ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 962/2016

Decizia nr. 962/2016

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 12 februarie 2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 de euro reprezentând despăgubiri morale și 25.000 de euro reprezentând despăgubiri materiale pentru vătămarea fizică permanentă suferită ca urmare a unui accident auto din data de 16 iulie 2005.

Prin sentința civilă nr. 168 din 17 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 400.000 de euro, în echivalent în lei, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu de daune morale. Instanța a respins excepția tardivității cererii, invocată de pârâtă și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor materiale.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut în drept că acțiunea cu care a fost învestită instanța este o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 1003 C. civ., art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995 promovată de o persoană fizică, prin care s-a solicitat obligarea la despăgubiri, competența aparținând instanței civile, iar indiferent de culpa conducătorului în accidentul auto, victima trebuie despăgubită, conform Directivei nr. 2009/103/CE, chiar în lipsa unei asigurări R.C.A., directivă ce a fost transpusă de legislația internă.

În lipsa unei polițe R.C.A. valabile, obligația de despăgubire revine pârâtei B. conform art. 251 alin. (1) lit. b), pct. 1 din Legea nr. 32/1995 și art. 3 alin. (1) și (3) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din 07 noiembrie 2008 privind B. (normă emisă în aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1)9 din Legea nr. 32/1995).

Tribunalul a respins excepția tardivității cererii invocată de pârâtă.

Tribunalul a respins cererea privind plata daunelor materiale în considerarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, conform cu care persoanele cu handicap beneficiază de asistență medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condițiile stabilite prin contractul-cadru și faptul că reclamantei i s-a acordat suma de 100.000 lei la datele de 10 aprilie 2012 și 07 martie 2013, ce poate acoperi costurile efectuate cu intervențiile suferite și cu spitalizarea și internarea acesteia.

A apreciat instanța de fond că daunele morale sunt justificate prin prisma faptului că acestea vor putea servi pentru a compensa suferințele sufletești și lipsurile create de situația imobilizării într-un scaun cu rotile, că aceste daune morale vor asigura un minim de confort financiar ce va duce la realizarea cât de cât a unui echilibru al vieții sociale și a stării psihice, unei persoane care în următorii ani nu va putea realiza nici un venit.

Tribunalul a apreciat că limitarea despăgubirilor ce pot fi acordate de asigurătorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate într-un accident de autovehicul aferenta anului 2005 de până la 100.000 lei, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial nu este justificată, având în vedere că această sumă nu poate acoperi în totalitate suferințele și prejudiciul la care a fost supusă reclamanta. Or, regula generală este ca întregul prejudiciu să fie acoperit, însemnând că suma acordată drept despăgubire să fie suficientă pentru toată suferința trecută, cât și pentru efectele vătămărilor pe termen lung. De asemenea, s-a apreciat, că daunele morale nu trebuie stabilite în funcție de posibilitățile financiare ale pârâtului, trebuind să reprezinte o compensare morală și efectivă care să dea substanță și să valideze dreptul constituțional la viață și sănătate.

În acest context, tribunalul a admis în parte cererea, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro, în echivalent în lei, la cursul Băncii Naționale a României, de la data plății, cu titlu de daune morale, considerând că această sumă poate acoperi prejudiciul prezent și viitor suferit de reclamantă.

Împotriva sentinței au declarat recurs ambele părți din proces.

La data de 17 octombrie 2014, instanța a calificat cererile de recurs ca fiind cereri de apel, în baza art. 84 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanță anterior datei de intrare în vigoare a N.C.P.C.

Instanța a constatat că apelul declarat de apelantă nu a fost motivat, astfel că a făcut aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., pronunțându-se numai pe baza motivelor invocate la prima instanță.

De asemenea, instanța a constatat că, după încheierea ședinței de judecată din 17 octombrie 2014, avocatul ales al reclamantei-apelante a depus la dosar „motive de recurs” și a cerut repunerea cauzei pe rol pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului pe care l-a desemnat să-l substituie, deoarece el însuși - avocatul ales - a lipsit, din motive obiective, la două ședințe consecutive ale prezentei instanțe.

