ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1728/2016

Decizia nr. 1728/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cerere de chemare în judecată înregistrată la data de 11 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. de Dosar nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata sumelor de 1.073.207,15 dolari SUA și de 83.243,62 euro, reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a incendiului și a avarierii navei C., în Portul Anvers, Belgia. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate de la data solicitării despăgubirii, dar și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 16823 de la 09 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială, reținând incidența prevederilor art. 2 pct. b) din Decretul nr. 203/1974, dar și a prevederilor art. 158, art. 159 pct. 2 și art. 159

1

din V.C.P.C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub același număr, prin sentința civilă nr. 3263 din 21 noiembrie 2014, fiind admisă

în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 514.730 dolari SUA și 81.403,21 euro, în temeiul Poliței cu titlu de despăgubiri, precum și la plata dobânzii legale aferente de 103.989,36 dolari SUA și, respectiv, 16.451 euro, calculată de la momentul introducerii acțiunii până la data de 18 noiembrie 2014, dar și în continuare, până la plata integrală a creanței principale.

Prin aceeași sentință au fost respinse celelalte pretenții ca nefondate; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție D. și, în consecință, respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA, ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală; a fost respinsă cererea de chemare în garanție promovată de D. în contradictoriu cu chemata în garanție D., ca rămasă fără obiect; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 43.953,47 lei și 6.113,44 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

pârâtă SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 7/MF din 08 iulie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarant de apelanta-pârâtă SC B. SA, împotriva

sentinței civile nr. 3263 din 21 noiembrie 2014, ca nefondat.

Pentru a pronunța acestă hotărâre, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prima critică formulată de apelantă privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, motivat de faptul că, în opinia acesteia, beneficiar al indemnizației de asigurare, conform art. 15 din polița de asigurare este E. Liban.

Apelanta a susținut că cesiunea de creanță conținută în contractul de management încheiat între E. Liban și

SC A. SA Belgia nu îi este opozabilă, întrucât nu i-a fost notificată și pentru că nu s-a făcut dovada că a acceptat-o expres.

De asemenea, a considerat că scrisoarea de subrogare din data de 20 aprilie 2011, încheiată între cele două părți nu putea viza decât împuternicirea reclamantei SC A. SA de a acționa în numele și pentru asiguratul E.

Instanța de apel a respins acest motiv ca nefondat, considerând că înscrisurile prezentate de reclamantă nu pot fi interpretate decât având în vedere voința reală a părților și nu în funcție de interesul pârâtei-apelante.

Astfel, Scrisoarea de subrogare din 20 aprilie 2011 este întocmită în termeni clari, din care rezultă fără echivoc faptul că părțile au convenit ca SC A. SA să se subroge tuturor drepturilor și acțiunilor împotriva SC B. SA, pentru a primi indemnizația de asigurare în temeiul poliței de asigurare din 14 iunie 2010.

A doua critică viza dezlegarea dată excepției neexecutării contractului de către reclamantă, în sensul că aceasta nu a prezervat dreptul asiguratorului de regres împotriva persoanelor responsabile de producerea accidentului, obligație prevăzuta la art. 11 lit. f) și art. 20.2 din Condițiile de asigurare, sub sancțiunea

prevăzută la art. 12, respectiv art. 20.4, de a-i fi refuzată plata indemnizației.

A considerat apelanta că,

pentru a-i da posibilitatea de a exercita dreptul de regres, reclamanta-intimată avea obligația nu numai de a efectua un raport de expertiză, ci și, ca prim pas, de a-i comunica actele pe care le deține și care

demonstrează relațiile juridice cu terțele persoane care ar putea răspunde pentru producerea accidentului.

Curtea a respins și acest motiv de apel, întrucât din întreg materialul probator administrat în cauză a rezultat că reclamanta și-a îndeplinit obligația asumată prin contractul de asigurare, dreptul de regres împotriva persoanelor responsabile de producerea prejudiciului fiind conservat, aceasta putând formula o acțiune în răspundere contractuală împotriva navlositorului F. în fața Curții de Arbitraj din Londra, până la data de 08 iulie 2016.

