ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 739/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 739/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr.
739/2016
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la 13 septembrie 2013 pe rolul Tribunalului București,
secția a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe
pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 900.000 de
dolari americani, reprezentând 3/4 din suma asigurată în temeiul
poliței de asigurare, care i-a fost cesionată de către
asigurații-cedenți C. și SC D. SA - proprietarii și
managerii navei E.
Prin
Sentința civilă nr. 2.397 din 14 mai 2014, Tribunalul București,
secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a
obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 870.000 de dolari
americani, cu titlu de despăgubire, conform poliței de asigurare
și a sumei de 32.962,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Recursul are
ca obiect Decizia civilă nr. 354 din 9 martie 2015, prin care Curtea de
Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de
apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva sus-menționatei sentințe, pe
care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată
și a obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 16.592,50 RON, cu
titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea
recursului, autoarea căii de atac a reiterat situația de fapt, a
prezentat cele reținute de instanța de apel și a susținut
că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și
aplicarea greșită a normelor de drept material; a fost invocat,
astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.
civ.
În concret, a
arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea
și aplicarea greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr.
136/1995, dar și a prevederilor art. 969 - 970 și ale art. 1080 C.
civ., precum și cu ignorarea flagrantă a prevederilor contractuale
care reglementează obligația de informare a asiguratorului cu privire
la producerea evenimentului asigurat și a probatoriului administrat în
cauză.
Astfel, a
arătat, în esență, că potrivit art. 19 din Legea nr.
136/1995, sancțiunea incidentă în situația în care asiguratul nu
declară producerea riscului asigurat constă în posibilitatea
oferită de lege asiguratorului de a refuza plata indemnizației,
dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului
asigurat și întinderea pagubei.
Or, în contra
celor reținute de instanța de apel, dovada notificării pârâtei,
cu respectarea condițiilor contractuale și legale - care nu impun
evaluarea prejudiciului de către asigurat cu ocazia notificării -, se
află la dosarul cauzei și este reprezentată de Scrisoarea din 23
decembrie 2011, înregistrată la 23 decembrie 2011, care cuprinde date cu
privire la ora evenimentului și situația prejudiciabilă care a
putut fi constatată imediat, respectiv avarie și blocajul cârmei.
Totodată,
recurenta a susținut că asiguratul-cesionar a adus la
cunoștință intimatei la data de 9 februarie 2012 cuantumul
estimativ al prejudiciului reclamat de proprietarii fermei piscicole,
solicitându-i, totodată, suportul și, implicit, concursul pentru
soluționarea amiabilă a cauzei, astfel că nu se poate
reține că a încălcat art. 8.7 din polița de asigurare,
obstrucționând prin omisiune și cu rea-credință,
participarea asiguratorului în litigiile privind daunele și la negocierea
tranzacției, făcând astfel imposibilă determinarea
circumstanțelor evenimentului asigurat și întinderea prejudiciului.
În final, a
evocat dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ., dar și doctrina
și jurisprudența vizând principiul executării cu
bună-credință a convențiilor și a subliniat că
derobarea de propria poliță de asigurare, în condițiile
intervenirii unuia dintre riscurile asigurare, nu este o conduită care
să justifice dreptul asiguratorului de a refuza plata indemnizației,
conform art. 8.4 din poliță, respectiv art. 19 alin. (2) din Legea
nr. 136/1995.
Astfel, a
susținut că instanța de apel a interpretat eronat
dispozițiile legale care au stat la baza celor stipulate la art. 8.4
și 8.7 din polița de asigurare și a apreciat că,
față de circumstanțele cauzei, a susține contrariul
echivalează cu recunoașterea dreptului pârâtei de a-și invoca
propria culpă în scopul exonerării de la plata indemnizației
datorate ca urmare a intervenirii riscului asigurat.
Înalta Curte,
în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului
asupra admisibilității în principiu a recursului.
Apreciind
că cererea de recurs îndeplinește atât condițiile de formă
intrinseci, cât și cele extrinseci statuate de art. 486 alin. (1) și
2 C. proc. civ., iar motivele de recurs invocate se încadrează în cele
prevăzute de art. 488 C. proc. civ., magistratul-asistent raportor a
apreciat că recursul este admisibil.
Prin
Încheierea din 20 octombrie 2015, Înalta Curte a dispus comunicarea către
părți a raportului, iar prin Încheierea din 2 februarie 2016 a admis
în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea acestuia
la 29 martie 2016, când, în ședință publică, în temeiul
art. 483 alin. (2) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, excepția
inadmisibilității recursului, asupra căreia, cu majoritate,
reține următoarele:
Unul dintre
principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al
legalității căilor de atac și el presupune că
părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și
intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de
lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate
legal.
Principiul
enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din
Constituția României, iar în Noul C. proc. civ., în art. 457.
Potrivit art.
483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date,
potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri
în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar
potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite
începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la
data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile
pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din
Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind
navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de
muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în
cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum
și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000
RON inclusiv (...)."
Prin urmare,
legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii
de hotărâri judecătorești și a instituit o categorie de
hotărâri care nu sunt susceptibile de recurs.
