014. La data de 12 martie 2014, reclamanta a depus precizări și obiecțiuni, comunicate expertului, care, la data de 29 aprilie 2014, a depus răspuns.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 2106 din 2 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ANV (ulterior preluată de ANAF) și a respins acțiunea față de această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive; - a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC „A." SA, în contradictoriu cu pârâții MFP - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific. - a obligat pârâții 2 și 3 la plata către reclamantă a sumei de 85.475,12 RON, reprezentând daune materiale; - a respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a ANV (preluata ulterior de ANAF), instanța a reținut că ANV nu a emis nici Decizia nr. 159 din 31 august 2011 și nici Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011, care au fost anulate în tot, respectiv în parte, de către instanța de contencios prin Sentința civilă nr. 4013 din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4750 din 29 martie 2013 a Înaltei Curți. De asemenea din hotărârile respective nu reiese ca ar fi fost stabilită în sarcina ANV vreo obligație, deși ANV a figurat ca parte în litigiul respectiv. Mai mult decât atât, prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 291/2010 s-a instituit și aprobat componența Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, care avea atribuții referitoare la autorizarea antrepozitelor fiscale prevăzute în sarcina autorității fiscale centrale, conform prevederilor Titlului VII „Accize și alte taxe speciale" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor metodologice aferente Titlului VII și Titlului VIII, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, precum și prevederilor art. 234 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, întrucât ANV nu era competentă să soluționeze cererea de autorizare sau reautorizare a reclamantei, în mod evident aceasta nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauza de față, având ca obiect pretenții cauzate de soluționarea eronată a cererii de reautorizare. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, aspectele arătate în continuare. Este adevărat că, la data de 31 august 2011, pârâta Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate a emis Decizia nr. 159/2011 prin care a respins cererea reclamantei de reautorizare a antrepozitului fiscal, însă această decizie și-a produs efecte doar în perioada 1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011, deoarece, potrivit chiar susținerilor reclamantei din cererea introductivă, aceasta a obținut suspendarea provizorie a măsurii dispuse. Din procesul-verbal de control reiese că, într-adevăr, reclamanta a formulat cerere de suspendare a măsurilor de blocare a accesului său la aplicația … și a înregistrării ca nevalidă a autorizației de antrepozit fiscal până la soluționarea Dosarului nr. X/2/2011. Prin încheierea din 13 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. X/2/2011, a fost admisă cererea reclamantei și a fost suspendată provizoriu executarea măsurii de blocare a accesului reclamantei la aplicația … și a înregistrării ca nevalidă a Autorizației de antrepozit fiscal până la soluționarea Dosarului nr. X/2/2011. Deși în primul raport de expertiză, se arată că aplicația respectivă a fost blocată în perioada 1 septembrie 2011 - 30 septembrie 2011, această afirmație nu a fost susținută de nicio altă probă. Mai mult, din concluziile expertului depuse la 29 aprilie 2014, ca răspuns la obiecțiunile la raport, reiese că, în perioada 22 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, nu au fost identificate comenzi transmise și care aveau termen de livrare în acea perioadă, astfel că sumele de bani pierdute de societate ca urmare a neonorării comenzilor primite de la clienți în acea perioadă au fost de 0 RON. De asemenea, din același raport reiese că reclamanta a obținut venituri din producția de GPL vândută în luna septembrie în sumă de 824.551 RON. Or, dacă reclamanta a obținut venituri din vânzarea în luna respectivă a unei cantități de GPL, înseamnă că a putut comercializa produsul accizabil chiar și în lipsa autorizației de antrepozit fiscal, fie că blocarea accesului la aplicația respectivă nu a operat pe toată luna septembrie, fie că se putea comercializa produsul și în lipsa accesului la aplicație. Mai mult, din centralizatorul de vânzări GPL pentru luna septembrie reiese că reclamanta a vândut produsul atât în perioada 1 - 12 septembrie 2011, cât și în perioada ulterioară în 15, 16, 20, 22, 23, 26, 28 și 29 septembrie 2011. Prin urmare, nu se pot reține ca prejudicii produse prin emiterea actului anulat, respectiv a Deciziei nr. 159 din 31 august 2011, decât sumele datorate neonorării integrale a comenzilor primite, suma ridicându-se potrivit concluziilor expertului la valoarea de 85.475,12 RON. Reclamanta nu a făcut dovada suportării unor penalități de întârziere în onorarea comenzilor, astfel că este neîntemeiată solicitarea de acordare a despăgubirilor pentru suportarea unor astfel de penalități. Referitor la contractul