De asemenea, nu a fost reținut nici punctul de vedere al apelantei, potrivit căruia valoarea daunei trebuia redusă conform clauzei din art. 13 alin. (7) din Condițiile de asigurare, prima instanța reținând în mod corect inaplicabilitatea acesteia, în raport de dispozițiile art. 6.2 și art. 6.5 din aceleasi Condiții, respectiv obligația asiguratorului de a efectua inspecția de risc a navei înainte de intrarea bunului în asigurare și buna-credință de care a dat dovadă asiguratul pe parcursul derulării contractului.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța de apel a reținut că tribunalul, în mod correct, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 43 C. com. și art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, stabilind ca aceasta este datorată începând cu data formulării acțiunii. Susținerea paratei-apelante în sensul că nu a fost pusă în întârziere, întrucât odată cu acțiunea nu i-au fost comunicate și documentele justificative nu este întemeiată, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că reclamanta a procedat și la invitarea acesteia la conciliere directă, conform procesului verbal din 24 iunie 2011, în care se consemnează faptul că cererea de despăgubire însoțită de documente doveditoare a fost formulată la data de 05 mai 2011.

Critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciată de instața de apel ca neîntemeiată, apelanta susținând-o în termeni generali, atât timp cât prima instanța a precizat ca sumele reprezintă taxa de timbru aferentă pretențiilor admise, onorariu expert, cheltuieli cu traducerea înscrisurilor, onorariu avocat și cheltuieli de deplasare externă, înscrisurile justificative fiind cuprinse în dosarul cauzei, era obligația apelantei să detalieze, pentru fiecare cheltuială în parte, critica pe care o formulează, doar astfel, instanța de apel putând fi în măsură să efectueze controlul judiciar.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs

pârâta SC B. SA prin lichidator judiciar provizoriu SC G. SPRL București, motivat de următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurenta a invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale care reglementează cesiunea de creanță (art. 1393 C. civ.) și subrogația convențională (art. 1107 C. civ.). - art. 304 pct. 9 din V.C.P.C.

A arătat în acest sens că, potrivit pct. 15 din Polița de asigurare, beneficiarul indemnizației de asigurare pentru daune este E. Liban. Reclamanta SC A. SA Belgia, armatorul navei, este beneficiar al indemnizației numai în caz de daună totală, ceea ce nu este cazul în speță.

Reclamanta a depus un contract de management încheiat cu E., datat 20 aprilie 2009 și modificat prin actul adițional datat 02 iunie 2009 și o Scrisoare de subrogare datată 20 aprilie 2011, iar în apel a depus un contract de management semnat din 01 iunie 2009, încheiat între SC A. SA și SC H. SA. În baza acestor inscrisuri, reclamanta a afirmat că drepturile E. din Polița de asigurare ar fi fost cedate reclamantei SC A. SA, care astfel iși justifică poziția procesuală.

Potrivit dispozițiilor art. 1393 din V.C.C., aplicabil la data contractului, cesiunea unei creanțe nu produce efect asupra terților decât de la data notificării debitorului sau de la acceptarea cesiunii de către debitor prin act autentic. Deoarece nu s-a făcut dovada că ar fi acceptat expres sau că ar fi fost notificată cu privire la cesiune anterior formulării cererii de chemare în judecată, consideră că niciunul din actele prezentate nu produce efecte ca cesiune de creanță pentru a justifica transmiterea calității procesuale active.

Arată, de asemenea, recurenta că dispozițiile legii procedurale privind dreptul de a sta în judecată, precum și reprezentarea părților, sunt de strictă interpretare. Faptul că reclamanta SC A. SA a încheiat un contract de management cu beneficiara poliței, E., nu este suficient, deoarece aceste contracte nu cuprind prevederi exprese cu privire la dreptul de a acționa în instanță.