Curtea a constatat că motivele de recurs ale reclamantei, calificate motive de apel, au fost formulate tardiv, în raport de dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. și a făcut aplicarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâta B. a criticat sentința pentru următoarele motive:

a) pârâta a despăgubit-o pe reclamantă cu sumele de 50.000 de lei, apoi, din nou, cu 50.000 de lei, atât anterior cât și ulterior formulării cererii de chemare în judecată, iar starea de sănătate a reclamantei nu s-a agravat, astfel că aceasta nu trebuia să ceară mai mult, în condițiile în care nu au intervenit aspecte noi sau imprevizibile în starea fizică și de sănătate a reclamantei;

b) suma stabilită de instanța de fond pentru despăgubirea reclamantei este exagerată, deoarece despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, iar tendința Curții Europene este aceea de a limita daunele morale acordate;

c) instanța de fond a depășit cuantumul despăgubirilor stabilit de lege pentru anul 2005, respectiv suma de 100.000 de lei, legea nu a fost declarată neconstituțională, iar tribunalul nu are puterea de a înlătura dispozițiile legii;

d) suma stabilită de instanța de fond depășește cu mult limita de despăgubire prevăzută de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004, iar situația medicală a reclamantei s-a îmbunătățit, astfel încât nu se impune acordarea unor despăgubiri mai mari decât cele acordate pe cale amiabilă.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 411 din 24 octombrie 2014 a respins, ca nefondate ambele apeluri.

Cu privire la apelul pârâtei instanța de apel a reținut că, potrivit Constituției României (art. 75 alin. (1)), legile sunt adoptate de Parlament și nu de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României, judecătorii se supun numai legii și nu ordinelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor În acest context, în mod legal, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 998 C. civ., în scopul reparării integrale a prejudiciului moral, în raport de situația concretă a reclamantei, de practica judiciară existentă în România și de imperativele conceptelor de echitate și dreptate.

Suma de bani stabilită de instanța de fond ca reprezentând despăgubire morală pentru victima accidentului, în vârstă de 15 ani, nu este exagerată, astfel cum susține pârâta B., care nici nu a putut indica, în practica judiciară din România, un caz similar în care instanțele să fi stabilit o despăgubire morală mai mică.

În ceea ce privește apelul reclamantei instanța de control judiciar și-a însușit în totalitate hotărârea instanței de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și, în rejudecare, exonerarea pârâtei de la plata daunelor morale acordate în cauză ca fiind nelegale și netemeinicie.

Recurenta pârâtă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., relevând următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate.

Consideră Curtea de Apel că invocarea Ordinului nr. 3108/2004, ca fiind „o lege” este o eroare și că în mod corect instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 998 C. civ. în scopul reparării integrale a prejudiciului moral.

În mod eronat Curtea de Apel București a reținut invocarea Ordinului ca și o lege. Legea 136/1995 este legea care se aplică în domeniul asigurărilor și această lege specială prevede că despăgubirile provenite din accidente rutiere sunt acordate în conformitate cu ordinul Comisiei de Supraveghere a Asugurărilor în vigoare la data producerii accidentului.

Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule este reglementat în Anexa 3 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Potrivit textului din Norme, asigurătorii R.C.A. au obligația de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor recurenta pârâtă a arătat că, potrivit legislației în vigoare, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite de anumite persoane în urma accidentelor rutiere, se face în conformitate cu legea română în vigoare și cu jurisprudența, că atât instanța supremă din România cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, stabilesc cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, sens în care este și tendința Curții Europene de a limita daunele morale acordate, aspect ce reiese din hotărârile pronunțate în cauzele Baumann vs. Franța, Labita vs. Italia, Lavents vs. Letonia.

Arată recurenta că principiul restitutio in integrum nu poate fi aplicat în sensul avut în vedere de cele două instanțe.

Prin Decizia civilă nr. 761 din 9 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel București.

S-a reținut că Tribunalul București, ca și instanță de fond, a acordat ca și despăgubiri morale suma de 400.000 euro respingând daunele materiale în totalitate ca fiind nedovedite.

Instanța de apel, menținând hotărârea instanței de fond, a achiesat la raționamentul pe care prima instanță l-a avut în vedere în acordarea daunelor morale.