cu societatea L. SA, instanța a reținut că eventualele penalități suportate de reclamantă în relația contractuală nu are legătură cu emiterea deciziei contestate și anulate. În respectiva relație contractuală, reclamanta era cumpărător, achiziționând stiren pentru fabricarea cauciucului sintetic, însă nu s-a aprovizionat cu stiren nici în luna august 2011. Reiese astfel că neaprovizionarea cu această materie primă nu are nicio legătură cu decizia contestată și anulată, pentru că, în cursul lunii august 2011, reclamanta nu putea să prevadă că la 31 august 2011 îi va fi respinsă cererea de reautorizare. Prin urmare, legătura de cauzalitate între aceste penalități suportate ca urmare a faptului că nu a achiziționat stiren pentru fabricarea cauciucului sintetic și respingerea cererii de autorizare prin decizia anulată nu este dovedită. Hotărârea privind neaprovizionarea este anterioară deciziei contestate și anulate și ea poate avea multiple cauze, una dintre acestea putând fi și imposibilitatea comercializării cantității de cauciuc care ar fi fost fabricat cu materia primă de la societatea L., ori existența în stocuri a unei cantități de stiren ce ar fi depășit capacitatea sa de producție etc. Neîntemeiată este și solicitarea de acordare a sumelor de bani constând în costuri directe pentru că acestea oricum se regăsesc în prețul produsului finit pe care putea reclamanta să-l comercializeze ulterior. Referitor la costurile indirecte, curtea de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit în concret ce cheltuieli indirecte puteau fi repartizate pentru activitatea ce se desfășura în antrepozitul fiscal în condițiile în care reclamanta deținea și unități de producție a cauciucului. De asemenea, și aceste cheltuieli se regăsesc în final în prețul produselor vândute. Cum reclamanta a efectuat vânzări în luna septembrie 2011 nu se poate reține că aceste cheltuieli trebuie considerate drept prejudiciu pentru faptul ca nu a deținut autorizație de antrepozit fiscal în această lună. De altfel, reclamanta putea să diminueze eventualele cheltuieli indirecte în respectiva perioadă prin acordarea de concedii de odihnă personalului. Apa și energia se plătește în funcție de cantitatea consumată, or, în lipsa activității de producție, o astfel de cheltuială nu ar mai fi fost suportată. Dacă totuși au existat astfel de cheltuieli înseamnă că activitatea a continuat și astfel cheltuielile vor fi incluse în produsele realizate în respectiva perioadă. În ceea ce privește prejudiciul rezultat din diferența de preț pe care ar fi putut să o încaseze dacă produsele ar fi fost vândute în luna septembrie 2011, când prețul ar fi fost mai mare decât în luna octombrie, curtea de apel a reținut din centralizatorul vânzărilor de GPL pe lunile septembrie și octombrie 2011, anexa 3 la raportul de expertiză, ca în septembrie 2011 reclamanta a vândut la un preț cuprins între 2.800 și 2.975 RON, pe când în octombrie 2011 prețul a fost cuprins între 2.965 și 3.050 RON. Prin urmare, contrar susținerilor reclamantei prețurile din luna octombrie au fost mai mari decât cele din septembrie, ceea ce înseamnă că reclamanta a obținut venituri mai mari din vânzarea aceluiași produs dacă acesta a fost comercializat în octombrie și nu în septembrie. Așadar, dovedite sunt numai prejudiciile suportate ca urmare a neonorării unor comenzi primate de la clienți în sumă de 85.481,12 RON, așa cum reiese din concluziile expertului exprimate ca urmare a răspunsului la obiecțiuni.

Recursurile declarate în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2106 din 2 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta SC „A." SA, prin lichidator judiciar ZRP I. SPRL, și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Recursul pârâtei Ministerul Finanțelor Publice, fundament în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., este argumentat de următoarele: Prin soluția primului grad de jurisdicție, în raport de înscrisurile depuse în probațiune, în mod corect a fost determinată perioada de timp pentru care se putea reclama un prejudiciu, respectiv 1 - 12 septembrie 2011. De asemenea, sub aspectul elementelor în raport de care era posibil a se aprecia asupra pertinenței întinderii pagubei pretinse instanța de fond în mod corect a reținut că nu s-au identificat comenzile care aveau termen de livrare în perioada de referință. Totodată, astfel cum rezultă din parag. 