Decizia nr. 6904/02 de la Boris BORISOVS împotriva Letoniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 2 septembrie 2008 în calitate de cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 6 martie 2002, având în vedere observațiile Guvernului și cererea acestora de a elimina cazul din lista cazurilor sale și textul declarației unilaterale făcute în vederea soluționării problemei ridicate prin cerere, având în vedere răspunsul reclamantului la declarația unilaterală a Guvernului, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Boris Borisovs, este un cetățean leton care s-a născut în 1964 și trăiește în Riga. Guvernul leton (“ Guvernul”) este reprezentat de agentul lor, dna I. Reine. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 iulie 1995, reclamantul a fost reținut pe baza suspiciunilor că a comis două jafuri agravate. La 27 iunie 1996, investigația preliminară a cazului reclamantului a fost finalizată și a fost transferată la Curtea Centrală de District a Orașului Riga pentru aviz. La 27 iunie 1997, Convenția a intrat în vigoare cu privire la Letonia. La 15 septembrie 1999, Curtea Centrală de District a Orașului Riga a constatat că reclamantul este vinovat de furturile agravate pe care le-a fost suspectat și l-a condamnat la opt ani de închisoare. În stabilirea vinovăției reclamantului, Curtea s-a bazat pe declarațiile incriminatoare ale zece martori și probe documentare. La 24 octombrie 2001, Curtea regională Riga a reevaluat argumentele reclamantului, declarațiile martorilor și documentațiilor și a redus condamnarea reclamantului la șapte ani de închisoare. La 22 mai 2002, Senatul Curții Supreme a respins recursul de casare al reclamantului. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns că drepturile sale garantate de articole 2 și 6 § 3 a), (c) și (e) din Convenție au fost încălcați în timpul detenției anterioare. În conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție, el s-a plâns în legătură cu durata detenției anterioare. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii penale împotriva sa. În temeiul articolului 6 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ și §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ și §§ §§ §§ §§ §§ §§ § și §§ §§ §§ §§ §§ §§ și §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ și §§ §§ § a) din Convenție, el se plângea că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece instanța a refuzat de a solicitat că drepturile sale sunt garantate de către articole 2 și 6 alin. (3) lit. (a), (c) și (e) din Convenție au fost încălcate în perioada de detenție preliminară. Curtea remarcă că, în plus față de neepușirea sa de evacuare a remediilor interne (reclamantul nu a prezentat nici o informație sau documente care demonstrează că s-a plâns la autoritățile interne competente în ceea ce privește presupusele încălcări ale drepturilor sale), reclamantul s-a plâns în legătură cu evenimentele care au avut loc înaintea avizului său de judecată de primă instanță la 15 septembrie 1999, atunci când reclamantul a fost condamnat, și anume. Mai mult de șase luni înainte de data în care cererea a fost depusă Curții (6 martie 2002). Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în afara termenului de șase luni, în conformitate cu art. 35 §§ § 1 și 5 din Convenție. Reclamantul s-a plâns cu privire la durata deținerii anterioare. art. 5 § 3 din Convenție, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (c) din prezentul articol are ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului.” Curtea constată că detenția preliminară a reclamantului s-a încheiat cu hotărârea Curții Centrale de District din Orașul Riga la 15 septembrie 1999, adică cu peste șase luni înainte de data în care cererea a fost depusă Curții (6 martie) Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în afara termenului de șase luni, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 5 din Convenție. Reclamarea în temeiul art. 6 § 1 Reclamantul se plânge în legătură cu durata procedurii penale împotriva acestuia. art. 6 § 1 din Convenție, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează: „În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” La 12 martie 2008, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei ridicate de reclamant. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Republicii Letoniei reprezentat de Agentul Inga Reine (denumit în continuare – Guvernul) recunoaște că durata procedurii penale [contra reclamantul] nu a îndeplinit standardele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare – Convenția). Având în vedere acest lucru, Guvernul se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a evita încălcări similare în viitor. Având în vedere faptul că părțile nu au reușit să ajungă la o soluție prietenoasă în acest caz, Guvernul declară că oferă să plătească exgrația pentru reclamant o compensare de 2 000 de euro [s] ([aproximativ 1 400 LVL]), această sumă reprezintă suma globală și acoperă orice prejudiciu material și moral, împreună cu orice cost și cheltuieli suportate, fără impozite care ar putea fi aplicabile, în vederea punerii în aplicare a procedurii pe termen scurt în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare – Curtea) în cazul [de] Borisovs c. Letonia (depunerea nr. 6904/02). Guvernul se angajează să plătească compensația de mai sus în termen de trei luni de la data depunerii deciziei (juriul) de către Curte în temeiul articolului 37 din Convenție. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termen de [trei luni], Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe sumă, astfel cum se stabilește în hotărârea/judecarea Curții. Suma de mai sus se transferă la contul bancar indicat de solicitant. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamantul solicită Curții să respingă propunerea Guvernului pe baza faptului că suma propusă nu este adecvată. El solicită 25 000 EUR ca compensare. Curtea observă, la început, că părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluționari prietenoase a cauzei. Cu toate acestea, după cum a afirmat în cazurile anterioare (a se vedea, în special, Tahsin Acar c. Turcia (obiecție preliminară) [GC], nr. 26307/95 , § 74, CEDO 2003 VI, și Venera-Nord-Vest Borta A.G. c. Moldova , nr. 31535/03 , § 28, 13 Februarie 2007), trebuie stabilită o distincție între, pe de o parte, declarațiile făcute în contextul procedurii de soluționare strict confidențiale (art. 38 § 2 din Convenție și art. 62 § 2 din Regulamentul Curții) și, pe de altă parte, declarațiile unilaterale formulate de un guvern contestat în cadrul procedurilor publice și adversare în fața Curții. În conformitate cu art. 38 § 2 din Convenție și cu art. 62 § 2 din Regulamentul Curții, Curtea se va desfășura pe baza declarației unilaterale a Guvernului și a declarației reclamantului în legătură cu aceasta prezentate în afara cadrul negocierilor de stabilire prietenoasă și va ignora declarațiile părților în contextul explorării posibilităților de soluționare prietenoasă a cazului și motivele pentru care părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluții prietenoase (a se vedea Proprietatea Nitschke v. Suedia , nr. 6301/05, § 36, 27 septembrie 2007). Curtea constată că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cauzei. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Tahsin Acar , citată mai sus, §§ 75-77, Sindicatul Suedia pentru lucrătorii de transport c. Suedia (striking out), nr. 53507/99, 18 iulie 2006, și Van Houten c. Olanda (striking out), nr. 25149/03, ECHR 2005 IX și, de asemenea, Kapitonovs c. Letonia (striking out), nr. 16999/02, 24 iunie 2008). În ceea ce privește dacă ar fi oportun să se elimine prezenta cerere pe baza declarației unilaterale făcute de Guvern, Curtea subliniază că există o jurisprudență considerabilă în ceea ce privește Statul pârât în ceea ce privește domeniul de aplicare și natura obligațiilor care le decurg în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește garantarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil în cadrul procedurilor penale (a se vedea, în special, Estrikh v. Letonia , nr. 73819/01 , §§ 136-143, 18 ianuarie 2007; și Svipsta v. Letonia , nr. 66820/01, 9 martie 2006; Moisejevs v. Letonia , nr. 64846/01, 15 iunie 2006; Lavents v. Letonia , nr. 58442/00, 28 noiembrie 2002; Freimanis și Līdums v. Letonia , nr. 73443/01 și 74860/01, 9 februarie 2006; Kornakovs v. Letonia , nr. 6105/00, 15 iunie 2006; și Čistiakov v. Letonia , nr. 67275/01, 8 Februarie 2007). Curtea a constatat în mod repetat încălcarea acestei obligații și a acordat satisfacție echitabilă în conformitate cu cerințele de la art. 41 din Convenție. Având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, admiterea Guvernului la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește reclamantul, precum și recunoașterea acestora a problemei generale și disponibilitatea lor de a face față acesteia prin adoptarea „toate măsurile necesare” în vederea prevenirii încălcărilor similare ale convenției în viitor, precum și cantitatea de compensare propusă reclamantului, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar , citat mai sus , Haran c. Turcia , nr. 25754/94 , hotărârea din 26 martie 2002 și Kapitonovs , citat mai sus . Curtea remarcă, de asemenea, că această decizie constituie o rezoluție finală a acestei cereri doar în ceea ce privește procedurile în fața Curții, fără a aduce atingere dreptului reclamantului de a utiliza alte măsuri de remediere în fața instanțelor interne pentru a solicita o compensare suplimentară în ceea ce privește chestiunile impugnate. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea este convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă ). În consecință, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din listă. Reclamantul s-a plâns că a fost privat de un proces echitabil din cauza refuzului instanțelor de a chema martorul X pentru examinare. art. 6 §§ 1 și 3 lit. (d) din Convenție, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „1. În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... ... . ... Fiecare acuzat de o infracțiune are următoarele drepturi minime: ... (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său în aceleași condiții ca martorii împotriva lui; ...” Curtea remarcă că reclamantul nu a prezentat nici o probă care să susțină afirmația sa că a solicitat instanțelor să convoce orice martor suplimentar pentru examinare și, prin urmare, nu a epuizat căile de recurs interne. În orice caz, reclamantul a fost condamnat pe baza unor dovezi substanțiale și nu există nici un indiciu că absența persoanei în cauză la audieri a afectat drepturile sale în temeiul articolului 6 §§ 3 litera (d) sau, în general, în temeiul articolului 6 § 1. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă ca fiind manifestament nefondată în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerea privind durata procedurii în temeiul articolului 1 și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; în ceea ce privește plângerea de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declara restul cererii inadmisibil. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președintele
Application no. 6904/02
by Boriss BORISOVS
against Latvia
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 2
September 2008 as a Chamber composed of:
Josep Casadevall,
President,
Elisabet Fura-Sandström,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
judges,
and Santiago Quesada,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 6 March 2002,
Having regard to the Government’s submissions and their request to strike the case out of its list of cases and the text of
unilateral
declaration made with a view to resolving the issue raised by the application,
Having regard to the applicant’s response to the Government’s
unilateral
declaration,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Boriss Borisovs, is a Latvian national who was born in 1964 and lives in Riga. The Latvian Government (“the Government”) are represented by their Agent, Mrs I.
