ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 739/2016

Decizia nr. 739/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 13 septembrie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 900.000 de dolari americani, reprezentând 3/4 din suma asigurată în temeiul poliței de asigurare, care i-a fost cesionată de către asigurații-cedenți C. și SC D. SA - proprietarii și managerii navei E. Prin Sentința civilă nr. 2.397 din 14 mai 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 870.000 de dolari americani, cu titlu de despăgubire, conform poliței de asigurare și a sumei de 32.962,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul are ca obiect Decizia civilă nr. 354 din 9 martie 2015, prin care Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva sus-menționatei sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată și a obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 16.592,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, autoarea căii de atac a reiterat situația de fapt, a prezentat cele reținute de instanța de apel și a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. În concret, a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 136/1995, dar și a prevederilor art. 969 - 970 și ale art. 1080 C. civ., precum și cu ignorarea flagrantă a prevederilor contractuale care reglementează obligația de informare a asiguratorului cu privire la producerea evenimentului asigurat și a probatoriului administrat în cauză. Astfel, a arătat, în esență, că potrivit art. 19 din Legea nr. 136/1995, sancțiunea incidentă în situația în care asiguratul nu declară producerea riscului asigurat constă în posibilitatea oferită de lege asiguratorului de a refuza plata indemnizației, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei.

Or, în contra celor reținute de instanța de apel, dovada notificării pârâtei, cu respectarea condițiilor contractuale și legale - care nu impun evaluarea prejudiciului de către asigurat cu ocazia notificării -, se află la dosarul cauzei și este reprezentată de Scrisoarea din 23 decembrie 2011, înregistrată la 23 decembrie 2011, care cuprinde date cu privire la ora evenimentului și situația prejudiciabilă care a putut fi constatată imediat, respectiv avarie și blocajul cârmei.

Totodată, recurenta a susținut că asiguratul-cesionar a adus la cunoștință intimatei la data de 9 februarie 2012 cuantumul estimativ al prejudiciului reclamat de proprietarii fermei piscicole, solicitându-i, totodată, suportul și, implicit, concursul pentru soluționarea amiabilă a cauzei, astfel că nu se poate reține că a încălcat art. 8.7 din polița de asigurare, obstrucționând prin omisiune și cu rea-credință, participarea asiguratorului în litigiile privind daunele și la negocierea tranzacției, făcând astfel imposibilă determinarea circumstanțelor evenimentului asigurat și întinderea prejudiciului.

În final, a evocat dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ., dar și doctrina și jurisprudența vizând principiul executării cu bună-credință a convențiilor și a subliniat că derobarea de propria poliță de asigurare, în condițiile intervenirii unuia dintre riscurile asigurare, nu este o conduită care să justifice dreptul asiguratorului de a refuza plata indemnizației, conform art. 8.4 din poliță, respectiv art. 19 alin. (2) din Legea nr. 136/1995. Astfel, a susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale care au stat la baza celor stipulate la art. 8.4 și 8.7 din polița de asigurare și a apreciat că, față de circumstanțele cauzei, a susține contrariul echivalează cu recunoașterea dreptului pârâtei de a-și invoca propria culpă în scopul exonerării de la plata indemnizației datorate ca urmare a intervenirii riscului asigurat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Apreciind că cererea de recurs îndeplinește atât condițiile de formă intrinseci, cât și cele extrinseci statuate de art. 486 alin. (1) și 2 C. proc. civ., iar motivele de recurs invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., magistratul-asistent raportor a apreciat că recursul este admisibil. Prin Încheierea din 20 octombrie 2015, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului, iar prin Încheierea din 2 februarie 2016 a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea acestuia la 29 martie 2016, când, în ședință publică, în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc.

civ., a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia, cu majoritate, reține următoarele: Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal. Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în Noul C. proc. civ., în art. 457. Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

"hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)." Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătorești și a instituit o categorie de hotărâri care nu sunt susceptibile de recurs. Astfel, a fost suprimată calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Cu prioritate, Înalta Curte subliniază că sintagma "litigii (...) privind navigația civilă și activitatea în porturi" relevă o exprimare în termeni generali a legiuitorului, care nu permite, așadar, o concluzie în sensul că s-ar putea face o distincție între litigiile derivate din invocarea unei răspunderi civile delictuale și cele în care se pune în discuție angajarea unei răspunderi contractuale, și apoi, o concluzie în sensul că în cazul acesta din urmă, calea de atac a recursului ar fi deschisă. Pornind de la aceste considerațiuni de principiu, trebuie verificată măsura în care litigiile derivând din asigurări maritime, indiferent de riscul asigurat, se circumscriu sau nu categoriei celor care privesc navigația civilă și activitatea în porturi, la care se referă art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Reglementarea navigației civile se regăsește în C. com., Cartea a II-a "Despre comerțul maritim și despre navigațiune" (aplicabil până la intrarea în vigoare a C. maritim, conform art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011). În Titlul VI, cap. 1, acest act normativ cuprinde reguli cu privire la contractul de asigurare maritimă. Reglementarea navigației civile nu vizează doar operațiunile juridice cărora le dă naștere transportul maritim, ci și bunurile și persoanele care îl realizează, obligațiile acestora și asigurarea contra riscurilor navigației. Normele privind navigația, incluse în C. com., se completează cu cele din convențiile internaționale la care România este parte. Prin O.U.G.

nr. 9/2012, au fost obligați proprietarii de nave să dețină o asigurare care să acopere răspunderea navelor deținute, luând în considerare faptul că, în ciuda celor mai susținute eforturi ale Organizației Maritime Internaționale, proprietarii de nave continuă să nu dețină asigurări care să acopere creanțele maritime care fac obiectul limitării prevăzute în Convenția privind limitarea răspunderii pentru creanțe maritime (LLMC 1976) și ținând cont de faptul că absența transpunerii Directivei 2009/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind asigurarea proprietarilor navelor în ceea ce privește creanțele maritime ar conduce la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o acțiune în constatarea încălcării obligațiilor care îi revin în temeiul tratatelor, prevăzută de art. 258 și 260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la aplicarea de sancțiuni financiare substanțiale, cu consecințe grave asupra bugetului de stat.

Așadar, în dezacord cu recurenta, Înalta Curte apreciază, cu majoritate, că asigurările maritime de răspundere civilă nu sunt reglementate de Legea nr. 136/1995, care vizează asigurarea vehiculelor (definite la art. 1 1 pct. 2 din lege drept orice mijloc de transport, cu sau fără propulsie proprie, destinat deplasării pe uscat, inclusiv orice tip de remorcă, indiferent dacă este cuplată sau nu, excepție făcând cele care se deplasează pe șine, bicicletele sau vehiculele cu tracțiune animală), ci beneficiază de reglementare expresă. Cum, în speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirii cuvenite conform poliței de asigurare vizând nava E., Înalta Curte, cu majoritate, impune părților concluzia că hotărârea atacată este pronunțată într-o cerere vizând navigația civilă și activitatea în porturi.

Prin urmare, deși decizia recurată poartă în dispozitiv mențiunea "cu recurs", față de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", Înalta Curte constată, cu majoritate, că aceasta are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, cu majoritate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Cu majoritate, Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 354 din 9 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2016. Opinie separată Contrar opiniei majoritare, autorul opiniei separate apreciază că, în cauza de față, hotărârea pronunțată în apel este supusă recursului. Este adevărat că, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., este suprimată calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de hotărâri, printre care și cele pronunțate în materia navigației civile și activitatea în porturi. Însă, în prezent, nu există vreo normă de drept material sau procesual care să definească și să delimiteze materia "navigației civile" de cauzele de drept comun.

Astfel, în considerarea specializării pe care o presupune soluționarea litigiilor născute din activitatea de transport maritim și fluvial, prin Decretul nr. 203/1974 au fost înființate secții maritime și fluviale, în cadrul judecătoriilor și tribunalelor din Constanța și Galați. Actul normativ sus-arătat stabilea nu numai competența teritorială a acestor secții (art. 5), ci și competența materială a acestora, în materie civilă și penală.