5, 6 și 7 al filei 6 din considerente, în raport de concluziile expertului învestit cu evaluarea prejudiciului în cauză, instanța a reținut din perspectivă pecuniară desfășurarea activității specifice de către reclamantă inclusiv în perioada de referință. Raportat la analiza argumentelor ce au susținut inexistența unui prejudiciu pertinent în economia probelor administrate (care au dovedit activitate pentru reclamantă în perioada de referință, ale cărei rezultate au evidențiat de asemenea fluctuații de preț direct proporționale cu costurile de producție), extinderea silogismului aplicat de instanța de fond actului de judecată realizat în speță, dacă nu pentru pretențiile deduse judecății în integralitatea lor, cel puțin din perspectiva elementelor de analiză a pertinenței pretențiilor deduse judecății, astfel cum au fost evidențiate de instituția noastră prin actele de procedură formulate în cauză, era imperativă pentru validitatea raționamentului logico-juridic. Așadar, sub exigențele coerenței, evaluarea pretențiilor deduse judecății se impunea sub identitate de rațiuni, teza contrară, prin care, pentru condiții similare de apreciere, cauza a rămas nedezlegată cu consecința omologării unui pretins prejudiciu, susținând în mod evident contradicția. Soluția de înlăturare în parte a prejudiciului, sub motivația desfășurării activității neperturbate în perioada de referință, pentru care au fost evidențiate dovezi de reevaluare a prețului practicat, reclama o soluție în acest sens pentru întreaga sumă pretinsă cu acest titlu. În speță, soluția instanței de fond, prin care, fără a evalua întreaga expunere de motive a instituției noastre și fără a identifica rațiunile pentru care nu Ie-a încorporat actului de judecată, dincolo de faptul că susține teze contradictorii exclusiv din perspectiva considerentelor hotărârii, evidențiază eludarea normelor procedurale sub imperiul cărora, în exercițiul rolului activ și pentru aflarea adevărului, Curtea de Apel București trebuia sa dezlege în speță pricina. Cu privire la finele de neprimire a concluziilor raportului de expertiză, astfel cum rezultă din considerentele soluției pronunțate, instanța de fond nu s-a pronunțat în cauză. În speță instanța de fond, fără niciun argument de cenzură a obiecțiunilor a omologat ultima lucrare a expertului prin care a fost evidențiat un prejudiciu determinat, astfel cum rezultă de la fila 7 a răspunsului la obiecțiuni, pentru perioada 31 august - 1 octombrie 2011, în condițiile în care potrivit considerentelor, fila 5 ultimul paragraf din considerente, a reținut pentru determinarea prejudiciului perioada 1 - 12 septembrie 2011. Soluția astfel pronunțată, se impune în mod evident a fi reformată, întinderea în timp pentru determinarea prejudiciului, în mod corect reținută de instanță ca fiind posibil de imputat instituției noastre, fiind în contradicție cu perioada pentru care experta a determinat prejudiciu, și pentru care Curtea de Apel București a făcut cenzuri motivate. Depășind valoarea expertizei a cărei eficiență exclude proba din registru pertinent, concludent și util soluționării pricinii, critici evocate și în fața instanței de fond de altfel, rămase nedezlegate, prin concluziile orale, susținute în ședința de judecată dar și prin concluziile scrise, am învederat Curții de Apel București faptul că pretențiile deduse judecății independent de raportul de expertiză sunt oricum nedovedite și pe cale de consecință nefondate. Astfel, dincolo de faptul că în evaluarea prejudiciului nu au fost avute în vedere comenzi ferme, posibilitatea recuperării valorilor astfel evidențiate este lipsită de orice echivoc. Pe cale de consecință obligarea pârâților la plata acestora în condițiile în care reclamanta le-a recuperat ulterior, echivalează unei îmbogățiri fără justă cauză. O dovadă de dubiu a probității de gestiune a reieșit din evaluarea activității reclamantei care a evidențiat depășiri ale termenelor asumate chiar și în perioada în care livrarea produselor comercializate în regim suspensiv de la plata accizelor nu era afectată de ineficienta autorizației de antrepozit. Totodată evidențiind în egală măsură pasivitatea reclamantei în derularea raporturilor juridice în care era implicată, am evidențiat faptul că, raportat la data sesizării restrângerii accesului său la aplicațiile … și … , concretizată prin adresa înaintată Direcției Generale de Tehnologia Informației, din cadrul Ministerului Finanțelor Publice la data de 7 septembrie 2011, rezultă cu evidență faptul că până la momentul respectiv reclamanta nu a acționat în derularea activității sale în calitate de antrepozitar. Potrivit considerentelor soluției pronunțate în primul grad de jurisdicție, asupra acestui aspect instanța nu a realizat nicio analiză, soluția fiind eliptică de orice argumentație sub acest aspect. Totodată, o posibilă evaluare a riscului de impact era circumstanțiată de clauzele contractuale care, în mod evident, îi ofereau reclamantei o marjă de corecție, sub aspectul calendarului de livrare care, așa cum am arătat prin obiecțiuni, susțineau reechilibrarea financiară a părților contractate. În acest sens, din perspectiva rebus sic standibus, contractele depuse în probațiune în cauză acoperă riscul oricărei pagube. Exemplele elocvente evidențiate de instituția noastră sub acest aspect au fost Contractul nr. x/2009, Contractul nr. x/2011, Contractul nr. y/2011, prin care, la art. 14 din fiecare contract, a fost prevăzută exonerarea oricărei răspunderi pentru forță majoră. Același articol, care elimină orice răspundere pentru neexecutarea obligațiilor contractuale din motive independente de voința părților, prevede posibilitatea rezilierii pentru ipoteza în care forța majoră ar fi dăinuit peste 30 de zile. Așadar, în speță, cauza de forță majoră nu ar fi depășit oricum termenul de 30 de zile nici în expunerea reclamantei care are în vedere o