ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3396/2015

Decizia nr. 3396/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România anularea Deciziei nr. 2543 din 7 martie 2012 și obligarea pârâtei la emiterea unei noi dispoziții prin care să se dispună acordarea de despăgubiri în conformitate cu prevederile legale.

În motivarea acțiunii s-a argumentat că o parte din imobilul care a format obiectul deciziei contestate a fost restituit deja reclamantei, soluție confirmată prin hotărâre judecătorească, astfel că este inadmisibilă și nelegală susținerea că bunul solicitat în acest cadru nu s-ar încadra în prevederile O.U.G. nr. 94/2000. S-a opinat că hotărârea judecătorească invocată a statuat și asupra faptului că bunul a aparținut A.

Prin Sentința civilă nr. 104 din 3 octombrie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase, a anulat Decizia nr. 2543 din 7 martie 2012 emisă de pârâtă și, în consecință, a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii prin care să recunoască dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în suprafață de 1000 mp, parte din terenul înscris inițial în Cartea funciară x Reghin, ulterior transcris în Cartea funciară y Reghin, și Cartea funciară nr. z Reghin.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că procedura de restituire/despăgubire a fost inițiată de reclamantă prin cererea înregistrată la autoritatea pârâtă în data de 15 ianuarie 2003, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în localitatea Reghin, compus din teren, casă și curte, înscris în CF x Reghin, având destinația inițială de orfelinat, actualmente sediul unei societăți comerciale.

Reclamanta și-a precizat cererea în data de 23 ianuarie 2006, în sensul că, față de dezmembrările care au intervenit cu privire la imobilul înscris inițial în CF x Reghin, obiectul cererii îl constituie imobilul înscris în CF y Reghin, teren în suprafață de 6165 mp.

Prin adresa din 15 decembrie 2007, pârâta a constatat că imobilul înscris în CF y Reghin are în prezent doi proprietari tabulari: SC B. SA Reghin, este proprietară asupra construcțiilor înscrise sub numerele 1, 2, 4 și 5, aflate pe nr. top 230/5/5/2/2, 231/5/2, 232/5/2/2 și asupra terenului în suprafață de 5165 mp și C., proprietar asupra construcției înscrise sub nr. 3, aflată pe nr. top 230/5/5/2/2, 231/5/2, 232/5/2/2 și asupra terenului în suprafață de 1000 mp. Față de această situație de fapt, Comisia a transmis către SC B. SA Reghin cererea de retrocedare vizând terenul aflat în proprietatea acesteia, și a reținut spre administrare cererea privind imobilul aflat în proprietatea lui C.

Cererea disjunsă de Comisie a fost soluționată de SC B. SA prin Decizia nr. 2390 din 13 februarie 2009, prin care s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, dispunându-se acordarea de măsuri compensatorii. Decizia arătată a fost atacată de reclamantă, fiind respinsă prin Sentința civilă nr. 1177 din 10 iunie 2010 a Tribunalului Mureș, irevocabilă prin nerecurare. Prin această hotărâre judecătorească s-a reținut că reclamanta este îndreptățită doar la măsuri compensatorii, câtă vreme prin notificarea formulată a optat în acest sens și din moment ce valoarea de inventar a imobilului depășește valoarea participației statului la capitalul social.

Prin Decizia nr. 2543 din 7 martie 2012, emisă de pârâtă, s-a respins cererea de retrocedare depusă de către A., cu privire la acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 1000 mp situat în municipiul Reghin, județul Mureș, înscris în CF y a localității Reghin, nr. top 230/5/5/2/2, 231/5/2, 232/5/2/2.

Autoritatea pârâtă a reținut că cererea reclamantei nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, deoarece proprietarul tabular al imobilului situat în municipiul Reghin, înscris inițial în CF x a localității Reghin, județul Mureș, nr. top 230, 231, 232 a fost Fundația de Orfelinat D., iar A., județul Mureș nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită acordarea de despăgubiri.

Instanța de fond a observat, în primul rând, că pârâta a ținut cont doar de prima înscriere din CF x, reținând lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamantei, fără a cerceta înscrierile ulterioare (în anul 1913 a intervenit o comasare a imobilului) și actele depuse de reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul preluării abuzive. Curtea observă că înscrierea de care se prevalează pârâta este din 1887, însă din înscrisurile depuse, respectiv poziția 4 din procesul-verbal de inventariere din 21 august 1939 și Formularul de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare din Transilvania și Bucovina aparținând comunelor, ținuturilor și statului, întocmite de Primăria comunei urbane Reghin, rezultă că imobilul înscris în cartea funciară x, nr. top 230, 231 și 232 a intrat în proprietatea bisericii reclamante cu destinație de orfelinat și se afla în proprietatea acesteia în anii 1939 - 1940. În baza inventarului întocmit de autoritatea publică locală cu privire la patrimoniul bisericii reclamante, aceasta a depus în decembrie 1939 declarație în vederea stabilirii impozitului, în care este menționat, la ultima poziție, și imobilul din care făcea parte terenul din cauză.