În ce privește competența materială în materie civilă a statuat că aparțin acestei jurisdicții specializate litigiile având ca obiect despăgubiri pentru avarii cauzate navelor, instalațiilor portuare, destinate navigației, încărcării, descărcării etc., ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigație, precum și orice prejudicii cauzate prin fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei civile, retribuții pentru asistență și salvare, plângeri împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor privind poluarea apelor mării (art. 2 pct. B și art. 3 pct. 2). Cu alte cuvinte, acest act normativ cuprindea nu numai norme de competență ci și o delimitare a tipurilor de litigii ce presupuneau o anumită specializare, litigii întemeiate, în esență, pe răspunderea civilă delictuală, de cele decurgând din contracte de transport pe apă, de navlosire, de asigurări contra riscurilor navigației ș.a.m.d.

Decretul Consiliului de Stat nr. 203/1974 a fost abrogat prin art. 83 lit. d) din Legea nr. 76/2012. Prin același act normativ (Titlul IV art. 51 pct. 9) a fost introdus un nou articol, art. 42 1 , în Legea nr. 304/2004, prin care s-a stabilit circumscripția Tribunalelor Constanța și Galați în cauzele maritime și fluviale. Însă legiuitorul român a omis să mai definească natura litigiilor "maritime și fluviale", deși actul normativ abrogat, sus-arătat, realiza o asemenea delimitare între acest timp de cauze și cele de drept comun. Mai mult decât atât, prin art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în determinarea regimului căilor de atac, legiuitorul român a suprimat calea de atac a recursului, pe considerentul naturii acestor cauze privind navigația civilă și activitatea în porturi, omițând, așa cum s-a mai arătat, că nu există nici o normă care să le definească.

În acest context, constată că, "navigația civilă" este o noțiune extrem de vastă, reglementată, în prezent, de C. com. din 1887, Cartea a II-a, de O.G. nr. 42/1997 republicată și alte acte normative interne, precum și de numeroase acorduri și convenții internaționale la care România este parte. Faptul că în vechiul Codice de comerț din 1887 (Cartea a II-a - Despre comerțul maritim și despre navigație, titlul VI) este tratat contractul de asigurare maritimă nu poate constitui un argument în sensul că un litigiu întemeiat pe un atare contract se subscrie noțiunii de "navigație civilă" și ca atare, hotărârea pronunțată în apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. În concret acest tip de contract se subscrie noțiunii de "comerț maritim", iar nu celei de navigație civilă.

Actul normativ care reglementează, în dreptul intern, transportul maritim și pe căile navigabile interioare este O.G. nr. 42/1997 republicată, ce cuprinde norme referitoare la modul de organizare a sistemului instituțional din acest domeniu, norme specifice privind desfășurarea în siguranță a navigației, norme specifice aplicabile navelor, personalului acestora, norme referitoare la activități conexe și auxiliare transportului naval. Ca atare, se constată că activitatea de asigurare pentru creanțe maritime nu este considerată nici activitate conexă, și, nici auxiliară celei de transport pe apă (maritime și pe căile navigabile interioare). În consecință, autorul opiniei separate apreciază că se impune o interpretare restrictivă a noțiunii de "navigație civilă", prev. de art. 483 alin. (2) C. proc.

civ., care să se limiteze doar la aspectele reglementate de O.G. nr. 42/1997 și să excludă orice litigii izvorâte din contracte de exploatare a navelor, de asigurare împotriva riscurilor mării ș.a.m.d. O astfel de interpretare restrictivă se impune întrucât este vorba de o normă care restrânge exercițiul unor drepturi procesuale. Este adevărat că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relativă la prevederile art. 13 din Convenție, că accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, că nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac, fiind de competența exclusivă a legiuitorului să reglementeze căile ordinare și extraordinare de atac.

Însă, dacă o cale de atac extraordinară, cum este recursul, a fost instituită de legiuitor, limitarea exercițiului unei atare căi de atac trebuie prevăzută de legiuitor prin norme previzibile, de o anumită calitate, ceea ce nu este cazul în speță, în lipsa unei definiții legale a cauzelor în materie de navigație civilă. Ca atare, autorul opiniei separate consideră că interpretarea dată de opinia majoritară unei reguli procedurale are drept consecință privarea părții de punerea în valoare a dreptului la un tribunal, sub forma posibilității intentării unei căi de atac, ceea ce semnifică încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 19 decembrie 1997, Bruella Gomez de la Torre c. Spaniei, Hotărârea Guerin c. France din 29 iulie 1998). Pentru aceste motive s-ar fi impus respingerea excepției inadmisibilității recursului.

Procesat de GGC - N