Astfel, a
fost suprimată calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite
categorii de litigii, printre care și cele privind navigația
civilă și activitatea în porturi.
Cu
prioritate, Înalta Curte subliniază că sintagma "litigii (...)
privind navigația civilă și activitatea în porturi"
relevă o exprimare în termeni generali a legiuitorului, care nu permite,
așadar, o concluzie în sensul că s-ar putea face o distincție între
litigiile derivate din invocarea unei răspunderi civile delictuale și
cele în care se pune în discuție angajarea unei răspunderi
contractuale, și apoi, o concluzie în sensul că în cazul acesta din
urmă, calea de atac a recursului ar fi deschisă.
Pornind de la
aceste considerațiuni de principiu, trebuie verificată măsura în
care litigiile derivând din asigurări maritime, indiferent de riscul
asigurat, se circumscriu sau nu categoriei celor care privesc navigația
civilă și activitatea în porturi, la care se referă art. XVIII
alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Reglementarea
navigației civile se regăsește în C. com., Cartea a II-a
"Despre comerțul maritim și despre navigațiune"
(aplicabil până la intrarea în vigoare a C. maritim, conform art. 230 lit.
c) din Legea nr. 71/2011).
În Titlul VI,
cap. 1, acest act normativ cuprinde reguli cu privire la contractul de
asigurare maritimă.
Reglementarea
navigației civile nu vizează doar operațiunile juridice
cărora le dă naștere transportul maritim, ci și bunurile
și persoanele care îl realizează, obligațiile acestora și
asigurarea contra riscurilor navigației.
Normele
privind navigația, incluse în C. com., se completează cu cele din
convențiile internaționale la care România este parte.
Prin O.U.G.
nr. 9/2012, au fost obligați proprietarii de nave să dețină
o asigurare care să acopere răspunderea navelor deținute, luând
în considerare faptul că, în ciuda celor mai susținute eforturi ale
Organizației Maritime Internaționale, proprietarii de nave
continuă să nu dețină asigurări care să acopere
creanțele maritime care fac obiectul limitării prevăzute în
Convenția privind limitarea răspunderii pentru creanțe maritime
(LLMC 1976) și ținând cont de faptul că absența
transpunerii Directivei 2009/20/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 23 aprilie 2009 privind asigurarea proprietarilor navelor în
ceea ce privește creanțele maritime ar conduce la sesizarea
Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o acțiune în
constatarea încălcării obligațiilor care îi revin în temeiul
tratatelor, prevăzută de art. 258 și 260 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene și la aplicarea de sancțiuni
financiare substanțiale, cu consecințe grave asupra bugetului de
stat.
Așadar,
în dezacord cu recurenta, Înalta Curte apreciază, cu majoritate, că
asigurările maritime de răspundere civilă nu sunt reglementate
de Legea nr. 136/1995, care vizează asigurarea vehiculelor (definite la
art. 1
1
pct. 2 din lege drept orice mijloc de transport, cu sau
fără propulsie proprie, destinat deplasării pe uscat, inclusiv
orice tip de remorcă, indiferent dacă este cuplată sau nu,
excepție făcând cele care se deplasează pe șine,
bicicletele sau vehiculele cu tracțiune animală), ci beneficiază
de reglementare expresă.
Cum, în
speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata
despăgubirii cuvenite conform poliței de asigurare vizând nava E.,
Înalta Curte, cu majoritate, impune părților concluzia că
hotărârea atacată este pronunțată într-o cerere vizând
navigația civilă și activitatea în porturi.
Prin urmare,
deși decizia recurată poartă în dispozitiv mențiunea
"cu recurs", față de prevederile art. 457 alin. (1) C.
proc. civ. conform cărora "hotărârea judecătorească
este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în
condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de
mențiunile din dispozitivul ei", Înalta Curte constată, cu
majoritate, că aceasta are caracter definitiv de la pronunțarea sa,
astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
În
consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, cu
majoritate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2)
din Legea nr. 2/2013, va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Cu
majoritate,
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva
Deciziei civile nr. 354 din 9 martie 2015, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2016.
Opinie
separată
Contrar
opiniei majoritare, autorul opiniei separate apreciază că, în cauza
de față, hotărârea pronunțată în apel este supusă
recursului.
Este
adevărat că, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., este
suprimată calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite
categorii de hotărâri, printre care și cele pronunțate în
materia navigației civile și activitatea în porturi.