perioadă de 30 de zile de invaliditate a calității sale de antrepozitar, perioada indicată de aceasta fiind între data de 1 septembrie 2011 și 1 octombrie 2011 și cu atât mai puțin perioada reținută de instanța de fond ca fiind incidentă în cauză respectiv 1 - 12 septembrie 2011. Dincolo de faptul că respectivele contracte indicau posibilitatea exercițiului unui drept al rezilierii contractului, fără mențiuni inerente pactului comisoriu de gradul IV, cel mai energic în economia formelor de încetare a convențiilor, clauza susține ipoteza certă a menținerii în eficiență a contractelor respective inclusiv pentru perioade mai mari de 30 de zile. În această ordine de idei, eventualul decalaj, inerent calendarelor de execuție a contractelor, erau sustenabile, în continuare, premisele onorarii obligațiilor contractuale în acord cu convenția părților. Nici acest aspect nu a primit o evaluare de pertinență în economia Considerentelor actului de judecată realizat în primul grad de jurisdicție, rațiunile pentru care nu au fost avute în vedere de instanța de fond fiind imposibil de criticat pe calea reformării, o soluție pronunțată astfel fiind în mod evident contrară ordinii de drept procesual ce prezintă garanțiile inerente accesului la justiție, prevăzut de Constituție, pentru toate gradele de jurisdicție. Așadar, în raport de efectele raporturilor juridice pe care intimata-reclamanta le avea în derulare, prezenta acțiune tinde la îmbogățirea fără justă cauză a acesteia, prin valorificarea unei situații de drept care, în fapt, nu a produs consecințe pecuniare. Deopotrivă, astfel cum rezultă din Decizia nr. 159/2011, prin care reclamantei i-a fost respinsă cererea de reautorizare în regim de antrepozit, rațiunile care au susținut decizia administrativă a fost circumstanțiată de situația financiar fiscală a reclamantei, astfel cum era atestată documentar, la momentul respectiv, prin acte emise în regim de putere publică de organele fiscale, actul fiind în acord cu dispozițiile legale prevăzute de art. 206 23 alin. (1) lit. g) din C. fisc., în vigoare la data respectivă, care calificau în drept o astfel de situație de fapt ca fiind incompatibilă cu regimul de antrepozit. Recursul reclamantei SC „A.” SA, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. urmărește în principal, casarea Sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt iar, în subsidiar, modificarea în parte a Sentinței recurate, ca nelegală și netemeinică și, pe cale de consecință, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, în sensul obligării, în solidar, a recurentelor-pârâte la plata sumelor indicate în petitul acțiunii precizate; În motivarea acesteia s-a arătat în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc civ. că criticile subsumate acestui motiv de recurs au în vedere, pe de-o parte, ignorarea unor probe esențiale și lămurirea incompletă a situației de fapt, pe de alta parte, motivarea hotărârii prin considerente străine, contradictorii, lipsite de relevanță în cauză. Sub un prim aspect, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pentru că a limitat nelegal perioada pentru care partea putea solicita despăgubiri, respectiv pentru perioada 1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011, în loc de 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, adică perioada pentru care subscrisa nu a putut desfășura, în concret, operațiuni în regim suspensiv. Ignorând materialul probator, respectiv chiar dispozițiile Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011, emisă de Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile supuse accizelor armonizate, prin care s-a aprobat cererea de reautorizarea începând cu 1 octombrie 2011, instanța de fond reține că, din moment ce aceasta a obținut suspendarea provizorie a Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 pe 13 septembrie 2011, atunci perioada pentru care ar putea solicita despăgubiri se întinde până la data de 12 septembrie 2011. În atare condiții, instanța de fond omite să cerceteze dacă respectiva suspendare a fost efectivă, adică dacă autoritatea a respectat efectele încheierii pronunțate în Dosarul nr. X/2/2011 sau, dimpotrivă, a blocat în continuare accesul subscrisei la aplicația care permitea comercializarea produselor accizabile în regim suspensiv până la 1 octombrie 2011. Mai mult, instanța de fond înlătură susținerile în sensul că nu am avut acces, în concret, la aplicația respectivă, fără a administra vreo probă în acest sens, ci exclusiv motivat de faptul că reclamanta nu ar fi probat contrariul. Cu alte cuvinte, instanța de fond reține că subscrisa ar fi trebuit să facă dovada faptului că nu a avut acces la aplicație, adică dovada unui fapt negativ. în mod corect, instanța de fond ar fi fost necesar să oblige autoritățile pârâte să facă dovada faptului pozitiv contrar, anume că aceasta a avut acces la respectiva aplicație începând cu data de 13 septembrie 2011. În concluzie, în loc să ia act de faptul necontestat al recunoașterii de către pârâte, prin Decizia 175, a faptului că accesul la aplicație a fost permis abia începând 1 octombrie 2011, instanța de fond reproșează că nu