Dreptul de a acționa în instanță pentru a primi indemnizația de asigurare este menționat expres numai în Scrisoarea de subrogare - pct. 2, dar, din conținutul acesteia se poate deduce doar existenta unei împuterniciri pentru SC A. SA de acționa în numele și pentru E.

Conținutul scrisorii de subrogare trebuie interpretat având în vedere voința reală a părților, însă în contextul prevederilor legale aplicabile instituțiilor de drept invocate, motiv pentru care justificarea calității procesuale active este imposibilă.

În temeiul art. 1107 C. civ., subrogația convențională ar interveni atunci când creditorul - în speță E., primind plata de la altă persoană, respectiv SC A. SA, ar ceda dreptul său de a încasa indemnizația de Asigurare, situație în care subrogarea ar trebui să fie expresă și făcută odată cu plata.

O altă situație posibilă este cea în cazul în care debitorul - E. - s-ar împrumuta de la SC A. SA, pe care l-ar subroga în drepturile sale; în acest caz, subrogarea trebuia să se facă prin act de împrumut.

Din scrisoarea de subrogare, datată 20 aprilie 2011, în care se arată că E. nu ar fi achitat cheltuielile pentru reparațiile aduse navei, acestea fiind plătite de SC A. SA se înțelege din text că SC A. SA a plătit direct terților și nu către E.

Însă tot reclamanta a depus la dosar, pentru a face dovada plăților pentru reparații, un contract de reparații din 10 august 2010 și CEC-uri datate 10 august 2010, 22 septembrie 2010 și 05 noiembrie 2010, din care rezultă că plățile pentru reparații au fost făcute de SC H. SA.

Prin urmare, apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile privind subrogația convențională a lui E. de către SC A. SA, deoarece nu au fost dovedite plăți între aceste două persoane juridice

.

Chiar dacă ar fi interpretate extensiv condițiile subrogării, în sensul că plățile ar putea fi făcute și direct terților de către SC A. SA, în numele și pentru E., nici această condiție nu este dovedită.

În concluzie, Scrisoarea de subrogare, datată 20 aprilie 2011, nu putea viza decât împuternicirea reclamantei SC A. SA de a acționa în numele și pentru asiguratul E. în procedurile pe care le-a derulat în continuare.

SC A. SA nu a acționat ca mandatar, în numele și pentru persoana beneficiară a indemnizației de asigurare, ci în nume propriu, calitate în care nu poate sta în judecată în cererea privind plata indemnizației de asigurare.

Pentru toate motivele prezentate, consideră că reclamanta nu a avut calitate procesuală activă pentru formularea acțiunii în ceea ce privește indemnizația de asigurare întemeiată pe Polița de asigurare.

Sub un alt aspect, a considerat că instanța de apel a interpretat greșit prevederile Condițiilor de asigurare - art. 304 pct. 8 din V.C.P.C.

Astfel, art. 11 lit. f) și art. 20.2 din Condițiile de asigurare prevăd obligația

asiguratului de a prezerva dreptul recurentei de regres împotriva persoanelor responsabile, sub sancțiunea prevăzută la art. 12, respectiv art. 20.4, de a-i fi refuzata plata indemnizației.

În același sens, art. 22 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, aplicabilă în speță, prevede obligația asiguratului de a răspunde față de asigurător, raportat la actele sale care impiedică realizarea dreptului de regres.

Arată recurrenta că a invocat excepția neexecutării contractului de către reclamanta-intimată, în temeiul prevederilor contractuale și legale menționate, în sensul că aceasta nu a prezervat dreptul său de regres împotriva persoanelor responsabile de producerea accidentului.

Astfel, reclamanta SC A. SA nu a avut nicio contribuție la efectuarea raportului de expertiză, pe care nu l-a solicitat și nu l-a plătit, motiv pentru care nu se poate susține că ar fi întreprins cel puțin acest demers în prezervarea dreptului de regres, demers care, de altfel, ar fi fost insuficient.

Astfel, art. 20.3 din Condițiile generale prevăd obligația asiguratului de a pune la dispoziția SC B. SA, toate informațiile, înscrisurile și orice probe pe care le deține, precum și de a urma orice proceduri obligatorii pentru a permite asiguratorului să își exercite dreptul de regres.