De asemenea, instanța a mai observat că potrivit înscrierii din CF z Reghin, preluarea imobilelor intabulate în CF x Reghin a fost realizată în baza Decretului nr. 176/1948, dispunându-se înscrierea imobilului în CF z Reghin, în favoarea Statului pentru Ministerul Învățământului Public. În temeiul Decretului nr. 176/1948 preluarea s-a realizat din patrimoniul A.

Instanța de fond a constatat că potrivit art. 4 alin. (2) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000, "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar."

Potrivit pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, precum și pentru stabilirea unor măsuri privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare, prin sintagma "acte doveditoare" se înțelege: orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive și orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate).

Instanța de fond a reținut că normele arătate mai sus recunosc posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective. În același timp, Curtea de apel constată că interesează în cauză dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, astfel că în mod greșit pârâta a ignorat înscrisurile apropiate în timp de data preluării și a apreciat ca fiind relevantă doar înscrierea din cuprinsul cărții funciare datând din 1887. Actele emise de autoritatea publică locală în anii 1939 - 1940 atestă dreptul de proprietate al reclamantei, împrejurare care coroborată cu faptul că persoana deposedată de bunuri a fost biserica reclamantă, îndreptățește instanța să rețină că, în cauză, s-a făcut dovada de către reclamantă a calității sale de proprietar a terenului în suprafață de 1000 mp, înscris la data formulării cererii de acordare a despăgubirilor în CF y a localității Reghin.

În același timp, instanța de fond a apreciat că în analiza calității de proprietar al reclamantei nu poate fi ignorată existența Deciziei nr. 2390 din 13 februarie 2009, prin care s-a reținut îndreptățirea reclamantei la măsuri compensatorii cu privire la partea din imobil, care la data preluării de către Statul Român, a format un corp unitar cu imobilul din prezentul litigiu. Curtea de apel nu poate primi susținerea că Decizia de mai sus nu ar fi opozabilă autorităților statului (în speță, Comisiei Speciale de Retrocedare) din moment ce soluția de acordare de măsuri compensatorii a fost dată de o societatea comercială în cadrul căreia Statul Român este acționar majoritar, iar soluțiile prevăzute în procedura de retrocedare de art. 2 alin. (1) și art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, și aplicate prin Decizia nr. 2390 din 13 februarie 2009, au la bază tocmai calitatea Statului Român în cadrul societăților comerciale.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta a susținut că A. nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului (teren în suprafață de 1.000 m

2

și a construcției aflate pe acesta) pentru care se solicită despăgubiri.

Reiterând situația de fapt, conform celor cuprinse și în actele atacate, recurenta-pârâtă a arătat că A. nu a făcut dovada dreptului său, întrucât proprietarul tabular al imobilului situat în Reghin, la adresa arătată, înscris inițial în CF x a localității Reghin, județul Mureș, a fost Fundația de Orfelinat D., iar operațiunile juridice ulterioare înscrise în acest CF nu au schimbat proprietarul tabular.

A mai indicat recurenta că A. nu a fost înscrisă în cartea funciară ca proprietar al bunului solicitat, având doar calitatea de administrator al bunurilor Fundației de Orfelinat D..

În fine, cu referire la Sentința atacată nr. 1177 din 10 iunie 2010, irevocabilă, a Tribunalului Mureș, recurenta a susținut că în respectivul context procesual nu a fost verificată calitatea de proprietar a A., obiectul și limitele procesului fiind altele, apreciind astfel că Parohia nu a făcut dovada certă că este succesorul în drepturi al proprietarului tabular, indicând și că Decizia nr. 54 din 2 decembrie 2009, emisă de organele de conducere ale SC B. SA, în temeiul art. 2 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificări, nu-i este opozabilă comisiei speciale de retrocedare, cum în mod nelegal a reținut prima instanță. În drept, au fost indicate prevederile art. 299 și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată raportat la actele dosarului și la prevederile legale incidente cauzei, față de criticile recurentei pârâte dar și de apărările reclamantei intimate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, pentru considerentele în continuare arătate.

Instanța de control judiciar constată că recurenta pârâtă a criticat hotărârea primei instanțe, în esență, pentru aplicarea greșită a normelor de drept material, motivele de recurs dezvoltate putând fi astfel circumstanțiate prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus (pct. 1 - 2 din prezenta decizie) instanța de contencios administrativ a fost investită cu cererea reclamantei intimate A. de anulare a Deciziei nr. 2543 din 7 martie 2012, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase, prin care s-a respins cererea de retrocedare depusă, pe motiv că A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Actul atacat a fost emis în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 iar în cuprinsul acestuia s-a indicat că la data soluționării cererii de retrocedare imobilul pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri se află, parțial, în proprietatea unei persoane juridice, respectiv SC B. SA și parțial, în proprietatea unei persoane fizice.

