ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1752/2016

Decizia nr. 1752/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 22586 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și a fost obligată pârâta să încheie contractul de vânzare-cumpărare a activului - bun imobil denumit C. situat în orașul Moreni, jud. Dâmbovița.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că la data de 26 mai 2004 s-a încheiat între D. București (antecesoarea pârâtei SC B. SA), în calitate de locator, și reclamantă, în calitate de locatar, contractul de închiriere, având ca obiect folosința temporară a C. situat în orașul Moreni, județul Dâmbovița.

Prin actele adiționale la contract încheiate ulterior, termenul închirierii a fost prelungit până la data de 31 iulie 2005.

S-a apreciat că cererea reclamantei de cumpărare a imobilului este supusă dispozițiilor Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii iar societatea îndeplinește toate cerințele prevăzute de acest act normativ pentru a dobândi în proprietate activul. Sălile și grădinile de spectacol nu se află printre excepțiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 346/2004, la data nașterii raporturilor juridice dintre părți ca și la data formulării opțiunii de cumpărare (26 noiembrie 2004) nefiind în vigoare dispozițiile O.G. nr. 39/2005 și nici modificările aduse prin Legea nr. 303/2008.

S-a reținut, în esență, că vocația reclamantei de a solicita cumpărarea activului este reglementată de art. 12 din Legea nr. 346/2004, imobilul făcând parte din cele prevăzute de art. 13 din aceeași lege.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta RA B. SA solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Un prim motiv de apel a vizat faptul că imobilul în litigiu nu poate face obiectul unui act de înstrăinare, întrucât este inalienabil în virtutea regimului juridic de bun aflat în domeniul public, în raport de caracterul imperativ al Legii nr. 303/2008 aplicabil.

Al doilea motiv de apel a vizat faptul că apelanta este titular al dreptului de administrare la C. din Moreni, în virtutea căruia nu are prerogativa dispoziției pentru a putea înstrăina acest imobil. Dreptul de proprietate aparține statului, iar prerogativa dispoziției în sensul transmiterii dreptului de proprietate nu poate aparține altui subiect de drept în nici un caz titularului unui drept de administrare.

Un ultim motiv de apel a vizat faptul că acțiunea este neîntemeiată și în raport de art. 67 din O.G. nr. 39/2005, iar H.G. nr. 1874/2006 a fost anulată irevocabil prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 427 din 25 octombrie 2012, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă SC B. SA, împotriva sentinței civile nr. 22586 din 25 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL.

A schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență următoarele:

În ceea ce privește primul motiv de apel, Curtea a apreciat în mod eronat că activul în cauză nu este disponibil, ci face parte din categoria celor inalienabile, interpretând eronat prevederile pct. 8 din Legea nr. 303/2008 inclusiv sub aspectul coroborării cu dispozițiile O.U.G. nr. 39/2005 și O.U.G. nr. 47/2011.

Prima instanță a greșit admițând cererea reclamantei în lipsa unui cadru legal de înstrăinare a acestui tip de bun, fiind anulată strategia de privatizare prin Decizia nr. 2579/2008 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2007.

Instanța de fond nu a avut în vedere nici că potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, înstrăinarea bunurilor imobile aparținând regiei autonome se face cu aprobarea ministerului de resort. În același sens sunt și prevederile art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999, care dispun că vânzarea se desfășoară cu acordul instituției publice implicate, în speță Ministerul Culturii și Cultelor.

Curtea a reținut că nu s-a dovedit existența în cauză a îndeplinirii condiției vizând acordul de înstrăinare pe care instituția publică trebuia să-l dea în condițiile și forma prevăzute de art. 105 alin. (1) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 577/2002.

Apariția Legii nr. 303/2008 și a O.U.G. nr. 47/2011 constituie încă un motiv pentru care cererea de chemare în judecată nu trebuie admisă nici față de momentul introducerii cererii - 22 iunie 2010 - nici la momentul soluționării cauzei = 25 noiembrie 2011 și nici la momentul soluționării apelului de față, întrucât aceste două acte normative statuează asupra titularului dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu și asupra dreptului de administrare care îi revine apelantei-pârâte.