Afirmă că reclamanta SC A. SA nu i-a pus la dispoziție contractele pe care le-a încheiat cu navlositorul SC H. SA sau subnavlositorul F. decât în apel. Faptul că acum poate formula acțiune în regres în fața instanțelor de la Londra nu este un argument care să suplinească lipsa de acțiune a reclamantei, îndeplinirea obligațiilor contractuale trebuind verificată la data formulării pretențiilor și nu ulterior.

În concluzie, apreciază că intimata reclamantă și-a încalcat obligația privind prezervarea dreptului de regres, obligație esențială în condițiile în care recurenta este împiedicată astfel în recuperarea pagubei de la persoanele responsabile, astfel că aceasta nu era în drept de a primi plata indemnizației de asigurare.

Pe de altă parte, art. 13 alin. (7) din Condițiile de asigurare, prevede că despăgubirea cuvenită se reduce față de asigurarea navei la o valoare mai mică decât cea reală.

Instanța de apel a apreciat că acest articol nu se aplică, făcând trimitere, ca și instanța de fond, la art. 6.2 din aceleași condiții cu privire la inspecția de risc.

Cele două prevederi din Condițiile de asigurare nu se contrazic, scopul acestora fiind diferit. Asigurătorul efectuează inspecția de risc înainte de încheierea asigurării, însă asiguratul este liber să declare valoarea navei pentru care solicită asigurare, aceasta fiind expresia libertății contractuale.

Art. 13 alin. (7) nu vizează culpa asiguratului, care ar fi exclusă prin efectuarea inspecției de risc și acceptarea valorii indicate de către asigurător, ci vizează tocmai libertatea asiguratului de a-și asigura bunul la orice valoare. În acest sens este și art. 28 din Legea nr. 136/1995, care prevede posibilitatea asigurării bunului pentru o sumă inferioară valorii acestuia, cu consecința, prevăzută și de contractul de asigurare, respectiv a diminuării corespunzătoare a despăgubirii cuvenite.

În speță, reclamanta intimată a asigurat nava la valoarea de 2.000.000 dolari SUA, în timp ce valoarea navei la data asigurării, stabilită prin raportul de evaluare efectuat în cauză, este de 2.153.000 dolari SUA, suma asigurată reprezentând 92% din valoarea navei.

Deoarece asiguratul a ales sa subevalueze bunul asigurat cu 8%, același procent urmează a se deduce din eventuala despăgubire cuvenită, reducând suma

acordată de instanța de fond cu titlu de despăgubiri, de la 514.730 dolari SUA și 81.403,21 euro, la 473.551.6 dolari SUA și 74.890,95 euro.

În ceea ce privește suma acordată cu titlu de dobândă legală, art. 14.1 din Condițiile de asigurare prevede că, pentru a primi indemnizația, asiguratul trebuie sa comunice documentația necesară stabilirii existenței și cuantumul daunelor, sens în care va pune la dispoziție copii de pe facturi, corespondență, rapoarte de inspecție, etc.

Apreciază recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția privind calculul acestei sume de la data introducerii acțiunii, deoarece art. 43 C. com. prevede curgerea dobânzii de drept din data când obligațiile comerciale devin exigibile, iar obligația de plată a indemnizației de asigurare devine exigibilă la data când sunt indeplinite condițiile legii și ale contractului.

Arată că reclamanta-intimata nu i-a pus la dispoziție documentele care dovedesc existența și cuantumul daunelor, deși a solicitat în mod expres, decât mult după formularea cererii de chemare în judecată, documentația fiind depusă în mod complet la termenul din 15 octombrie 2013. În mod greșit instanța de apel a reținut apărarea reclamantei cu privire la invitarea noastră la conciliere directă, deoarece rezultă din procesul-verbal încheiat cu această ocazie că nu i-au fost puse la dispoziție niciun fel de înscrisuri.