a făcut dovada acestui fapt negativ, motiv pentru care hotărârea este nelegală sub acest aspect. Sub un al doilea aspect, instanța de fond reține în motivarea soluției o serie de aspecte contradictorii sau străine de natura pricinii, care, în opinia acesteia, ar dovedi faptul că partea a putut să își desfășoare activitatea în perioada vizată (luna septembrie 2011) din moment ce, din actele dosarului rezultă că aceasta a comercializat produse accizabile. Contradictoriu și străin de natura pricinii este și argumentul prin care se reține că recurenta nu ar putea solicita cu titlu de despăgubiri penalitățile plătite cocontractantului L. SA, deoarece „reclamanta nu s-a aprovizionat cu stiren nici în luna august 2011” astfel că, în opinia acesteia „de aici reiese că neaprovizionarea cu această materie primă nu are nicio legătură cu decizia contestată și anulată, pentru că, în cursul lunii august 2011 nu putea să prevadă că, la data de 31 august 2011, îi va fi respinsă cererea de autorizare.” Pe lângă caracterul confuz al raționamentului instanței, neaprovizionarea cu stiren în luna august 2011 nu reprezintă o dovadă că în luna septembrie 2011 societatea nu ar fi trebuit să achiziționeze acest produs. Evident că societatea nu putea să prevadă în august că, la sfârșitul lunii, nu i se va mai reînnoi autorizația de antrepozitar și că, în luna septembrie, nu ar putea să mai achiziționeze acest produs. Însă acesta reprezintă tocmai un argument în favoarea subscrisei, iar nu o dovadă a lipsei legăturii de cauzalitate. În concluzie, având în vedere că instanța de fond nu a cercetat și stabilit corect situația de fapt, că s-a raportat la o altă perioadă și doar a avut în vedere prejudiciul efectiv, se impune soluția casării și trimiterii cauzei spre rejudecare. 2.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată ca urmare a unei interpretări și aplicări eronate a legii. Hotărârea instanței de fond este apreciată ca nelegală, pe de-o parte, pentru că instanța de fond a limitat despăgubirile; exclusiv la contravaloarea prejudiciului efectiv, calculat pentru o perioadă mai redusă decât cea în care subscrisa nu a beneficiat nelegal de autorizație, iar pe de altă parte, pentru că a înlăturat anumite costuri ce compuneau valoarea despăgubirilor, invocând nelegal lipsa legăturii de cauzalitate. 2.2.1. Interpretarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește stabilirea faptei ilicite. Pentru toată perioada cuprinsă între 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, subscrisa a avut accesul restricționat la aplicația respectivă și nu a putut desfășura operațiuni în regim suspensiv ci, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, doar operațiuni în care clientul a fost de acord să achite acciza. Nu doar că reclamanta a avut accesul restricționat vreme de 30 de zile, ci nici nu putea prefigura în această perioadă când i se va emite decizia de reautorizare, pentru comercializarea produselor în regim suspensiv, fapt ce a îngreunat activitatea și deciziile de afaceri pe care le putea lua managementul societății. Interpretarea greșită a legii în ceea ce privește stabilirea elementelor componente ale despăgubirii (damnum emergens și lucrum cesans). Reclamanta a solicitat prin acțiunea precizată repararea integrală a prejudiciului, atât sub forma prejudiciului efectiv, cât și sub forma beneficiului nerealizat. Astfel cum s-a arătat în doctrina de specialitate, în comentariile publicate cu privire la întinderea răspunderii reglementate de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. 1864, principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat de victima (lucrum cesans), ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, în acest mod se urmărește a asigura restabilirea situației anterioare a victimei prejudiciului. Singurele condiții pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul sunt următoarele: - prejudiciul să fie cert, atât din perspectiva existenței, cât și din perspectiva posibilităților de evaluare; doctrina a arătat că este cert și un prejudiciu viitor, care deși nu s-a produs, este sigur că se va produce în viitor; - prejudiciul să nu fii fost reparat încă, pentru a se evita îmbogățirea fără justă cauză a victimei. A doua componentă a prejudiciului - beneficiul nerealizat, reprezintă folosul practic pe care victima autorului faptei ilicite a fost împiedicată să îl obțină, dar pe care l-ar fi obținut din exploatarea unui bun sau din desfășurarea activității curente etc., dacă nu ar fi existat fapta ilicită. Prin esența sa, această componentă a prejudiciului trebuie eminamente estimată de expertul desemnat, întrucât, prin ipoteză nu poate fi cuantificată exact întrucât nu are o existență concretă. Altfel suntem în prezența prejudiciului efectiv, care are o natură certă, nu doar din perspectiva existenței, cât și din perspectiva cuantumului său. Or, astfel cum rezultă din raționamentul instanței de fond, expus și cu ocazia trasării obiectivelor pentru expertul desemnat, aceasta a dorit să fie calculate doar acele sume pentru care existau comenzi ferme, primite anterior datei de 31 august 2011. Cu alte cuvinte instanța