Indiferent dacă proprietatea s-a transferat sau nu în condițiile Legii nr. 213/1998, o concluzie ce se impune este aceea că, la momentul pronunțării sentinței de fond bunul asupra căruia trebuie să poarte contractul, menționat în Anexa la O.U.G. nr. 47/2011 poz. 67, se află în administrarea apelantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a acesteia în sensul respingerii apelului declarat de intimata-pârâtă și menținerii sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală pentru următoarele:

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizând faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată:

- cu încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;

- cu încălcarea principiului neretroactivității legii (art. 15 alin. (2) din Constituția României), principiului activității legii și principiului specialibus generația derogant, respectiv cu aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 67 din O.G. nr. 39/2005, Legea nr. 303/2008 și H.G. nr. 1874/2006;

- cu încălcarea art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2), art. 13 și art. 14 din Legea nr. 346/2004, a art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și aplicarea greșită în speță a prevederilor art. 1007 și art. 1017 din vechiul C. civ.

În susținerea primei critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentație:

În conformitate cu O.U.G. nr. 88/1997 și a Legii nr. 346/2004, dreptul recurentei-reclamante de a cumpăra activul în litigiu a fost recunoscut de intimata-pârâtă, pe de-o parte, încă din anul 2004, RA B. SA fiind cea care:

- declanșează procedura de vânzare prin adresa nr. 016 din 19 noiembrie 2004 în conformitate cu Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2461/2004 prin care au fost aprobate „Normele metodologice privind vânzarea prin negociere directă și încheierea contractelor de leasing imobiliar pentru unele active aflate în patrimoniul RA B. SA, act normativ emis în aplicarea prevederilor cuprinse în art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998;

-

obține aprobarea Consiliului de Administrație și a Ministerului Culturii și Cultelor pentru „Lista activelor aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea RA B. SA propuse pentru vânzare prin negociere directă și încheierea contractelor de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare" în cuprinsul căruia la poziția 65 înscrie activul în litigiu, iar, pe de altă parte, prin includerea succesivă a activului în litigiu în listele celor care pot fi vândute în baza Legii nr. 346/2004 și publicarea acestora în:

Buletinul oficial online al Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București, Anul V, nr. 18 (227) 05-11 mai 2010 = „lista cuprinzând activele disponibile care pot fi vândute în baza Legii nr. 346/2004, întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și aprobată la data de 28 aprilie 2010 în ședința Consiliului de Administrație al regie " - art. 25;

.

Buletinul oficial online al Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București, Anul VII, Nr. 8 (321) 15-21 februarie 2012 - „lista cuprinzând activele disponibile care pot fi vândute în baza Legii nr. 346/2004, întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și aprobată la data de 9 decembrie 2011 în ședința Consiliului de Administrație al regie" - crt. 33;

Se arată că în acord cu principiile Curții Europene a Drepturilor Omului, orice ingerință în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție trebuie să urmărească un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacțiunea statului, (cauza Atanasiu c. României § 166).

Consideră recurenta că soluția instanței de apel, prin care se confirmă ca fiind legal refuzul intimatei-pârâte de a-și aduce la îndeplinire obligațiile legale izvorâte în baza procedurii declanșată de aceasta în anul 2004 și a celor prevăzute de Legea nr. 346/2004, ignoră prevederile legale incidente și încalcă principii fundamentale de drept, aducând astfel atingere dreptului recurentei-reclamante la respectarea bunurilor sale protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește cea de-a doua critică recurenta-reclamantă precizează următoarele:

Temeiul de drept al acțiunii formulate de recurenta-reclamantă, respectiv respectarea prevederilor art. 12 alin. (1) lit. b), este considerat de instanța de apel a nu fi prin el însăși suficient în raport în raport de O.G. nr. 39/2005, Legea nr. 303/2008 și H.G. nr. 1874/2006.

Un prim considerent expus în argumentarea acestei soluții este cel potrivit căruia „prima instanță a greșit admițând cererea reclamantei în lipsa unui cadru legal de înstrăinare a acestui tip de bun, fiind anulată strategia de privatizare prin Decizia nr. 2779/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2007”.

Având în vedere neclaritatea acestui argument preluat fragmentat din motivele de apel formulate de SC B. SA, recurenta arată faptul că prin Decizia nr. 2779/2008 reținută de instanța de apel s-a anulat H.G. nr. 1874/2006, act normativ emis în baza prevederilor art. 67 din O.G. nr. 39/2005 care, în alin. (1), prevedea că diminuarea participației statului la unitățile aflate sub autoritatea Ministerului Culturii și Cultelor, precum și vânzarea sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului și administrarea RA B. SA se pot face pe baza unor strategii specifice emise de Ministerul Culturii și Cultelor, pentru fiecare societate și aprobate prin Hotărâre a Guvernului.

