ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3341/2015

Decizia nr. 3341/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, la data de 30 august 2013, reclamanta Parohia Romano-Catolică Diosig - prin Episcopia Romano-Catolică Oradea a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al Comunei Diosig, Comuna Diosig, prin Primar, și Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând anularea deciziei nr. 2837 din 08 iulie 2013 emisă de Comisia specială de retrocedare a bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România și, pe cale de consecință, retrocedarea imobilelor situate în comuna Diosig, județul Bihor, înscrise în C.F. nr. x Diosig, nr. top. 1981 și C.F. nr. y Diosig, nr. top. 1982, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 16 din data de 31 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia Romano-Catolică Diosig - prin Episcopia Romano-Catolică Oradea în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Comunei Diosig, Comuna Diosig, prin Primar, și Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; s-a dispus anularea deciziei nr. 2837 din 08 iulie 2013 emisă de Comisia specială de retrocedare și emiterea unei noi decizii prin care să se dispună retrocedarea în favoarea reclamantei a imobilelor cu nr. top. 1981 înscris în C.F. nr. x Diosig și nr. top. 1982 înscris în C.F. nr. y Diosig. Fără cheltuieli de judecată.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:

- În considerentele hotărârii judecătorești, instanța a nesocotit dispozițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 potrivit cărora drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.

Astfel, intabularea în cartea funciară avea, sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 efect constitutiv de drepturi.

Curtea de Apel Oradea a făcut referire la o serie de acte care nu au fost depuse de către reclamantă la dosarul aferent cererii de retrocedare aflat pe rolul Comisiei, deși au fost menționate de către aceasta în cuprinsul adresei nr. 984 din 04 iunie 2011.

Se constată faptul că acest aspect a fost adus la cunoștința instanței de judecată prin adresa din 17 ianuarie 2014.

- De asemenea, în cuprinsul sentinței civile nr. 16/CA/2014 - P.I. instanța a reținut faptul că respectivele acte sunt coroborate cu dispozițiile Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional.

Se arată că, potrivit cărții funciare nr. x a localității Diosig, doar imobilul identificat cu nr. top. 1982 a fost preluat prin acest act normativ și intabulat în favoarea Statului Român, iar imobilul identificat cu nr. top. 1981 a rămas în proprietatea persoanelor fizice înscrise și anterior în cartea funciară.

De asemenea, din analiza actelor existente la dosar, nu rezultă faptul că imobilul pe care reclamanta susține că l-ar fi avut în proprietate, identificat cu nr. top. 1981, 1982, este unul și același cu imobilul care apare în anexa la Decretul nr. 176/1948.

- Instanța de judecată a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Se arată că Comisia specială de retrocedare a coroborat aceste prevederi legale și a admis ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care solicitantul a fost proprietarul unui imobilul, însă, din diverse motive, nu poate prezenta un titlu de proprietate (acesta a fost distrus, pierdut, nu a mai putut fi găsit).

În sistemul de carte funciară reglementat de către Decretul-lege nr. 115/1938, dat fiind faptul că dreptul de proprietate se transmitea la momentul înscrierii în cartea funciară, dovada existenței dreptului de proprietate se face cu ajutorul unui extras de carte funciară. Doar în ipoteza în care cărțile funciare au fost pierdute/distruse (dar au existat, ceea ce înseamnă că s-a dobândit dreptul de proprietate de către solicitant) se admitea dovada dreptului de proprietate să se facă prin coroborarea altor înscrisuri.

În cazul în care nu s-a făcut intabularea în cartea funciară, dreptul de proprietate nu a existat. În această situație nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin care legiuitorul a dorit să faciliteze proba unui drept de proprietate care a existat la momentul preluării abuzive.

În ceea ce privește prezenta cauză, din analiza mențiunilor cuprinse în cartea funciară nr. x a localității Diosig depusă de către solicitantă, rezultă faptul că proprietari ai imobilului, potrivit cărții funciare, erau persoane fizice și nu Biserica Romano-Catolică Diosig. În consecință, date fiind prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate al Bisericii Romano-Catolică nu a existat, iar inexistența acestui drept nu poate fi acoperită prin alte înscrisuri.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru cele ce nu vor fi arătate în continuare:

- Reclamanta-intimată susține că imobilele ce fac obiectul cereri de retrocedare au constituit proprietatea Bisericii Romano-Catolice, fiind folosite cu destinație de școală.

Se reține că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile legale aplicabile în cauză raportate la situația de fapt.

Astfel, însăși reclamanta făcând istoricul imobilelor folosite de Parohia Romano-Catolică Diosig ce fac obiectul cererii de retrocedare, arată că acestea au fost înscrise inițial în cartea funciară pe numele contelui A., care a vândut toate averile din Diosig familiei avocatului B. din Beiuș.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că intenția reclamantei a fost să fie proprietara imobilelor, existând chiar dovezi ale demersurilor făcute pentru a fi intabulat dreptul de proprietate al bisericii după ce acestea au fost intabulate pe numele familiei avocat B., aceasta considerând că intabularea dreptului de proprietate pe numele acestei persoane fizice este o eroare.

Din extrasul de carte funciară pentru imobilele care formează obiectul cererii de retrocedare rezultă că este C.F. x înscrisă pe numele B. și soția sa - conform încheierii din 1929 și în baza Legii nr. 176/1948 - și a adresei nr. 166.665/1949 a Ministerului Învățământului public - imobilul nr. top. 1982 se transnotează în C.F. nr. y în favoarea Statului Român conform încheierii nr. 639/1949.