Față de precizările de acțiune ale intimatei reclamante, din data de 23 ianuarie 2006 (dosar fond), Înalta Curte constată că prima instanță a reținut și stabilit cu acuratețe contextul factual al cauzei pe de o parte, ca și limitele investirii, pe de altă parte, indicând că, raportat la cei doi actuali proprietari tabulari ai imobilului înscris în CF y Reghin, Comisia Specială de Retrocedare a transmis către SC B. SA cererea reclamantei de retrocedare vizând terenul aflat în proprietatea acesteia și a reținut spre soluționare cererea privind imobilul aflat în proprietatea lui C.

Totodată, Înalta Curte constată că prin recursul declarat, recurenta pârâtă repune în discuție chestiunile de fapt și de drept analizate și dezlegate de prima instanță, situație față de care se reține că problemele ce se impun a fi soluționate și de către instanța de control judiciar vizează deopotrivă, conținutul probatoriului ce urmează a fi administrat în astfel de cauze, raportat la prevederile art. 4 alin. (2) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000, și posibilitatea respectiv necesitatea valorificării jurisprudenței anterioare în ceea ce privește problemele de drept dezlegate, din perspectiva coerenței juridice și a securității raporturilor juridice.

Astfel, contrar celor afirmate de recurenta pârâtă și în acord cu interpretările propuse de judecătorul fondului, desigur și față de conținutul înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte arată că în sensul art. 4 alin. (2) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000 și al pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 sintagma "acte doveditoare" are un înțeles cuprinzător, neputând fi redusă numai la înfățișarea titlului original de proprietate, cum susține recurenta.

Modalitatea de redactare a normei legale incidente (pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002: "Prin sintagma acte doveditoare prevăzuta la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul ca bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate);

d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale") demonstrează că legiuitorul a înțeles să cuprindă în categoria înscrisurilor ce pot fi înfățișate "și orice alte acte" care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului, fără a se opera o ierarhizare a documentației după variate criterii, astfel cum s-a încercat a se acredita de către recurentă.

Din această perspectivă și Înalta Curte reține, așadar, că în mod corect prima instanță a primit și a evaluat corespunzător probatoriul administrat de intimata-reclamantă, care a depus procesul-verbal de inventariere din 21 august 1939, precum și formularul de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare, din Transilvania și Bucovina, aparținând comunelor, ținuturilor și statului, întocmite de primăria comunei urbane din Reghin, din care rezultă că imobilul a intrat în patrimoniul bisericii, iar aceasta a depus o declarație în vederea stabilirii impozitului în decembrie 1939. Aceste două acte ignorate de Comisia Specială de Retrocedare sunt în concordanță cu prevederile pct. 13 din H.G. nr. 1164/2002, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002.

Raportat la înscrisurile în mod corect analizate s-a reținut că imobilul înscris în CF x, nr. top 230, 231 și 232 a intrat în proprietatea bisericii reclamante cu destinație de orfelinat și se află în proprietatea acesteia în perioada 1939 - 1940, relevanță prezentând și împrejurarea că preluarea în temeiul Decretului nr. 178/1948 s-a realizat din patrimoniul A.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și criticile recurentei-pârâte vizând modalitatea în care în analiza calității de proprietar al reclamantei-intimate, prima instanță s-a raportat la Decizia nr. 2390 din 13 februarie 2009 emisă de către SC B. SA prin care s-a reținut îndreptățirea A. la măsuri compensatorii cu privire la partea din imobil care, la data preluării de către Statul Român a format un corp unitar cu imobilul din prezentul litigiu.

Recurenta susține că o atare decizie nu-i poate fi în nici un mod opozabilă.

Instanța de recurs reține că prin această decizie de soluționare a cererii de retrocedare formulată de Parohia Evanghelică s-a reținut că deținătorul actual al imobilului revendicat - teren în suprafață de 5165 m

2

și a construcțiilor aferente, situat în Reghin, înscris în CF y a localității Reghin nr. top 230/5/5/2/2, 321/5/2, 232/5/2/2, este SC B. SA, iar raportat la prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, restituirea în natură nefiind posibilă, au fost acordate măsuri compensatorii, constând în despăgubiri bănești.

Cum aceste despăgubiri au fost acordate pentru o parte din imobil care a format un corp unitar cu imobilul din prezentul litigiu și în opinia Înaltei Curți, îndreptățirea reclamantei intimate la aplicarea simetrică a acelorași prevederi ale O.U.G. nr. 94/2000 nu ar putea fi dezlegată diferit, principiul securității raporturilor juridice dar și puterea de lucru judecat reclamând soluții ce nu le pot contrazice pe cele deja adoptate față de probleme juridice identice.

Dezlegările irevocabile date problemelor de drept într-un litigiu anterior (Decizia nr. 2390 din 13 februarie 2009 a rămas neschimbată prin Sentința civilă nr. 1177 din 10 iunie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă, irevocabilă prin nerecurare) au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, tocmai ca o reflectare a principiilor sus enunțate.

Prin urmare, reținând pentru toate argumentele mai sus înfățișate că nu pot fi primite criticile recurentei pârâte, hotărârea primei instanțe fiind temeinică și dată cu justa aplicare a prevederilor legale incidente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva Sentinței nr. 104 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2015.

Procesat de GGC - CL