Referindu-se la încălcarea principiului neretroactivității legii de către instanța de apel, recurenta consideră că astfel cum în mod temeinic a reținut instanța de fond, „la data nașterii raporturilor juridice dintre părți ca și la data formulării opțiunii de cumpărare (26 noiembrie 2004) nu erau în vigoare dispozițiile O.G. nr. 39/2005 și nici modificările aduse prin Legea nr. 303/2008 care nu pot retroactiva”, legiuitorul consacrând prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României principiul neretroactivității legii civile, orice derogare de la acest principiu, neputând fi decât tot expresă, neputând fi tacită sau dedusă pe cale de interpretare.

Se arată că soluția instanței de fond este în concordanță cu jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție dată în cauze având ca obiect obligarea RA B. SA la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiate pe acte normative și raporturi juridice identice, că în mod constant s-a dat eficiență principiului tempus regit actum, recurenta apreciind că soluția de înlăturare a prevederilor Legii nr. 346/2004 motivat prin acte normative ulterioare nașterii raportului juridic dedus judecății este contrară principiului neretroactivității legii.

Invocând încălcarea principiului tempus regit actum și a principiului specialibus generația derogant, recurenta-reclamantă precizează că din perspectiva solicitării de vânzare a activului formulată de recurenta-reclamantă din 11 iunie 2010, înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 motivat de aplicarea art. 67 din O.G. nr. 39/2005, este nelegală întrucât această din urmă prevedere legală nu era în vigoare la data formulării solicitării de cumpărare.

Pe de altă parte, se arată, Legea nr. 346/2004, respectiv cadrul de înstrăinare reglementat de acest act normativ, are caracter special în raport de prevederile O.G. nr. 39/2005, recurenta aducând în susținere următoarea argumentație:

O.G. nr. 39/2004 nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici și mijlocii. Or, Legea nr. 346/2004 este o lege specială, de imediată aplicare, a cărei finalitate este stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Astfel cum în mod temeinic a reținut instanța de fond, art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepțiile de la aplicarea acestui act normativ, excepții în care nu se regăsesc sălile și grădinile de spectacol. Prin dispozițiile acestei legi se instituie o procedură specială de negociere directă în vederea privatizării activelor disponibile ale regiilor sau societăților cu capital majoritar de stat, respectiv înstrăinarea în condiții contractuale întreprinderilor mici și mijlocii.

Prin dispozițiile art. 67 alin. (1) din O.G. nr. 39/2005 legiuitorul a stabilit că pot fi vândute activele în baza viitoarei strategii, fără însă a restrânge acestei proceduri vânzările reglementate prin dispozițiilor legilor speciale în vigoare la momentul nașterii raporturilor juridice între părți, respectiv Legea nr. 346/2004.

În acest sens recurenta face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la cea de-a treia critică recurenta-reclamantă aduce următoarele argumente:

Cadrul legal de înstrăinare este dat, pe de-o parte, de prevederile legale în baza cărora însăși intimata-pârâtă a declanșat procedura de vânzare-cumpărare în anul 2004 (art. 27 O.U.G. nr. 88/1997), iar, pe de altă parte, de prevederile speciale ale Legii nr. 346/2004 în vigoare din data de 1 august 2004 și în prezent.

Argumentul instanței de apel, în sensul că „nu s-a dovedit existența în cauză a îndeplinirii condiției, respectiv a acordului de voință pe care instituția publică trebuia să îl dea în condițiile și forma prevăzute de art. 105 alin. (1) din Anexa 1 la H.G. nr. 577/2002”, este contrar dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în conformitate cu care judecătorul, în demersul de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză are îndatorirea ca, pe baza probelor, să stabilească corect situația de fapt.

Din cuprinsul adresei din 19 noiembrie 2004 reiese faptul că oferta de vânzare a fost făcută de intimata-pârâtă în baza Ordinului nr. 2461/2004 prin care însăși Ministerul Culturii și Cultelor a aprobat - Normele metodologice privind vânzarea prin negociere directă și încheierea contractelor de leasing pentru unele active aflate în patrimoniul SC B. SA, același minister exprimându-și acordul privind vânzarea activului în litigiu și prin aprobarea Listei activelor aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea SC B. SA propuse pentru vânzare prin negociere directă și încheierea contractelor de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, aflată la dosarul cauzei, în cuprinsul căreia, la poziția 65, este înscris activul de face obiectul prezentului litigiu.