Or, sub acest aspect este de subliniat că, în motivarea soluției de acordare a daunelor morale în valoare de 400.000 euro instanța de fond și implicit cea de apel aduc în susținere argumente ce vizează temeinicia capătului de cerere referitor la daunele materiale, motivarea sentinței fiind în contradicție cu soluția de respingere a capătului de cerere privind daunele materiale.

Nelegalitatea deciziei recurate este dată și de faptul că instanța de apel, menținând soluția și raționamentul instanței de fond, a apreciat ca nejustificată limitarea despăgubirilor impuse de lege.

Din cuprinsul ambelor hotărâri nu rezultă concret tipul de despăgubire acordat în procedura administrativă, mai exact dacă au fost acordate daune materiale și morale.

În cauză este necesar de lămurit care a fost natura despăgubirilor acordate de către recurenta-pârâtă pe cale administrativă în sumă totală de 100.000 lei, în acest sens instanța urmând a se raporta la analiza documentației în dosarul de daună întocmit de recurentă.

În rejudecare, Curtea a dispus, în raport de indicațiile deciziei de casare, ca apelanta - pârâtă B. să facă dovada naturii despăgubirilor acordate apelantei reclamante în sensul de a se preciza dacă suma de 100.000 lei plătită reprezintă daune morale sau materiale, urmând a se depune la dosarul cauzei în copie, ordinele de plată cu care a fost achitată suma în discuție.

Conform precizărilor depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată de la 9 noiembrie 2015, cât și înscrisurilor atașate, apelanta pârâtă a arătat că suma de 100.000 lei este o sumă globală, la nivelul limitei maxime admise, aceasta neputând detalia tipul despăgubirilor acordate.

Prin Decizia civilă nr. 566/A din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate, apelurile formulate de reclamantă A. și de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 168 din 17 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, a reținut următoarele considerente:

La data de 16 iulie 2005, în urma unui accident rutier, reclamanta a suferit sechele funcționale complexe, traumatism cranio cerebral grav, fractura de humerus și fractura de bazin, fiind diagnosticată cu parapareza spastică la membrele inferioare, i s-a montat proteza totală șold drept, i s-a scurtat membrul inferior drept, având un deficit de locomoție și autoîngrijire, fiind dependentă de serviciile asistentului personal.

Din raportul de expertiză medico legală efectuat de Institutul Național de Medicină Legală în cadrul Dosarului penal nr. x/P/2005 a rezultat că leziunile traumatice s-au putut produce la data de 16 iulie 2005 prin lovire cu un corp dur în condițiile unui accident rutier constituind infirmitate fizică permanentă.

Reclamanta a suferit numeroase intervenții chirurgicale, a fost spitalizată în diverse instituții medicale, a fost inclusă într-un program de recuperare complex - fizioterapie, kinetoterapie, masaj, termoterapie, psihoterapie la care răspunsul a fost lent favorabil.

Prin Hotărârile nr. 536 din 8 noiembrie 2005 și nr. 539 din 21 noiembrie 2006 emise de Consiliul Local sector 3 București - Comisia pentru Protecția Copilului, s-a hotărât includerea copilului A. într-o categorie de persoane cu handicap grav - cod handicap 1.

De asemenea, conform Deciziei medicale asupra capacității de muncă nr. 279 din 28 ianuarie 2015 emisă de Casa Națională de Pensii Publice - Casa de Pensii a Municipiului București reclamanta are capacitatea de muncă pierdută în totalitate.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., cât și a dispozițiilor art. 48 - 51 din Legea nr. 136/1995 obligarea pârâtei la acordarea sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale și la 20.000 euro cu titlu de daune materiale.

