ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1380/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1380/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1380/2016
Asupra cauzei
de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată în data
de 13 octombrie 2014 pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. de dosar
x/54/2014, contestatoarea A. a formulat contestație în anulare împotriva
Deciziilor civile nr. 510 din 11 martie 2014, pronunțată de Curtea de
Apel Craiova în Dosarul nr. x/313/2013, și nr. 1388 din 07 octombrie 2014,
dată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/54/2014.
Prin Decizia
civilă nr. 736 din 11 decembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția
I civilă, a constatat perimată contestația în anularea
exercitată împotriva Deciziilor civile nr. 510 din 11 martie 2014,
pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/313/2013,
și nr. 1388 din 07 octombrie 2014, dată de Curtea de Apel Craiova în
Dosarul nr. x/54/2014, de contestatoarea A.
Împotriva
acestei decizii a formulat prezentul recurs contestatoarea A., prin procurator.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 18 ianuarie 2016 și
repartizat Completului de filtru nr. 10 (CF 10).
În temeiul
rezoluției completului de filtru, cererea de recurs a fost comunicată
intimatelor la data de 20 ianuarie 2016, care nu au depus întâmpinare.
La data de 01
martie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum
este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu
dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și
pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, publicată în M. Of., nr. 89/12.02.2013,
magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra
admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd
dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
Raportul
asupra admisibilității, în principiu, a recursului a fost comunicat
părților la data de 15 martie 2016, conform dovezilor, iar la data de
24 martie 2016, cu respectarea termenului legal prevăzut de
dispozițiile art. 493 alin. (4) teza 1 din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, recurenta A. prin procurator B. a depus punct
de vedere la raport.
Prin
Încheierea din 18 mai 2016 a fost admis în principiu recursul exercitat de
contestatoarea A., prin procurator, împotriva Deciziei civile nr. 736 din 11
decembrie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă,
și a fost stabilit termen de judecată la data de 15 iunie 2016, în
ședință publică, cu citarea părților, în vederea
soluționării pe fond a recursului.
Prin cererea
de recurs, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei
recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare curții de apel în
vederea obligării intimatelor la retrocedarea în întregime a
suprafeței de 2,3053 ha teren agricol.
În motivarea
căii de atac, a invocat nerespectarea de către curtea de apel a
dispozițiilor din legile speciale de retrocedare (Legea nr. 18/1991, Legea
nr. 1/2000), precum și a celor care reglementează soluționarea
cererilor conexe.
În
continuare, a invocat eludarea principiilor în temeiul cărora se
judecă o cauză civilă, respectiv dispozițiile art. 5 - 10
din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat
și art. 20 din același act normativ.
De asemenea,
a susținut că prin hotărârea de perimare a contestației în
anulare, instanța nu a menționat ce se perima și pentru ce
considerente.
A invocat
incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din Legea nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, motivat de
faptul că instanța a depășit atribuțiile puterii
judecătorești, prin nerespectarea dispozițiilor de citare a
părților în cauză.
Înalta Curte,
examinând recursul, constată că acesta este nefondat și în
raport de dispozițiilor art. 496 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, urmează a-l respinge pentru următoarele
considerente:
Din
conținutul criticilor formulate de către recurentă reiese
că doar două dintre acestea vizează soluția de perimare,
singurele pe care instanța de control al legalității deciziei
recurate le poate analiza raportat la soluția pronunțată de
curtea de apel, celelalte vizând fondul cauzei.
Prin urmare,
printre altele, ceea ce se invocă, în drept, privește greșita
aplicare și interpretare de către curtea de apel a dispozițiilor
referitoare la procedura perimării contestației în anulare
reglementată de dispozițiile art. 420 din Legea nr. 138/2014 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
Reiese, deci,
că motivele de nelegalitate privesc greșita aplicare a regulilor de
procedură, critică prevăzută de dispozițiile art. 488
alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 138/2014 privind completarea și modificarea
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, din perspectiva
cărora va li analizat prezentul recurs.
Potrivit
dispozițiilor art. 416 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
''Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs,
revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se
perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în
nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul
de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de
părți sau de instanță. (3) Nu constituie cauze de perimare
cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum
și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea
n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de
judecată."
Pornind de la
dispozițiile legale redate, reiese că perimarea reprezintă o
sancțiune procedurală ce operează de drept și se
răsfrânge asupra întregii activități judiciare, iar nu doar
asupra unui act de procedură concret, fiind determinată de lipsa de
stăruință a părților în soluționarea litigiului,
având un caracter mixt, de sancțiune procedurală și de
prezumție de desistare.
Totodată,
perimarea constând în stingerea litigiului, este edictată în interesul
unei bune administrări a justiției, urmărind soluționarea
cauzelor cu celeritate și degrevarea rolului instanțelor de dosare
inactive, astfel încât răspunde unui interes general dar și unui
interes particular, al părților, anume acela ca drepturile lor
să nu rămână un timp îndelungat într-o stare de incertitudine.
Din
aceleași reglementări legale rezultă și condițiile ce
trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a interveni sancțiunea
perimării, și anume instanța să fi fost învestită cu o
cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale de
atac, pricina să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni, iar
lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile
părții.
Reiese deci,
că perimarea este o sancțiune procedurală ce intervine în
condițiile legii, consecutiv măsurii suspendării
judecății, întrucât numai în acest fel poate fi întrunită
premisa rămânerii cauzei în nelucrare din motive imputabile
părții.
Una dintre
situațiile în care cauza rămâne în nelucrare și care atrage
suspendarea judecății cauzei este reprezentată de aceea în care
părțile deși legal citate, nu se prezintă la strigarea
cauzei și nici nu solicită judecarea cauzei în lipsa lor,
situație reglementată de dispozițiile art. 411 alin. (1) din
Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă.