Existența acordului ministerului de resort a fost confirmată de intimata-pârâtă prin răspunsul dat la interogatoriul administrat în dosarul cauzei la întrebările nr. 5-8.

Consideră recurenta că, față de aceste aspecte, prevederile V.C.C., respectiv art. 1007 și art. 1017 privitor la condiția suspensivă au fost aplicate greșit în cauză și denotă faptul că pretenția recurentei-reclamante nu a fost efectiv „audiată”.

Se arată că prin prevederile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 legiuitorul a prevăzut că „activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, (...) încheiate cu regiile autonome, (...) cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat. (...).

Din formularea art. 12 alin. (1) lit. 6) din Legea nr. 346/2004, rezultă că această normă este una imperativă, dreptul locatarului întreprindere mică și mijlocie de a cumpăra este unul legal, după cum tot o obligație stabilită de lege este și aceea a RA B. SA, asupra executării căreia aceasta nu avea un drept de apreciere odată confruntat cu exercitarea dreptului de către titularul său.

Or, câtă vreme o normă legală determină un drept și o obligație corelativă acelui drept, libertatea contractuală își găsește o manifestare concretă doar în ce privește opțiunea titularului dreptului de a uza sau nu de dreptul prevăzut de lege în beneficiul său. Libertatea contractuală în general, își găsește o obiectivare plenară numai în măsura în care oferta ca și acceptarea ei își au geneza exclusiv în voința părților, potrivit dreptului comun, părți care nu se supun niciunei îngrădiri prevăzute de vreo normă specială în ce privește momentul contactării, stabilirea contraprestațiilor, negocierea clauzelor contractuale, executarea lor etc.

În ceea ce privește prețul corespunzător unei asemenea vânzări-cumpărări, recurenta arată că acesta este unul legal, pe acest temei juridic al operațiunii (art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 „stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat”) și nu unul convențional.

Consideră recurenta-reclamantă că, fiind îndeplinite condițiile legale pentru vânzare, intimata-pârâtă avea obligația să parcurgă întreaga procedură de vânzare, în termen de 90 de zile de la data solicitării de vânzare (art. 12 alin. (2)), inclusiv să adopte în Consiliul de Administrație hotărârea privind vânzarea cu informarea prealabilă a ministerului de resort conform art. 14 din lege.

Recurenta-reclamantă subliniază faptul că potrivit art. 14 din Legea nr. 346/2004 revine consiliilor de administrație ale regiilor autonome obligația de a adopta hotărâri privind vânzarea activelor aflate în situația prevăzută la art. 12 alin. (1), cu informarea ministerului de resort (alin. (1)), singura obligație a acestuia din urmă fiind aceea de a urmări derularea valorificării activelor potrivit art. 12 alin. (1) (alin. (2)), împrejurare față de care considerentul instanței de apel potrivit căruia nu s-a dovedit existența în cauză a îndeplinirii condiției vizând acordul de înstrăinare pe care instituția publică trebuia să-l dea încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 346/2004.

În ceea ce privește considerentul potrivit căruia „pentru ca apelanta pârâtă să poată fi obligată să transfere reclamantei-intimate dreptul de proprietate, este nevoie ca în patrimoniul său să se regăsească acest drept de proprietate nu un drept de administrare” recurenta învederează faptul că, astfel cum s-a reținut prin mai multe decizii ale Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 346/2004, că aceste prevederi legale reglementează condițiile în care întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat, precum și ale regiilor autonome.

Se arată că Statul, în virtutea prevederilor constituționale ale art. 134 alin. (2) lit. a) și b), are obligația să asigure "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție", "protecția concurenței loiale", precum și "protejarea intereselor naționale în activitatea economică". Textele legale atacate nu aduc atingere dreptului de proprietate privată, întrucât măsurile pe care acestea le dispun privesc proprietatea statului în calitatea sa de acționar majoritar la diverse regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale.

Consideră recurenta, în ipoteza reținută de instanța de apel, că activul în litigiu se află în proprietatea privată a statului, acesta fiind cel care, prin prevederile Legii nr. 346/2004, urmărește vânzarea activelor disponibile deținute de regii autonome, apare ca fiind vădit nelegal considerentul potrivit căruia, intimata-pârâtă nu poate transfera dreptul de proprietate.