Raportat la aceste aspecte, apreciază că se impune recalcularea sumei acordate cu titlu de dobândă legală, începând cu data de 15 octombrie 2013, și nu cu data formulării cererii de chemare în judecată și până la data de 23 ianuarie 2015, aceasta fiind în cuantum de 39.259,04 dolari SUA și 6.208,32 euro.

În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. din 1865,

art. 1107 și art. 1393 din V.C.C., art. 22 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, art. 28 din Legea nr. 136/1995, art. 43 C. com.

Intimata

-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca nemotivat, iar în subsidiar respingerea ca nefondat.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimata arată că dezvoltarea criticilor recurentei nu face posibilă încadrarea lor în motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din V.C.P.C.

Subliniază intimata că recurenta a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanței de apel, motivele de nelegalitate fiind indicate doar formal.

În subsidiar, în condițiile în care Instanța Supremă va considera că susținerile recurentei pot fi încadrate în exigențele art. 304 pct. 8 sau 9 din V.C.P.C., apreciază că motivele invocate cu privire la aplicarea greșită a prevederilor legale care reglementează cesiunea de creanță și subrogația convențională, respectiv lipsa calității procesual active a reclamantei sunt neîntemeiate.

Apreciază că Scrisoarea de subrogare din 20 aprilie 2011 este întocmită în termeni clari, din care rezultă că părțile au convenit că SC A. SA să fie subrogată tuturor drepturilor și acțiunilor împotriva SC B. SA pentru aprimi indemnizația de asigurare în temeiul Poliței de asigurare din 14 iunie 2010.

Chiar în măsura în care instanța ar permite reinterpretarea scrisorii de subrogare, ca fiind o cesiune de creanță, faptul că aceasta nu a fost notificată către recurentă sau că nu a fost acceptată de aceasta nu duce în niciun caz la ineficacitatea ei față de părțile contractante, recurenta având doar posibilitatea de a se elibera de obligație prin plata către cedent, lucru care nu s-a întâmplat.

Raportat la aceste aspecte, consideră că în oricare dintre ipoteze deține calitate procesual activă.

În opinia intimatei, criticile privitoare la interpretarea greșită a prevederilor Condițiilor de asigurare, sunt, de asemenea, neîntemeiate, curtea de apel reținând în mod corect că din materialul probator administrat în cauză reiese că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a conserva dreptul de regres împotriva persoanelor responsabile de producerea prejudiciului.

Instanța de apel a reținut inaplicabilitatea clauzei cuprinse în art. 13 alin. (7) din Condițiile de asigurare, interpretând în mod corect existența obligației asigurătorului de a efectua inspecția de risc a nevei înainte de intrarea acesteia în asigurare, raportat la buna-credință de care aceasta a dat dovadă pe parcursul derulării contractului.

În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la dobânda legală acordată, apreciază că prin aceasta se pune din nou în discuție aprecierea probelor de către instanța de apel.

Intimata-chemată în garanție D., prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arâtând că motivele de recurs vizează, în exclusivitate, soluția pronunțată pe cererea principală.

Intimata-chemată în garanție D. apreciază că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active, în mod corect, instanța de apel a reținut voința reală a părților, în sensul subrogării SC A. SA în drepturile și acțiunile împotriva SC B. SA.

Referitor la criticile privind dezlegarea excepției de neexecutare a contractului, consideră că instanța de apel a reținut în mod corect îndeplinirea obligațiilor care îi reveneau reclamantei,

arătând, de asemenea aplicarea legală a dispozițiilor art. 6.2 și 6.5 din Condițiile de asigurare, în ceea ce privește solictarea de reducere a valorii daunei și respectiv a art. 43 C. com., coroborat cu art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, cu privire la obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale.

Intimata-chemată în garanție D. a formualt întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că, în mod corect, instanța a admis excepția lipsa calității procesual pasive.

Prin concluziile scrise depuse de recurentă, aceasta a reluat aspectele invocate în cererea de recurs.

Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 137 alin. (1) din V.C.P.C., va analiza, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă SC A. SA, pe care o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9.

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) din V.C.P.C., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1-9.

Dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, se constată că motivele invocate de recurenta-pârâtă

SC B. SA prin lichidator judiciar provizoriu SC G. SPRL București vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează cesiunea de creanță (art. 1393 din V.C.C.), subrogația convențională (art. 1107 din același cod), precum și interpretarea greșită a prevederilor Condițiilor de asigurare, aspecte care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din V.C.P.C.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs vizând greșita aplicarea de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează cesiunea de creanță, respectiv art. 1393 din V.C.P.C. și subrogația convențională - art. 1107 din același cod urmează să fie înlăturat.

A invocat recurenta că nu a intervenit subrogația convențională, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada plăților între E. și SC A. SA, plățile fiind făcute de către acestă din urmă societate direct terților.

Potrivit dispozițiilor art. 1106 din V.C.C., s

ubrogația în drepturile creditorului, făcută în folosul unei a treia persoane ce plătește, poate fi convențională sau legală, situațiile în care subrogarea este convențională fiind menționate la art. 1107 din același cod, respectiv:

“1.

când creditorul, primind plata sa de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acțiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului; această subrogație trebuie să fie expresă și facută tot într-un timp cu plata;

2.

când debitorul se împrumută cu o sumă spre a-și plăti datoria și subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului.”

Numai creditorul trebuie să consimtă la subrogarea terțului, consimțământul debitorului nefiind necesar, voința creditorului de a subroga pe terț în drepturile și acțiunile sale trebuind să fie expresă.

Conform dispozițiilor art.

art. 1096 din V.C.C.

“Plata trebuie să se facă creditorului sau imputernicitului său, sau aceluia ce este autorizat de justiție sau de lege a primi pentru dânsul. Plata dată aceluia ce n-are imputernicire de a primi pentru creditor, este valabilă, dacă acesta din urmă o ratifică sau profită de dânsa”.

Plata reparațiilor navei efectuată de către reclamanta SC A. SA direct terților este o plată valabil efectuată, raportat la dispozițiile legale mai sus enunțate, această plată fiind făcută către creditorii societății E., profitând, așadar acesteia, întrucât a avut drept consecință stingerea datoriei.

Raportat la cele de mai sus, Înalta Curte constată că scrisoarea de subrogare mai sus menționată se circumscrie unuia dintre modurile de transmitere a obligațiilor, respectiv subrogării convenționale, nefiind un simplu mandat. Părțile au convenit în mod expres că SC A. SA este subrogată tuturor drepturilor și acțiunilor contra SC B. SA pentru a primi indemnizația de asigurare în temeiul Poliței de asigurare

din 14 iunie 2010, în considerarea și în virtutea sumelor plătite sau finanțate de către această societate vizând pierderile sau prejudiciile cauzate de incendiul de la bordul navei C., care a avut loc la Anvers, la data de 08 iulie 2010.

Din conținutul Scrisorii de subrogare

din data de 20 aprilie 2011

reiese că SC A. SA a dobândit toate drepturile și acțiunile împotriva recurentei-pârâte decurgând din polița de asigurare din 14 iunie 2010, în acest sens, fiind autorizată să facă uz de numele E., în vederea realizării tuturor procedurilor sau măsurilor, juridice sau de altă natură, pe care proprietarul le poate considera potrivite cu privire la punerea în aplicare a acestor drepturi.

Având în vedere aceste aspecte, reiese că SC A. SA putea acționa în nume propriu, nefiind în prezența unui contract de mandat.

Susținerile recurentei cu privire la faptul că scrisoarea de subrogare nu îndeplinește condițiile unei cesiuni de creanță, fapt ce a dus la

aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează acestă instituție (art. 1393 din V.C.C.), nu sunt fondate.

Reclamanta SC A. SA a invocat că s-a subrogat în drepturile E. derivând din

Polița de asigurare

din 14 iunie 2010, așa cum reiese din conținutul și din denumirea actului juridic, aspect reținut, de altfel, în mod corect de către instanța de apel.