În corespondența de răspuns (28 octombrie 1931) la solicitarea reprezentantului Bisericii Romano-Catolice către fam. av. B., acesta din urmă a arătat că este de acord cu semnarea documentelor necesare transcrierii și chiar există o înțelegere bilaterală depusă la dosar între soții B. și reprezentantul Bisericii Romano-Catolice din Diosig referitoare la învoirea ca dreptul de proprietate asupra imobilelor din nr. top. 1925, 1926, 1982 - cuprinse în coala C.F. nr. x - cu titlu de uzucapiune să se intabuleze în favoarea Bisericii Romano-Catolice din Diosig. Această declarație bilaterală nu este semnată și nici înscrisă în C.F., fiind rămasă la un stadiu de intenție - proiect , așa cum s-a arătat mai sus.

O dovadă în plus că asupra imobilelor în cauză nu s-a reușit intabularea dreptului de proprietate de către Biserica Romano-Catolică este și faptul că din altă corespondență purtată de reprezentanții Bisericii cu Autoritatea Diecezană la data de 14 decembrie 1943 - rezultă că în continuare exista Patronatul Parohiei Diosig acesta fiind în obligația succesorilor de drept al contelui A. adică fam. avocat B.

Potrivit art. 39 din același act normativ, situația juridică (titlul de proprietate) a imobilelor (biserici, case parohiale și dependințe) și bunuri/or bisericești care până la promulgarea acestei legi erau patronate se va verifica și eventual rectifica în cărțile funciare după următoarele principii:

a) dacă se constată, cu ocazia verificării, că aceste imobile și bunuri aparțin comunităților bisericești locale, ele rămân în deplina lor proprietate și posesiune;

b) dacă se constată că aparțin patronatului - fie acest stat sau instituțiune a sa (județ, comună etc), fie particular - ele rămân în proprietatea acestora, dar în posesiunea comunității locale;

c) dacă patronul particular, care deține un drept de patronat personal, dispărut, dreptul de proprietate al imobilelor și bunurilor trece asupra statului, iar posesiunea rămâne comunității locale (...).

În ceea ce privește imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, acesta era intabulat potrivit cărții funciare, în favoarea unei persoane fizice (care exercita patronatul asupra Parohiei Romano-Catolică Diosig, potrivit susținerilor reclamantei). În consecință, erau aplicabile în acest caz prevederile art. 39 lit. b) din Legea nr. 54/1928, potrivit cărora, la desființarea instituției patronatului, bunurile care aparțin patronatului rămân proprietatea acestuia, dar în posesiunea comunității locale (…)

Aceasta înseamnă că este greșită reținerea instanței de fond că toate imobilele care au aparținut comunităților locale la data desființării instituției patronatului [22 aprilie 1928 - art. 38 - rămân în deplina lor proprietate și posesiune, întrucât imobilele erau în proprietatea patronatului și rămâneau în proprietatea acestuia și în posesiunea comunității locale (art. 39 lit. b)].

Nu se contestă faptul că imobilele au fost folosite de Parohia Romano-Catolică ca instituție de învățământ până în 1982-1983 însă aceasta nu valorează drept de proprietate conform Decretului-lege nr. 115/1938.

Potrivit C.F. nr. x a localității Diosig, imobilul identificat cu nr. top. 1982 a fost preluat conform Decretului nr. 176/1948 și intabulat în favoarea statului, iar imobilul identificat cu nr. top. 1981 a rămas în proprietatea persoanei fizice B. și soția sa care au fost și anterior înscrise în cartea funciară.

În conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 115/1938 „drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește există un acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară”. Rezultă, că în mod corect a stabilit recurenta Comisia specială de retrocedare faptul că reclamanta-intimată nu a făcut dovada dreptului de proprietate, nefiind intabulat în cartea funciară în favoarea acesteia niciodată.

Intenția reclamantei de a se intabula dreptul de proprietate al imobilului pe numele său, posesiunea exercitată până în 1982-1983, nu se substituie prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 sub imperiul căruia intabularea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi.

În conformitate cu prevederile pct. 13 din Normele metodologice pentru punerea în aplicare a art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin sintagma acte doveditoare se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de registru agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate) (...).

Conform art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existentei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive”.

În mod eronat instanța de fond a apreciat că prin înscrisurile atașate, reclamanta a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilelor care au făcut obiectul cererii de retrocedare, de fapt reclamanta a recunoscut că nu a avut intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, din actele depuse rezultă că demersurile sale au rămas fără rezultat, iar prin Decretul nr. 176/1948 imobilul top. 1982 a trecut în proprietatea statului, iar cel cu nr. top. 1981 era în proprietatea unei persoane fizice.

Reclamanta nu a făcut dovada de proprietate asupra imobilelor la data preluării

În consecință, Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a adoptat decizia nr. 2837 din 08 iulie 2013 în conformitate cu prevederile legale și raportată la dovezile administrate, iar instanța de fond a făcut o apreciere eronată asupra prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 - conform cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate a acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive.

Argumentele reclamantei-intimate referitoare la punctul de vedere al Primăriei Diosig (adresa nr. 961 din 18 iulie 2006) că se poate emite decizia de retrocedare a imobilului, nefiind revendicat și fiind liber de sarcini, nu prezintă relevanță față de tot ansamblul probator și prevederile legale aplicabile. De altfel, recurenta-pârâtă a menționat în decizia nr. 2837/2013 atacată de reclamantă în prezenta cauză și adresele Primăriei de dată mai recentă, nr. 582 din 29 martie 2011 și nr. 322 din 05 februarie 2013 referitoare la situația juridică a imobilelor nr. top. 1981 și 1982 din comuna Diosig.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa sentința recurată și rejudecând, va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 16/CA-P.I. din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând, respinge acțiunea formulată de reclamanta Parohia Româno-Catolică Diosig prin Episcopia Romano-Catolică Oradea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2015.