Reine.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 28 July 1995 the applicant was detained on suspicion of having committed two aggravated burglaries.
On 27 June 1996 the pre-trial investigation of the applicant’s case was completed and it was transferred to the Central District Court of the City of Riga for adjudication.
On 27 June 1997 the Convention entered into force with respect to Latvia.
On 15 September 1999 the Central District Court of the City of Riga found the applicant guilty of the aggravated burglaries he was suspected of and sentenced him to eight years’ imprisonment. In establishing the applicant’s guilt, the court relied on the incriminating statements of ten witnesses and documentary evidence.
On 24 October 2001 the Riga regional Court re-assessed the applicant’s submissions, statements of the witnesses and documentary evidence and reduced the applicant’s sentence to seven years’ imprisonment.
On 22 May 2002 the Senate of the Supreme Court, dismissed the applicant’s cassation appeal.
1.
The applicant complained that his rights guaranteed by Articles
5
§
2 and 6 § 3 (a), (c) and (e) of the Convention were infringed during his pre-trial detention.
2.
Under Article 5 § 3 of the Convention he complained about the length of his pre-trial detention.
3.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of the criminal proceedings against him.
4.
Under Article 6 §§ 1 and 3 (d) of the Convention he complained that his right to a fair trial was breached since the courts refused to summon witness X for examination.
1.
The complaint under Articles 5
§
2 and 6
§
3
(a), (c) and (e)
The applicant complained that his rights guaranteed by Articles
5
§
2 and 6 § 3 (a), (c) and (e) of the Convention were infringed during the period of the pre-trial detention.
The Court notes that in addition to his failure to exhaust domestic remedies (the applicant did not submit any information or documents proving that he had complained to competent domestic authorities about the alleged infringements of his rights), the applicant complained about the events which took place prior the adjudication of his case by the first instance court on 15 September 1999 when the applicant was sentenced, i.e. more than six months before the date on which the application was submitted to the Court (6 March 2002). This part of the application must therefore be dismissed as submitted outside the six-month time limit in accordance with Article 35 §§ 1 and 5 of the Convention.
2.
The complaint under Article 5 § 3
The applicant complained about the length of his pre-trial detention. Article 5 § 3 of the Convention, in its relevant part, reads as follows:
“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph
1
(c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial.”
The Court notes that the pre-trial detention of the applicant ended with the judgment of the Central District Court of the City of Riga on 15
September 1999, i.e. more than six months before the date on which the application was submitted to the Court (6
March
2002). This part of the application must therefore be dismissed as submitted outside the six-month time limit in accordance with Article 35 §§ 1 and 5 of the Convention.
3.
The complaint under Article 6 § 1
The applicant complained about the length of the criminal proceedings against him. Article 6 § 1 of the Convention, in its relevant part, reads as follows:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
On 12 March 2008 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the applicant. They further requested the Court to terminate the proceedings accordingly.
The declaration provided as follows:
“The Government of the Republic of Latvia represented by [their] Agent Inga Reine (hereinafter – the Government) admit that the length of the criminal proceedings [against the applicant] did not meet the standards enshrined in Article 6, paragraph 1 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (hereinafter – the Convention). Being aware of that, the Government undertake to adopt all necessary measures in order to avoid similar infringements in future.
Taking into account that the parties have failed to reach a friendly settlement in this case, the Government declare that they offer to pay
ex gratia
to the applicant compensation in the amount of 2,000 euro[s] ([approximately LVL 1,400]), this amount being the global sum and covering any pecuniary and non-pecuniary damage together with any costs and expenses incurred, free of any taxes that may be applicable, with a view to [terminating] the proceedings pending before the European Court of Human Rights (hereinafter – the Court) in the case [of]
Borisovs v. Latvia
(application no.
6904/02).