de fond, nu numai că a redus perioada pentru care subscrisa avea dreptul la despăgubiri cu o motivare halucinantă, însă a analizat doar componenta prejudiciului efectiv (evaluat de expert la 85.475,12 RON), apreciind nelegal că doar cu privire la acesta subscrisa ar avea dreptul să obțină recuperarea. Interpretarea greșită a legii cât privește legătura de cauzalitate. Referitor la repararea integrală a pagubei, apare vădit nelegal raționamentul instanței de fond, expus la fila 7 din sentința recurată. Instanța omite faptul că, ulterior expirării autorizației de antrepozitar și emiterii Deciziei 159, nu se putea prefigura dacă și când societatea ar redobândi acest statut. Astfel că nici nu putea să se hazardeze să producă în același ritm ca anterior datei de 31 august 2011 și nici nu putea să preia noi comenzi, respectiv să vândă în luna octombrie 2011. De aceea activitatea societății a suferit un recul indiscutabil, probat prin analiza volumului de afaceri. Este de neconceput să se considere că o societate care vindea, ca medie a ultimelor 12 luni, 980,29 tone/lună (așa cum retine expertul desemnat), respectiv care avea capacitatea să producă 1915 tone/lună, ar fi vândut doar 476,88 tone în luna septembrie 2011, adică mai puțin de jumătate, fără ca această scădere să fie cauzată de pierderea autorizației de antrepozitar. Este evident că această scădere a fost cauzată de faptul că societatea nu mai deținea autorizația de antrepozitar și, astfel, nu mai putea să vândă în regim suspensiv, ci doar cu plata accizei. Clienții obișnuiți ai subscrisei fie au achiziționat mai puțin și au plătit acciza, fie s-au reorientat către societăți care puteau furniza în regim suspensiv. Apărările intimatelor Reclamanta-recurentă, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat, arătând că în ceea ce privește criticile privind motivarea contradictorie sau lipsa motivării soluției de admitere a acțiunii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). În ceea ce privește criticile privind motivarea contradictorie sau lipsa motivării soluției de admitere a acțiunii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc civ.) criticile subsumate acestui motiv de recurs au în vedere, pe de-o parte, faptul că instanța ar fi reținut că recurenta și-ar fi desfășurat neperturbată activitatea în perioada vizată, fapt ce reclama soluția respingerii în tot a acțiunii, respectiv faptul ca instanța a înlăturat obiecțiunile formulate de recurenta-intimată depuse la fond. Sub un prim aspect, atât instanța de fond, cât și recurenta pleacă de la premisa greșită, conform căreia recurenta nu ar fi fost prejudiciată pentru că: - perioada în care nu a beneficiat de autorizație a fost cuprinsă între 1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011, ca urmare a admiterii cererii de suspendare formulată de subscrisa; - a desfășurat activități comerciale în toată luna septembrie 2011, chiar dacă nu a avut autorizație de antrepozitar, astfel că nu s-ar putea reține că a fost împiedicată să obțină beneficii din vina recurentei, ci exclusiv din cauza unui management defectuos. Ambele teze sunt greșite deoarece, în ciuda admiterii cererii de suspendare de către instanța, societatea a fost împiedicată în fapt să acționeze ca antrepozitar autorizat (fiindu-i interzis accesul la aplicație) pe toată perioada 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, iar pe de altă parte, deoarece activitatea de comercializare produselor accizabile desfășurată în luna septembrie 2011 nu s-a realizat în regim suspensiv, ci cu plata accizei, de aici și un volum semnificativ diminuat de operațiuni. De altfel instanța de fond a reținut corect că, pentru o anumită perioadă (1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011), cu privire la anumite categorii de sume pe care le-a pierdut provenind din comenzile ferme pe care trebuia să le onoreze în această perioadă cererea de acordare a despăgubirilor este întemeiată. Însă recurenta intimată omite să țină cont de acest raționament, astfel încât să își poată formula argumentul privind la caracterul contradictoriu al motivării. Așadar, faptul că instanța de fond a afirmat că societatea și-ar fi desfășurat neperturbată activitatea în perioada 13 septembrie 2011 - 1 octombrie 2014, nu intră în contradicție cu soluția pronunțată, întrucât prejudiciul acordat viza altă perioadă (1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011). Cele două ipoteze analizate de instanța de fond sunt diferite, au regimuri diferite și nu intră în conflict, astfel că soluția din această perspectivă este corectă. Soluția pronunțată cu privire la a doua parte a lunii septembrie a anului 2011 nu poate fi aplicată mutatis mutandis primei părți a lunii septembrie (situațiile fiind diferite), astfel că este vădit nefondat argumentul recurentei privitor la contradictorialitatea hotărârii. Sub un al doilea aspect, instanța de fond a valorificat obiecțiunile părților și a dispus completarea raportului de expertiză de aproximativ 6 ori. Ba mai mult, instanța de fond chiar a stabilit din oficiu o serie de obiective pentru expertul desemnat. Din această perspectivă nu se