În raport de data producerii faptei culpabile producătoare de prejudiciu, respectiv de data producerii accidentului de circulație, 16 iulie 2005, limitele maxime ale despăgubirilor, ce pot fi acordate de asigurătorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate în unul și același accident de autovehicul, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, aplicabile asigurărilor obligatorii R.C.A., a căror valabilitate începe în anul 2005, în cazul accidentelor produse în anul calendaristic 2005 sunt următoarele:

a) de la 1.000.000 lei până la maximum 3.000.000.000 lei indiferent de numărul persoanelor păgubite, în caz de avariere ori de distrugere a bunurilor pentru pagube materiale directe și indirecte de peste 1000.000 lei;

b) până la 1000.000.000 lei pentru fiecare persoană dar nu mai mult de 5.000.000.000 lei indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

B. este o asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Prin voința legiuitorului, B. este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecție, independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă în producerea prejudiciului.

Obligația de despăgubire a B. devine operantă la cererea persoanei prejudiciate și ea trebuie realizată în termen de 90 de zile sub sancțiunea plății de penalități de 0,1 % din suma de despăgubire cuvenită, pe fiecare zi de întârziere (art. 10 alin. (2) din Norme) iar în caz de litigiu, persoana prejudiciată își poate exercita drepturile legale împotriva B., aceasta având legitimare procesuală pasivă în situația reglementată de art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 modificată.

Apelanta pârâtă a achitat până în prezent apelantei reclamante suma de 100.000 lei cu titlu de cheltuieli de despăgubiri fără a putea preciza tipul acestor despăgubiri, respectiv de daune materiale sau morale, aceasta fiind suma maximă admisă ce putea fi acordată la nivelul anului 2005 conform art. 21 alin. (1) din Ordinul B. nr. 3108/2005 coroborat cu anexa 3 limite de despăgubiri 2005 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004 de punere în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Așa cum a reținut și instanța de fond, reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului material suferit în raport de împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, asistența medicală este gratuită cât și în raport de faptul că i s-a acordat și suma de 100.000 lei de către apelanta pârâtă, sumă ce poate acoperi diversele cheltuieli cu internarea și serviciile medicale ce nu se decontează.

Curtea a reținut că, dat fiind faptul că reclamanta are capacitate de muncă pierdută integral, fiind încadrată în gradul de handicap I grav, necesită tratament recuperator complex, internarea în diverse centre de recuperare balneare. Pe lângă suferințele morale provocate de această stare medicală, reclamanta va trebui să suporte pe parcursul întregii vieți și cheltuieli materiale pentru a putea urma toate recomandările medicale, cheltuieli de deplasare, cât și cheltuieli de zi cu zi necesare supraviețuirii, sume ce nu mai pot fi suportate de aceasta întrucât nu se poate instrui și nu poate munci pentru a obține venituri.

Așadar, suma de 100.000 lei acordată cu titlu de despăgubiri globale, chiar în condițiile în care o serie de cheltuieli medicale sunt gratuite, nu poate acoperi în totalitate decât prejudiciile materiale suferite de către reclamantă, dar în nici un caz nu poate fi suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamantă.

În acest sens, având în vedere împrejurările dramatice în care reclamanta la vârsta de 15 ani, în urma unui accident de circulație, a rămas țintuită pentru toată viața întru-un scaun cu rotile cu consecințele cele mai grave asupra calității vieții și capacității de muncă, fiind internată în diverse spitale și centre medicale până în prezent peste 420 de zile, cu indicații concrete de internare în continuare, Curtea a reținut că în mod evident consecințele sunt atât materiale, cât și morale și se întind pe parcursul întregii vieți a reclamantei, care nu va mai putea avea relații sociale normale.

În concret, este cert că potrivit actelor medicale de la dosarul cauzei, reclamanta nu se poate deplasa decât cu ajutorul unui scaun cu rotile, are nevoie de un asistent permanent și datorită infirmităților fizice permanente nu va putea fi niciodată mamă.

În aceste condiții, acordarea sumei globale de 100.000 lei nu poate acoperi decât un prejudiciu material actual și viitor dar cu siguranță, nu poate acoperi prejudiciul moral încercat de reclamantă și familia sa.

În raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României care statuează că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile Directivei Europene nr. 72/166/CEE care dă posibilitatea părților reclamante să solicite sume în jur de 600.000 Ecus.

