ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1553/2016
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1553/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1553/2016
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, SC A. SA a solicitat revizuirea Sentinței nr. 108 din 21 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/46/2010, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În motivarea cererii, revizuenta a arătat că sentința atacată, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2756 din 13 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a mai format obiectul unei cereri de revizuire, care a fost respinsă ca inadmisibilă, însă nu operează excepția puterii de lucru judecat, întrucât prin prezenta cerere de revizuire se invocă alte înscrisuri noi doveditoare.
Astfel, a susținut că prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, din 24 iulie 2014, dată în Dosarul nr. x/P/2013, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu privire la B., reprezentantul legal al SC A. SA, parte în Dosarul nr. x/46/2010 în care s-a pronunțat sentința atacată cu revizuire.
Revizuenta a precizat că cercetarea penală pentru evaziune fiscală s-a referit la perioada 2009 - 2011 privind cele două societăți în discuție, iar inspecția fiscală a început la 12 mai 2009, în vederea verificării raporturilor comerciale desfășurate de SC C. SRL cu SC A. SA, pe perioada 1 iunie 2007 - 30 martie 2009. În urma controlului fiscal s-a întocmit Raportul de inspecție fiscală din 6 iulie 2009, prin care s-au stabilit în sarcina revizuentei, obligații de plată în sumă totală de 628.541 RON, din care suma de 402.031 RON privește raporturile comerciale cu SC C. SRL.
Totodată, revizuenta a arătat că impunerea fiscală în cuantum de 628.541 RON s-a realizat întrucât organul de inspecție fiscală nu a luat în considerare operațiunile înregistrate în contabilitatea sa cronologic și sistematic, ca urmare a relațiilor comerciale cu SC C. SRL și SC D. SRL, care au fost asimilate la momentul desfășurării inspecției fiscale, unor firme de "tip fantomă", deși existau dovezi că aceste societăți au construit pentru revizuentă 11 acetatoare.
În opinia revizuentei, înscrisul nou invocat - Ordonanța nr. x/P/2013 din 24 iulie 2014 - atestă o altă situație de fapt decât cea stabilită prin sentința atacată, înscris care este de natură să conducă la schimbarea soluției.
În concluzie, a susținut că în cauză s-a dovedit realitatea operațiunilor comerciale desfășurate între cele două societăți comerciale pe perioada supusă controlului fiscal, prin urmare nu datorează suma de 402.031 RON, având în vedere că reprezentantul legal al societății, B., nu a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală.
1.2. Prin întâmpinare, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, apreciind că înscrisul nou invocat nu vizează lipsurile pe care le-a reținut sentința atacată în raportul juridic dintre revizuentă și SC C. SRL.
1.3. Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 113 din 7 septembrie 2015, a respins cererea de revizuire formulată, ca inadmisibilă, reținând, în esență, următoarele:
Prin Sentința nr. 108 din 21 mai 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de SC A. SA având ca obiect desființarea Deciziei din 16 septembrie 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și anularea Deciziei de impunere din 6 iulie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală din 6 iulie 2009, prin care se stabilise în sarcina acesteia obligații de plată în sumă totală de 628.504 RON, ca urmare a verificărilor raporturilor comerciale ale reclamantei cu SC C. SRL și SC D. SRL.
Prima instanță a reținut că, în cauză, instanțele judecătorești s-au pronunțat, în fond, în luna mai 2010 și, în recurs, în luna mai 2011, perioadă în care nu exista Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, din 24 iulie 2014 a, dată în Dosarul nr. x/P/2013, așa încât respectivul înscris nu poate fi considerat doveditor.
Totodată, a avut în vedere că în practica judiciară și în doctrină au fost acceptate ca înscrisuri doveditoare hotărâri judecătorești rămase definitive (irevocabile), însă niciodată o ordonanță întocmită de parchet nu a îndeplinit condiția de înscris doveditor, acceptat de vreo instanță judecătorească, întrucât acest act poate fi atacat oricând.
Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că ordonanța parchetului, invocată drept înscris nou în cauză, nu exista la data judecății procesului în primă instanță și în recurs, și nu îmbracă caracterul de înscris doveditor, așa cum este definit de art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.
Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva Sentinței nr. 113 din 7 septembrie 2015 a formulat recurs SC A. SA, invocând ca temei legal prevederile art. 328 alin. (1) și art. 299 din C. proc. civ. de la 1865, susținând critici care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9, potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În esență, recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, reținând în mod nelegal că cererea de revizuire a Sentinței nr. 108 din 21 mai 2010 este inadmisibilă.
Recurenta a argumentat că Ordonanța nr. x/P/2013 din data de 21 mai 2014, prin care procurorul a dispus clasarea dosarului penal cu același număr, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 de către B., administrator al SC A. SA, constituie un înscris doveditor în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.
2.2. Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
2.3. După dezbaterea cauzei în ședința din data de 21 aprilie 2016, revizuenta a depus concluzii scrise, în conținutul cărora a reluat, în esență, susținerile și argumentele prezentate în cererea de recurs.
Soluția asupra recursului
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Într-adevăr, prin Ordonanța nr. x/P/2013 din data de 24 iulie 2014, procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a dispus clasarea cauzei față de numitul B. pentru infracțiunea de evaziune fiscală, reținând incidența prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. din 2010 (nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea).
Prin sentința recurată, judecătorul fondului a reținut, în esență, că înscrisul produs de revizuent/invocat de revizuent nu îndeplinește condiția de a fi un înscris doveditor în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.
Potrivit prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (1865), revizuirea unei hotărâri rămase definitive se poate cere "dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".
Susținerile revizuentei, potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 sunt neîntemeiate.
În cauză, revizuenta nu se prevalează de un simplu înscris, la care se referă art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 în primă ipoteză, ci invocă o soluție judiciară dispusă de un procuror într-un dosar penal, ceea ce echivalează cu invocarea autorității de lucru judecat.
Potrivit prevederilor art. 28 C. proc. pen. din 2010, invocarea autorității de lucru judecat în cazul unei soluții judiciare în materie penală, este posibilă exclusiv în cazul hotărârilor judecătorești definitive, în ceea ce privește judecarea laturii civile la instanța civilă.
Or, a accepta că pe baza unei soluții judiciare dispuse de procuror într-o cauză penală se poate ajunge la revizuirea unei sentințe civile rămasă irevocabilă, ar echivala cu recunoașterea autorității de lucru judecat a ordonanței care a fost invocată de revizuentă, ceea ce este lipsit de temei legal.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că judecătorul fondului a apreciat în mod legal că ordonanța procurorului nu poate constitui un înscris doveditor în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, astfel încât recursul formulat în cauză este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A. SA prin administrator judiciar Cabinet Individual de Practician în Insolvență E. împotriva Sentinței nr. 113 din 7 septembrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2016.
Procesat de GGC - MI