Precizează, în final recurenta că întrucât RA B. SA este cea care deține dreptul de administrare, activul figurând în evidențele sale de referință (în inventar conform răspunsului la întrebarea nr. 14 din interogatoriu și adresei din 9 mai 2011), aceasta are obligația legală de a respecta procedura specială instituită prin Legea nr. 346/2004, respectiv să adopte, în Consiliul de Administrație, hotărâri privind vânzarea, închirierea, leasingul sau concesionarea activelor aflate în situația prevăzută la art. 12 alin. (1), cu informarea prealabilă a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, ministerelor de resort, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale sau autorităților publice locale, după caz, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 346/2004.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică, cea privind încălcarea de către instanța de apel a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale este nefondată.

Aceasta întrucât în susținerea acestei critici recurenta pornește de la premisa existenței dreptului său recunoscut și necontestat de a cumpăra activul în litigiu și reproșează instanței de apel că aduce atingere dreptului recurentei la respectarea bunurilor sale, încălcând principii fundamentale de drept și ignorând prevederile legale incidente.

Or, în exercitarea controlului de temeinicie și legalitate a sentinței apelate, obiectul analizei l-a constituit tocmai existența dreptului ce s-a dorit a fi valorificat prin acțiune din perspectiva îndeplinirii cerințelor legale prevăzute în mod imperativ de lege pentru a opera transferul dreptului de proprietate.

În acest sens instanța de apel a statuat în cuprinsul hotărârii atacate asupra necesității examinării dreptului pretins de recurentă în contextul larg configurat de nr. 39/2005, de Legea nr. 303/2008, de H.G. nr. 1874/2006 și de O.U.G. nr. 477/2011 din perspectiva cadrului legal propriu acestui tip de bun.

Din această perspectivă prima critică și argumentația adusă în susținere sunt lipsite de fundament.

Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât decizia recurată este pronunțată cu respectarea principiului neretroactivității legii, a principiului tempus regit actum și a principiului specialibus generatia derogant și cu aplicarea corectă a prevederilor art. 67 din O.G. nr. 39/2005, Legea nr. 303/2008 și H.G. nr. 1874/2006.

Astfel în evaluarea și stabilirea cadrului legal aplicabil speței instanța de apel s-a raportat la dispozițiile legale în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți (26 noiembrie 2004), respectiv art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 conform căruia înstrăinarea bunurilor imobile aparținând regiei se face cu aprobarea ministerului

de resort, dispoziții ce se regăsesc reglementate în art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 în forma modificată prin Legea nr. 99/1999, instanța de apel statuând în mod corect asupra obligativității existenței voinței instituției publice implicate în înstrăinarea imobilului în condițiile art. 2 și 3 din Anexa 1 la H.G. nr. 577/2002.

Or, în speță, materialul probatoriu nu a relevat existența în cauză a acordului de înstrăinare pe care instituția publică trebuia să-l dea conform cerințelor strict și expres reglementate de art. 105 alin. (1) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 577/2002.

Trimiterile pe care instanța de apel le face la Legea nr. 303/2008, în vigoare la data introducerii acțiunii și la O.U.G. nr. 47/2011, în vigoare la momentul pronunțării sentinței apelate în anexa căreia, la poziția nr. 67 se află individualizat bunul ce formează obiectul contractului conferă legitimitate și pertinență raționamentului adus de instanță în consolidarea soluției pronunțate în condițiile în care ambele acte normative cuprind reglementări cu privire la titularul dreptului de proprietate și la titularul dreptului de administrare a respectivului bun.

Așadar, în analiza cadrului legal de înstrăinare a bunului asupra căruia poartă dreptul dedus judecății determinările instanței de control sunt corecte și pertinente în raport de specificul speței, astfel că acestora nu li se poate reproșa încălcarea vreunuia dintre principiile indicate de recurentă și nici aplicarea greșită a prevederilor legale la care a făcut referire.

Cea de-a treia critică este, de asemenea, nefondată.

Statuând în mod corect asupra inexistenței cadrului legal de înstrăinare a bunului, astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a făcut, implicit, o judicioasă aplicare în speță a prevederilor art. 1007 și art. 1017 C. civ. în condițiile în care a reținut că vânzarea se desfășoară cu acordul instituției publice implicate, aceasta fiind singura în măsură să supună aprobării Guvernului încheierea contractului, dispozițiile art. 1, 2 și 3 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 577/2002, conținând astfel o condiție suspensivă prin raportare la art. 1007 și art. 1017 C. civ. cum legal a reținut instanța de control judiciar.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Moreni împotriva Deciziei civile nr. 427 din 25 octombrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 octombrie 2016.