Curtea reține că în prezent Statul Român a transpus parțial Directivele Europene în domeniul răspunderii civile pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule prin înființarea B. însă, limitarea despăgubirilor sub sumele stabilite prin legislația comunitară nu este de natură a răspunde principiilor de echitate ce stau la baza elaborării acestora.

Față de aceste aspecte, Curtea a reținut că suma de 400.000 euro acordată de prima instanță cu titlu de daune morale este rezonabilă, cuantumul fiind just și echitabil și corespunde prejudiciului moral real, efectiv produs reclamantei și nici un caz nu poate conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs pârâta B. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și, păstrând cauza spre rejudecare, exonerarea pârâtei de la plata daunelor morale acordate în cauză ca fiind nelegală.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate subsumate motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. a susținut următoarele:

Despăgubirile materiale și morale în caz de vătămare corporală în urma unui accident rutier se supun Legii nr. 136/1995 și normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, norme în vigoare la data producerii accidentului.

Conform art. 21 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2005 privind B. „Instrumentarea dosarelor de daună se va face în limitele și în condițiile prevăzute de Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, în vigoare la data producerii accidentului”.

Actele normative mai sus expuse reglementează procedura de soluționare și de acordare a despăgubirilor, instituind două modalități în acest sens: acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă pe baza înțelegerii dintre asiguratorul de răspundere civilă și terțul păgubit și acordarea despăgubirilor pe cale judecătorească, ca efect al litigiului purtat între terțul păgubit, asigurat și societatea de asigurări.

Pentru ambele modalități de acordare a despăgubirilor (amiabilă sau judecătorească), Normele legale conțin reguli speciale cu referire la evaluarea și acordarea despăgubirilor materiale și morale.

Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule este reglementat în Anexa nr. 3 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Potrivit textului din Norme, asiguratorii R.C.A. au obligația de a stabili limitele de despăgubire, care nu pot fi mai mari decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în speță aceasta fiind de 100.000 lei/victimă.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că limita de despăgubire amintită se raportează exclusiv la data săvârșirii accidentului și nu la data producerii prejudiciului.

Cu privire la acordarea daunelor materiale recurentul-pârât a arătat că, potrivit art. 42 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 3108/2004, eventualele cheltuieli prilejuite de accident trebuie dovedite cu documente justificative.

Or, în speță intimata-reclamantă nu a făcut dovada acestor cheltuieli prilejuite de accident.

Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor Directivei Europene nr. 72/166/CEE, în domeniul răspunderii civile pentru pagube produse terțelor prin accidente de autovehicule, recurenta-pârâtă a susținut că la data accidentului, 16 iulie 2005 România nu era stat membru al Uniunii Europene pentru a fi aplicabilă această directivă.

În raport cu cele expuse recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului iar pe fond respingerea acțiunii.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția inadmisibilității recursului pe motiv că acesta este îndreptat împotriva hotărârii instanței de fond și nu a deciziei pronunțată de instanța de apel, solicitare care nu se încadrează în prevederile art. 299 coroborate cu art. 377 C. proc. civ., cât și excepția nulității recursului întrucât criticile formulate nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 299 C. proc. civ., „sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunțate în apel și hotărârile date în primă instanță fără drept de apel”.

Așadar, căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite ca atare prin art. 377 C. proc. civ.

În speță, recurenta-pârâtă a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 566/A din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu recurs, astfel încât excepția inadmisibilității recursului va fi respinsă.

Nefondată este și excepția nulității recursului.

Potrivit art. 302

1

lit. c), C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

În speță, recurenta-pârâtă a formulat critici care, raportate la soluția instanței de apel, fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate ce fac posibilă încadrarea în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este fondat urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:

Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 și Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004 pentru punerea în aplicare a Normelor vizând aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților pentru accidente de autovehicule și autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă sunt incidente în cauză, aplicarea lor fiind obligatorie față de faptul că stabilește în concret limitele minime și maxime ale despăgubirilor materiale și morale, în anexa nr. 3 din Norme.

În elaborarea Legii nr. 136 din 29 decembrie 1995, legiuitorul a avut în vedere și situația în care accidentul auto este produs de un autovehicul neasigurat.