poate susține că instanța a omis să cerceteze situația de fapt sau că nu și-ar fi îndeplinit obligația de a avea rol activ. În aceste condiții, simpla nemulțumire a părții vizavi de soluția instanței asupra unor obiecțiuni nu poate determina, în sine, soluția de casare/modificare a acțiunii, pe calea recursului. Sub un al treilea aspect, recurenta susține că problemele reclamantei nu au fost cauzate de bipedimentul lipsei autorizației de antrepozitar, ci de un management defectuos, concretizat în pasivitatea subscrisei respectiv o lipsă a „probității de gestiune”. În ceea ce privește criticile privind omisiunea de cercetare/interpretarea greșită a clauzei rebus sic stantibus (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. Civ.). Sub un prim aspect, pentru a putea critica instanța de fond că aceasta a omis să cerceteze un aspect sau că a interpretat greșit acel aspect, este necesar, în primul rând ca cineva să invoce o astfel de chestiune, iar instanța să nu o soluționeze sau să o soluționeze greșit. De observat că la fond recurenta-intimată nu a avut nicio critică privind lipsa invocării clauzei rebus sic stantibus, acolo unde aceasta era agreată de părți. Sub un al doilea aspect, presupunând că reclamanta ar fi invocat o astfel de clauză, iar cocontractanții ar fi: acceptat, rezultatul ar fi fost că aceasta nu ar mai fi fost ținută să livreze marfa, iar cocontractanții să o plătească, respectiv nu ar mai fi trebuit să plătească materia primă, pe care nu ar mai fi achiziționat-o. Or, în această situație, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că subscrisa nu ar mai fi fost ținută să suporte despăgubiri din partea cocontractanților, evident că subscrisa nu ar mai fi obținut nici venituri, pentru că, prin ipoteză nu ar mai fi desfășurat acele operațiuni comerciale, pentru care a invocat clauza rebus sic stantibus. Din această perspectivă, evident că raționamentul recurentei-intimate este unul vădit viciat din punct de vedere logic, critica fiind una pur formală. Sub un al treilea aspect, partea din hotărâre criticată de recurenta-intimată se referă doar la acele operațiuni certe, întemeiate pe comenzi ferme, pe care subscrisa nu a mai putut să le onoreze. Cu alte cuvinte, instanța nu a admis în parte acțiunea pentru eventuale despăgubiri plătite de societate partenerilor contractuali (pentru evitarea cărora susține că s-ar fi putut invoca clauza rebus sic stantibus), astfel că argumentul recurentei-intimate este total străin de ceea ce instanța a dispus în cauză. Sub un al patrulea aspect, din moment ce principalul obiect de activitate era comerțul cu produse accizabile, că pentru aceasta beneficia de autorizație de antrepozit fiscal (pentru a beneficia de condițiile regimului suspensiv), iar autoritatea recurentă-pârâtă a refuzat nelegal să prelungească autorizația subscrisei, este vădit absurd să se susțină teza că ar fi urmărit o îmbogățire fără justă cauză prin această acțiune. Singura problemă care se pune este doar dovedirea cuantumului prejudiciului, fiind exclusă orice analiză privitoare la caracterul nelegal al demersului autorității, cu privire la care deja instanța s-a pronunțat irevocabil. Practic, ceea ce recurenta-intimată încearcă să acrediteze ar fi că societatea ar fi putut să își desfășoare activitatea în mod identic, cu aceleași rezultate, fie că ar fi beneficiat de autorizație de antrepozitar, fie că nu ar fi beneficiat de o astfel de autorizație. II. Soluția adoptată în recurs 1. Argumentele de fapt și de drept relevante În ceea ce privește excepția tardivității recursului promovat de reclamantă, aceasta nu este dată, din comunicările existente în dosarul de fond rezultând că acestei părți nu i-a fost comunicată sentința în conformitate cu prevederile procedurale. Analizând pe fond cele două recursuri, instanța reține că acestea vizează în esență, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. - existența/realitatea prejudiciilor suferite de reclamantă în raport de situația concretă de fapt; - perioada pentru care reclamanta putea solicita despăgubiri; - categoriile de despăgubiri ce puteau fi acordate (penalități, cheltuieli directe, cheltuieli indirecte). Aceste aspecte se impun a fi analizate în mod global, raportat la motivele invocate de către fiecare dintre recurente. Problema realității prejudiciului suferit de către reclamantă. - Vechea autorizație de antrepozit fiscal a reclamantei expira la data de 31 august 2011. - cererea de reautorizare a fost respinsă prin Decizia nr. 159 din 31 august 2011. - reclamanta afirmă că această Decizie i-a fost comunicată doar în data de 22 septembrie 2011, rezultând că până la această dată nu a avut cunoștință de conținutul său. - cu toate acestea, la data de 12 septembrie 2011 introduce la Curtea de Apel București cerere de anulare și suspendare a Deciziei, aceasta fiind suspendată începând cu această dată. - prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 se admite contestația formulată de SC „A." SA împotriva Deciziei nr. 159 din 30 august 2011. Motivul emiterii Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 de respingere a cererii de reautorizare a fost