Nu se poate considera că, în ceea ce privește aceeași creanță a operat atât cesiunea de creanță, cât și subrogarea convențională, fiecare dintre acestea constituind modalități distincte de transmitere a obligațiilor, guvernate de principii și reguli proprii.

Raportat la aceste considerente, reclamanta deține calitate procesuală activă, așa cum a interpretat în mod correct instanța de apel.

Și motivul de recurs ce vizează interpretarea greșită a prevederilor Condițiilor de asigurare, respectiv a art. 11 lit. f) și a) art. 20.2 care prevăd obligația asiguratului de a prezerva dreptul de regres al asiguratorului împotriva persoanelor responsabile, sub sancțiunea prevăzută la art. 12, respectiv art. 20.4 de a-i fi refuzată plata indemnizației, prin raportare și la dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, este nefondat.

Înalta Curte constată că la data pronunțării deciziei recurate de către curtea de apel, dreptul de regres putea fi exercitat de către SC B. SA, astfel încât nu poate fi reținută excepția nexecutării contractului de către reclamanta-intimată SC A. SA.

De altfel, așa cum a reieșit din dezbateri, în acest moment se află în derulare procedura demarată de asigurator în fața Curții de Arbitraj din Londra, aspect care nu a fost infirmat de către recurentă.

Un alt motiv de recurs vizează dispozițiile art. 13.7 din Condițiile de asigurare, potrivit cărora despagubirea cuvenită se reduce față de asigurarea navei la o valoare mai mică decât cea reală, în speță asigurarea fiind încheiată pentru o valoare a navei de 2.000.000 dolari SUA, iar din raportul de evaluare reieșind o sumă de 2.153.000 dolari SUA.

Conform dispozițiilor art. 1 din Conditiile de asigurare - Secțiunea A - Dispoziții generale, suma asigurată se declară de către asigurat și trebuie să reprezinte valoarea reala a navei la data începerii asigurării, motiv pentru care nu poate fi reținut argumentul recurentei în sensul că asiguratul are dreptul de a-și asigura bunul la orice valoare.

De altfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, raportat la dispozițiile art. 6.2 și 6.5 din aceleași Condiții de asigurare, care vizează obligația asiguratorului de a efectua inspecția de risc a navei înainte de începerea asigurării și obligația de bună-credință a asiguratului atât la momentul încheierii contractului cât și pe parcursul derulării acestuia fac inaplicabil art. 13 alin. (7), stabilirea printr-un înscris ulterior semnării contractului a unei alte valori a bunului neputând duce la o altă concluzie.

Buna-credință a asiguratului cu privire la declararea valorii reale a bunului se prezumă, asiguratorul nefăcând nicio dovadă în sensul răsturnării acestei prezumții și de altfel, necontestând valoarea indicatată de asigurat ca fiind cea reală.

Un ultim motiv de recurs vizează momentul de la care este datorată dobânda legală, recurenta invocând prevederile art. 14.1 din Condițiile de asigurare, coroborat cu prevederile art. 43 C. com.

Potrivit dispozițiilor art. 43 C. com., “

Datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.

”

Condiția exigibilității presupune ca termenul de plată să se fi împlinit, așadar creanța trebuie să fie actuală.

Pentru a se putea acorda daunele interese este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere (exceptând cazurile în care acesta este pus de drept în întârziere), condiție îndeplinită în speța dedusă judecății, având în vedere cererea promovarea cererii de chemare în judecată, de la acest moment asiguratorul având obligația de a plăti dobânda legală.

Raportat la aceste considerente, sunt incidente prevederile art. 2

din O.G. nr. 9/2000, potrivit cărora “În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.”

Având în vedere cele reținute mai sus,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă SC B. SA prin lichidator judiciar provizoriu SC G. SPRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă SC A. SA, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă

SC B. SA prin lichidator judiciar provizoriu SC G. SPRL București împotriva Deciziei civile nr. 7/MF din 8 iulie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2016.