Din această perspectivă, angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate în urma producerii unor accidente rutiere soldate cu decesul sau cu vătămarea corporală a victimei, se circumscrie, pe lângă normele generale de drept civil și penal și legislației specifice din materia asigurărilor reprezentată de Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 și Ordinul Comisiei de Supraveghere nr. 3108/2004.

În îndeplinirea obligației de transpunere în dreptul intern a prevederilor cuprinse în directivele europene privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, prin dispozițiile art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat B., în sensul art. 10 din Directiva nr. 2009/103/CE.

Scopul constituirii B. este acela de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, dacă autovehiculul, care a provocat accidentul nu era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare.

În raport cu Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004, anexa nr. 3 la norme, limitele maxime de despăgubire ce pot fi acordate de asiguratorii R.C.A. pentru prejudiciile cauzate în unul și același accident de autovehicule, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea evenimentului, aplicabile asigurărilor obligatorii R.C.A. a căror valabilitate începe în anul 2005 și în cazul accidentelor produse în anul calendaristic 2005 sunt următoarele:

a) de la 1.000.000 lei până la maximum 3.000.0000 lei, indiferent de numărul persoanelor păgubite, în caz de avarie sau de distrugere a bunurilor, pentru pagube materiale directe și indirecte de peste 1.000.000 lei;

b) până la 1.000.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 5.000.000.000 lei indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămare corporală sau decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

Întrucât reclamanta-intimată a fost victima unui accident de autovehicul ce nu avea asigurare obligatorie, limita maximă a despăgubirilor în conformitate cu normele legale incidente aplicabile în anul 2005 era de 100.000 lei, (1.000.000.000 lei înainte de denominare), problemă dezlegată și prin decizia de casare.

Cum recurenta-pârâtă a achitat suma de 100.000 lei cu ordinele de plată din data de 10 aprilie 2012 și respectiv din 7 martie 2013, cu titlu de despăgubire, în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței primei instanțe de obligare a recurentei la plata sumei de 400.000 euro, cu titlu de daune morale.

În cauză, era necesar de lămurit natura despăgubirilor acordate de către recurentă, cum de altfel s-a dispus prin decizia de casare.

În rejudecare, conform precizărilor depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2015 cât și a înscrisurilor aferente, recurenta pârâtă a arătat că suma de 100.000 lei este o sumă globală, la nivelul limitei maxime admise, acestea neputând detalia felul despăgubirilor acordate.

Este întemeiată și critica referitoare la neincidența în speță, a Directivei Europene nr. 72/166/CEE.

Directivele Uniunii Europene sunt obligatorii pentru România de la data aderării la Uniunea Europeană.

Legislația comunitară reglementează asigurarea de răspundere civilă auto în Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, prin care au fost codificate: Directiva nr. 72/116/CEE a Consiliului din 14 aprilie 1972 privind aproprierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi, a doua Directivă nr. 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983, a treia Directivă a Consiliului nr. 90/232/CEE din 14 mai 1990, Directiva nr. 2000/26/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto și de modificare a Directivelor nr. 73/239/CEE și nr. 88/357/CEE a Parlamentului European.

Prin voința legiuitorului român, Directivele Parlamentului European și a Consiliului au fost transpuse în legislația internă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv 1 ianuarie 2007.

Exemplificativ în sensul celor expuse este Directiva nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto care stabilește reguli referitoare la despăgubirile pentru prejudiciile cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare.

În îndeplinirea obligației de transpunere în dreptul intern a prevederilor cuprinse în directive, a fost reglementat B., ca organism responsabil cu despăgubirea.

Obligația de despăgubire a reclamantei, victimă a accidentului din 16 iulie 2005, s-a făcut conform legislației în vigoare la data producerii accidentului de circulație, fiind aplicabile Normele juridice interne, iar nu reglementările Directivelor Europene aplicabile doar de la data aderării.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondate, excepțiile inadmisibilității și a nulității recursului, invocate de intimata reclamantă A..

Va admite recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 566/A din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Va modifica decizia recurată în sensul că va admite apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 168 din 17 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității și a nulității recursului, invocate de intimata reclamantă A.

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 566/A din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 168 din 17 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2016.