The Government undertake to pay the above compensation within three months from the date of delivery of the decision (judgment) by the Court pursuant to Article 37 of the Convention. In the event of failure to pay this sum within the said [three-month] period, the Government undertake to pay simple interest on the amount, as established in the decision/judgment by the Court. The above sum shall be transferred to the bank account indicated by the applicant.
This payment will constitute the final resolution of the case.”
The applicant requested the Court to reject the Government’s proposal on the basis that the amount proposed was not adequate. He asked EUR 25,000 as compensation.
The Court observes at the outset that the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement of the case. However, as it has stated in earlier cases (see, in particular,
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objection) [GC],
no.
26307/95, §
‑
VI, and
Venera-Nord-Vest Borta A.G. v. Moldova
, no.
31535/03, §
28, 13
February 2007), a distinction must be drawn between, on the one hand, declarations made in the context of strictly confidential friendly settlement proceedings (Article 38 § 2 of the Convention and Rule 62 § 2 of the Rules of Court) and, on the other hand, unilateral declarations made by a respondent Government in public and adversarial proceedings before the Court. In accordance with Article 38 § 2 of the Convention and Rule 62 § 2 of the Rules of Court, the Court will proceed on the basis of the Government’s unilateral declaration and the applicant’s statement in respect thereof submitted outside the framework of friendly-settlement negotiations, and will disregard the parties’ statements made in the context of exploring the possibilities for a friendly settlement of the case and the reasons why the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement (see
Estate of Nitschke v. Sweden
, no.
6301/05, §
36, 27
September 2007).
The Court notes that under certain circumstances it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued. To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law (see, in particular,
Tahsin Acar
, cited above, §§ 75-77,
Swedish Transport Workers Union v. Sweden
(striking out), no.
53507/99, 18 July 2006, and
Van Houten v. the Netherlands
(striking out), no.
‑
IX, and also
Kapitonovs v. Latvia
(striking out), no.
16999/02, 24 June 2008).
As to whether it would be appropriate to strike out the present application on the basis of the unilateral declaration made by the Government, the Court points out that there is a considerable case-law with respect to the respondent State as concerns the scope and the nature of their obligations arising under Articles 6 § 1 of the Convention as regards the guarantee of the right to a trial within a reasonable time in criminal proceedings (see, in particular,
Estrikh v. Latvia
, no.
73819/01, §§ 136-143, 18 January 2007; and
Svipsta v. Latvia
, no.
66820/01, 9
March
2006;
Moisejevs v. Latvia
, no.
64846/01, 15
June
2006;
Lavents v. Latvia
, no.
58442/00, 28
November 2002;
Freimanis and Līdums v. Latvia
, nos.
73443/01 and 74860/01, 9 February 2006;
Kornakovs v. Latvia
, no.
61005/00, 15 June 2006; and
Čistiakov v. Latvia
, no.
67275/01, 8
February 2007). The Court has repeatedly found a violation of this obligation and has awarded just satisfaction in accordance with the requirements of Article 41 of the Convention.
Having regard to the specific circumstances of the case, the Government’s admission to violation of Article 6 § 1 of the Convention with respect to the applicant, as well as their acknowledgment of the general problem and their readiness to tackle it through the adoption of “all necessary measures” with a view to preventing similar violations of the Convention in the future, and the amount of compensation proposed to the applicant, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)) (see, for the relevant principles,
Tahsin Acar
,
cited above,
Haran v. Turkey
, no.
25754/94, judgment of 26
March
2002 and
Kapitonovs
, cited above).
The Court further notes that this decision constitutes a final resolution of this application only insofar as the proceedings before the Court are concerned. It is without prejudice to the applicant’s right to use other remedies before the domestic courts to claim further compensation in respect of the impugned issues.
In the light of all the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
). Accordingly, this part of the application should be struck out of the list.
4.
The complaint under Article 6 §§ 1 and 3 (d)
The applicant complained that he was deprived of a fair trial because of the courts’ refusal to summon witness X for examination. Article 6 §§ 1 and 3 (d) of the Convention, in its relevant part, reads as follows:
“1.
In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... .
...
3.
Everyone charged with a criminal offence has the following minimal rights:
...
(d)
to examine or have examined the witnesses against him and to obtain the attendance and examination of witnesses on his behalf under the same conditions as witnesses against him; ... .”
The Court notes that the applicant did not submit any evidence supporting his allegation that he had requested the courts to summon any additional witness for examination and thus he failed to exhaust domestic remedies. In any event, the applicant was convicted on the basis of substantial evidence and there is no indication that the absence of the person concerned at the hearings impaired his rights under Article 6 § 3 (d) or, more generally, under Article 6 § 1. This part of the application must therefore be dismissed as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the complaint about the length of the proceedings under Article
6
§
1 and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaint in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Registrar
President