Norma
juridică cuprinsă în art. 411 alin. (1) din Legea nr. 138/2014 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă este de ordine publică, astfel încât, dacă
sunt întrunite cerințele acestui text, instanța trebuie să
suspende judecata, fără a mai efectua vreun alt act de
procedură.
Dispozițiile
art. 411 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, exprimă
principiul disponibilității care guvernează
desfășurarea procesului civil, eludarea acestora având drept
consecință încălcarea dreptului la apărare și a
principiului contradictorialității.
Totodată,
fiind o sancțiune procedurală, perimarea operează de drept,
instanța putând să constate perimarea și din oficiu, astfel cum
reiese și din dispozițiile art. 420 alin. (1) din Legea nr. 138/2014
pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
În cauza de
față, se reține că prin Decizia civilă nr. 736 din
data de 11 decembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a
constatat perimată contestația în anulare formulată de
reclamanta A. prin procurator B., împotriva Deciziei civile nr. 510 din 11
martie 2014 din Dosarul nr. x/313/2013 și a Deciziei civile nr. 1388 din
07 octombrie 2014 în Dosarul nr. x/54/2014, ambele pronunțate de Curtea de
Apel Craiova, în contradictoriu cu intimatele Comisia Locală de Fond
Funciar Stângăceaua și Comisia Județeană de Fond Funciar
Mehedinți, în temeiul dispozițiilor art. 416 din Legea nr. 138/2010
pentru completarea și modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă.
Privitor la
susținerile contestatoarei referitoare la faptul că decizia
recurată nu conține hotărârea judecătorească ce se
perimă, analizând conținutul deciziei în discuție, aflată
la dosarul curții de apel, se constată că în dispozitivul
acesteia este menționat că se perimă contestația în
anularea exercitată de contestatoarea A. împotriva Deciziilor civile nr.
510 din 11 martie 2034, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în
Dosarul nr. x/313/2013, și nr. 1388 din 07 octombrie 2014, dată de
Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/54/2014.
Prin urmare,
această critică este nefondată.
În raport de
dispozițiile art. 416 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, "(2) Termenul de perimare curge de la ultimul
act de procedură îndeplinit de părți sau de
instanță."
Ultimul act
de procedură îndeplinit în cauză, înainte de împlinirea termenului de
perimare de 6 luni, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 416
alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a
fost emis la data de 14 noiembrie 2014.
În aplicarea
dispozițiilor art. 416 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, de la acest moment a început să curgă
termenul de perimare de 6 luni și care potrivit dispozițiilor
amintite, se împlinea la data de 14 mai 2015.
Prin
referatul instanței din 18 noiembrie 2015, cauza a fost repusă pe rol
din oficiu, în vederea discutării perimării, stabilindu-se termen la
data de 11 decembrie 2015, termen pentru care părțile au fost legal
citate așa cum reiese din dovezile.
La Dosarul
curții de apel nr. x/54/2014 se află cererea recurentei A.
înregistrată la data de 09 decembrie 2015, prin care a solicitat repunerea
cauzei pe rol pentru continuarea judecății contestației în
anulare.
Este
adevărat că legiuitorul român a reglementat situațiile în care
termenul de perimare poate fi întrerupt sau suspendat (dispozițiile art.
417 și art. 418 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicat).
Pentru a
putea însă să producă efect întreruptiv/suspensiv, este necesar
ca aceste acte procedurale să fie efectuate înăuntrul termenului de
perimare, în cauza de față între momentul suspendării 14
noiembrie 2014 și data la care se împlinește termenul de perimare 14
mai 2015. Orice act de procedură îndeplinit, de părți sau de
către instanță, după împlinirea termenului de perimare, nu
poate produce efectul întreruptiv, împlinirea termenului de perimare operând
ope legis, chiar dacă acesta este formulat înainte de termenul de
judecată stabilit pentru discutarea perimării.
Aceasta întrucât,
în măsura în care nu se constată intervenită vreo cauză de
suspendare sau de întrerupere a curgerii termenului de perimare, la termenul de
judecată stabilit pentru discutarea perimării instanța de
judecată nu face altceva decât să constate că a intervenit
perimarea, în cauza de față, să constate că la data de 14
mai 2015 a fost perimată contestația în anulare.
Prin simpla
împlinire a termenului legal de perimare, calea de atac se perimă,
independent de momentul la care instanța stabilește termen pentru
constatarea acesteia.
Față
de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 420 din Legea nr. 138/2014
pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, instanța era obligată să constate
perimarea, fără a mai efectua vreun act de procedură.
Prin urmare,
împrejurarea că la data de 09 decembrie 2015, înainte de termenul de
judecată stabilit pentru discutarea perimării, reclamanta A. a
formulat cerere pentru repunerea cauzei pe rol și continuarea
judecății contestației în anulare, cerere prin care nu au fost
invocate aspecte privind suspendarea sau întreruperea termenului de perimare,
ci aspecte ce țin de fondul pricinii, nu este în măsură să
înlăture obligația instanței de a constata că termenul de
perimare a fost împlinit și contestația în anulare a fost
perimată.
Prin urmare,
constatând că a fost făcută o corectă și legală
aplicarea a dispozițiilor legale care reglementează sancțiunea
perimării, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat,
recursul declarat de contestatoarea A., prin procurator, împotriva Deciziei
civile nr. 736 din 11 decembrie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția
I civilă.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de contestatoarea A., prin procurator, împotriva
Deciziei civile nr. 736 din 11 decembrie 2015 a Curții de Apel Craiova,
secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016.
Procesat de GGC - CT