existența unor obligații de plată la bugetul de stat conform certificatelor de atestare fiscală nr. 6708 A/23.06-2011 și nr. 8012A din 4 august 2011. Menționarea în acestea a TVA de rambursat nu are însă vreo înrâurire asupra existenței obligațiilor de plată, întrucât compensarea nu operează de drept ci doar în urma unei proceduri nerealizate până la acele date. Abia ulterior, prin certificatul de atestare fiscală nr. 9163A din 21 august 2011 se atesta inexistența obligațiilor de plată exigibile la data de 31 august 2011. Rezultă astfel că Decizia a fost corect emisă, ca de altfel și cea ulterioară de soluționare a contestației, câtă vreme la data cererii de reautorizare reclamanta figura cu obligații de plată exigibile, ca de altfel și la începutul lunii august 2011. Că între părți a existat o corespondență în vederea conformării SC „A." SA în raport de prevederile legale în vederea obținerii reautorizării rezultă și din adresa societății către recurentul Ministerul Finanțelor Publice, în care informează asupra rambursărilor de TVA de care a beneficiat, recunoscând astfel explicit că pentru acestea este nevoie de existența unor Note de compensare care să stea la baza deciziilor de rambursare. Ca și concluzie asupra conformității Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 se relevă și adresa ANAF-DFP București din 30 august 2011 care face vorbire despre reclamantă ca fiind încadrată la risc fiscal mare. Faptul că în aceste intervale temporale reclamanta și-a achitat obligațiile fiscale, nu rezultă că ar fi fost comunicat și Comisiei pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse supuse Accizelor Armonizate din cadrul MFP. Rezultă astfel că în raport de circumstanțele cauzei Decizia nr. 159 din 31 august 2011 a fost temeinic și legal emisă. Consecința încetării efectelor deciziei vechi de autorizare antrepozit fiscal la data de 31 august 2014, a fost blocarea accesului reclamantei la aplicația … și înregistrarea ca nevalidă în domeniul … a autorizației de antrepozit fiscal. Acesta înseamnă că SC „A." SA nu mai putea desfășura activități de comerț nefiind însă blocată în vreun fel activitatea de producție. Susținerile reclamantei conform cărora astfel nu ar fi putut să acceseze noi comenzi, nu au fost dovedite, cu raportare și la neachiziționarea de materii prime în perioada anterioară când deținea autorizație de antrepozit fiscal (luna august 2011), și chiar în lunile precedente. Ori, din chiar susținerile reclamantei în Dosarul nr. X/2/2011 care a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 153 din 31 ianuarie 2011 și modificarea în parte a Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011 în sensul datei la care aceasta intra în vigoare rezultă fără echivoc faptul că până în data de 22 septembrie 2011 - data comunicării respingerii cererii de reautorizare activitatea s-a desfășurat în mod normal, iar în perioada 22 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011 „a desfășurat activități" însă „sub un regim incert suspensiv de accize". Ori, a veni în prezenta cauză și a invoca o altă realitate nu poate fi primit, cu atât mai mult cu cât în argumentarea Sentinței civile nr. 4013 din 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, instanța validează aceste susțineri. Mai mult, prin aceeași hotărâre judecătorească se subliniază asupra faptului că în conformitate cu prevederile art. 206 24 alin. (8) și art. 206 28 alin. (7) C. fisc. și art. 9 alin. (4) C. vam. Comunitar, decizia - în speță Decizia nr. 159 din 31 august 2011 produce efecte de la data comunicării. Concluzionând analiza de mai sus, nu a existat nici un motiv real fundamentat pe Decizia nr. 153 din 31 august 2011 și Decizia nr. 175 din 30 august 2011, de suspendare sau oprire a activității economice a SC „A." SA, iar dacă acest lucru s-a produs, faptul a fost fără legătură de cauzalitate cu deciziile amintite. În aceste condiții nu se poate vorbi despre daune materiale pe care reclamanta le-ar fi suferit în raport de Deciziile nr. 159 din 31 august 2011 și nr. 175 din 30 septembrie 2011. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate În raport de cele expuse, recursul pârâtei Ministerul Finanțelor Publice, care viza respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei apare ca întemeiat urmând a fi admis în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să fie modificată în parte sentința în sensul respingerii ca nefondată în totalitate a acțiunii reclamantei. Pe cale de consecință, recursul SC „A." SA care urmărește admiterea în totalitate a acțiunii de acordare a daunelor materiale, va fi respins ca nefondat, motivele acestuia neîncadrându-se în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. ori art. 304 1 C. proc. civ. Hotărârea va menține dispozitivul sentinței în privința admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a Autorității Naționale a Vămilor (ulterior ANAF) și respingerii acțiunii față de această parte pentru lipsa calității procesuale pasive, dispoziție care a fost contestată în mod indirect de reclamantă în prezenta cale de atac, dar fără ca prin recurs să se menționeze vreo critică în acest sens.