ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2017

HOTĂRÂRE

01.02.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 160/20

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată prin poștă la data de 21.08.2013 și înregistrată la data de 22.08.2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/299/2013, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 4.702,37 lei reprezentând contravaloare servicii auto conform facturii fiscale nr. 6573 din 07 noiembrie 2011, precum și la plata dobânzii legale la nivelul de referință al B.N.R. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6160 din 08 aprilie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2013, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B., a fost obligat pârâtul la plata sumei de 4.702,37 lei reprezentând contravaloare servicii auto, precum și la plata dobânzii legale la nivelul de referință al B.N.R. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în suma de 334,17 lei și onorariu avocat în suma de 800 lei.

Prin decizia civilă nr. 870 din 29.10.014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul pârât B. împotriva sentinței civile nr. 6160 din 08 aprilie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2013, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SRL.

A fost schimbată sentința apelată și, pe fond, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 05.03.2015.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 457 pronunțată la data de 8 septembrie 2015 a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea recursului și a declinat competența soluționării recursului formulat de recurenta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 870 din 29.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, recursul a fost înregistrat la data de 20 noiembrie 2015, s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ale cărui concluzii au fost de admitere a necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fixându-se termen în ședință publică, cu citarea părților.

Față de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 129 C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată și urmează să o admită, cu consecința declinării competenței de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel București.

În conformitate cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., „Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate …”, iar, conform prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., „Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent”.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., dispoziții legale cu caracter imperativ, de ordine publică, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

recursurile în interesul legii;

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

orice alte cereri date prin lege în competența sa”.

Așadar, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, dispozițiile art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd că: „Curțile de apel judecă: ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege”.

Conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată”.

În principiu, în situațiile în care, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă sau ale legii speciale, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești sunt supuse recursului, judecarea acestei căi de atac este de competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea în cauză, sau, după caz, de competența instanței expres prevăzute de lege.

Competența materială expres stabilită de lege, fiind de natură imperativă, dispozițiile cu privire la aceasta nu pot fi înlăturate; nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la competență constituie motiv de nulitate a hotărârii pronunțate, chestiunea competenței fiind esențială în ce privește judecata.

În speță, hotărârea supusă recursului a fost pronunțată de Tribunalul București, în apel, astfel că, din coroborarea dispozițiilor art. 96, art. 97 și art. 132 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că instanța competentă material a soluționa cauza este Curtea de Apel București, instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în favoarea căreia se va stabili competența de soluționare a cauzei.

Afirmația instanței de declinare, în sensul că, Înalta Curte de Casație și Justiție este, în noua reglementare, instanța de drept comun în judecata recursurilor, prevalându-se cu insistență de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este total greșită, și vine să înfrângă o dispoziție de ordin procedural imperativă, stipulată la art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce nu poate fi permis.

În acest sens, Înalta Curte se sprijină nu numai pe economia reglementărilor de ansamblu în materia căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, dar chiar pe cel puțin o dispoziție normativă explicită: „Art. 97. - Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 129 C. proc. civ., raportat la art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., dispoziții legale cu caracter imperativ, va admite excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.