Însă, în
prezent, nu există vreo normă de drept material sau procesual care
să definească și să delimiteze materia
"navigației civile" de cauzele de drept comun. Astfel, în
considerarea specializării pe care o presupune soluționarea
litigiilor născute din activitatea de transport maritim și fluvial,
prin Decretul nr. 203/1974 au fost înființate secții maritime și
fluviale, în cadrul judecătoriilor și tribunalelor din Constanța
și Galați. Actul normativ sus-arătat stabilea nu numai
competența teritorială a acestor secții (art. 5), ci și
competența materială a acestora, în materie civilă și
penală. În ce privește competența materială în materie
civilă a statuat că aparțin acestei jurisdicții specializate
litigiile având ca obiect despăgubiri pentru avarii cauzate navelor,
instalațiilor portuare, destinate navigației, încărcării,
descărcării etc., ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor
accidente de navigație, precum și orice prejudicii cauzate prin fapte
ilicite în legătură cu activitatea marinei civile, retribuții
pentru asistență și salvare, plângeri împotriva
proceselor-verbale de constatare a contravențiilor privind poluarea apelor
mării (art. 2 pct. B și art. 3 pct. 2). Cu alte cuvinte, acest act
normativ cuprindea nu numai norme de competență ci și o
delimitare a tipurilor de litigii ce presupuneau o anumită specializare,
litigii întemeiate, în esență, pe răspunderea civilă
delictuală, de cele decurgând din contracte de transport pe apă, de
navlosire, de asigurări contra riscurilor navigației ș.a.m.d.
Decretul
Consiliului de Stat nr. 203/1974 a fost abrogat prin art. 83 lit. d) din Legea
nr. 76/2012. Prin același act normativ (Titlul IV art. 51 pct. 9) a fost
introdus un nou articol, art. 42
1
, în Legea nr. 304/2004, prin care
s-a stabilit circumscripția Tribunalelor Constanța și
Galați în cauzele maritime și fluviale. Însă legiuitorul român a
omis să mai definească natura litigiilor "maritime și
fluviale", deși actul normativ abrogat, sus-arătat, realiza o
asemenea delimitare între acest timp de cauze și cele de drept comun. Mai
mult decât atât, prin art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în determinarea
regimului căilor de atac, legiuitorul român a suprimat calea de atac a
recursului, pe considerentul naturii acestor cauze privind navigația
civilă și activitatea în porturi, omițând, așa cum s-a mai
arătat, că nu există nici o normă care să le
definească.
În acest
context, constată că, "navigația civilă" este o
noțiune extrem de vastă, reglementată, în prezent, de C. com.
din 1887, Cartea a II-a, de O.G. nr. 42/1997 republicată și alte acte
normative interne, precum și de numeroase acorduri și convenții
internaționale la care România este parte. Faptul că în vechiul
Codice de comerț din 1887 (Cartea a II-a - Despre comerțul maritim
și despre navigație, titlul VI) este tratat contractul de asigurare
maritimă nu poate constitui un argument în sensul că un litigiu
întemeiat pe un atare contract se subscrie noțiunii de "navigație
civilă" și ca atare, hotărârea pronunțată în apel
nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. În concret acest tip
de contract se subscrie noțiunii de "comerț maritim", iar
nu celei de navigație civilă.
Actul
normativ care reglementează, în dreptul intern, transportul maritim
și pe căile navigabile interioare este O.G. nr. 42/1997
republicată, ce cuprinde norme referitoare la modul de organizare a
sistemului instituțional din acest domeniu, norme specifice privind
desfășurarea în siguranță a navigației, norme
specifice aplicabile navelor, personalului acestora, norme referitoare la
activități conexe și auxiliare transportului naval. Ca atare, se
constată că activitatea de asigurare pentru creanțe maritime nu
este considerată nici activitate conexă, și, nici auxiliară
celei de transport pe apă (maritime și pe căile navigabile
interioare).
În
consecință, autorul opiniei separate apreciază că se impune
o interpretare restrictivă a noțiunii de "navigație
civilă", prev. de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care să se
limiteze doar la aspectele reglementate de O.G. nr. 42/1997 și să
excludă orice litigii izvorâte din contracte de exploatare a navelor, de
asigurare împotriva riscurilor mării ș.a.m.d. O astfel de
interpretare restrictivă se impune întrucât este vorba de o normă
care restrânge exercițiul unor drepturi procesuale.
Este
adevărat că, în jurisprudența sa constantă, Curtea
Constituțională a statuat, în acord cu jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, relativă la prevederile art. 13 din
Convenție, că accesul la justiție nu presupune și accesul
la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește
justiția, că nu impune un anumit număr al gradelor de
jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac, fiind de competența
exclusivă a legiuitorului să reglementeze căile ordinare și
extraordinare de atac. Însă, dacă o cale de atac extraordinară,
cum este recursul, a fost instituită de legiuitor, limitarea
exercițiului unei atare căi de atac trebuie prevăzută de
legiuitor prin norme previzibile, de o anumită calitate, ceea ce nu este
cazul în speță, în lipsa unei definiții legale a cauzelor în
materie de navigație civilă. Ca atare, autorul opiniei separate
consideră că interpretarea dată de opinia majoritară unei
reguli procedurale are drept consecință privarea părții de punerea
în valoare a dreptului la un tribunal, sub forma posibilității
intentării unei căi de atac, ceea ce semnifică încălcarea
art. 6 parag. 1 din Convenție (Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului din 19 decembrie 1997, Bruella Gomez de la Torre c. Spaniei,
Hotărârea Guerin c. France din 29 iulie 1998).
Pentru aceste
motive s-ar fi impus respingerea excepției inadmisibilității
recursului.
Procesat de