ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 708/2016

Decizia nr.

708

/20

16

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând stabilirea unei despăgubiri care să reflecte valoarea reală de piață, pentru terenul expropriat.

La data de 13 aprilie 2009 pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea ei ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 334 din 02 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantului, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, la suma de 87.558 euro, respectiv 292.146 RON, conform răspunsului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 66 din 28 noiembrie 2007, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea suprafeței de 1.047,35 mp teren intravilan situat în comuna Mogoșoaia, proprietatea reclamantului A. stabilindu-se suma de 28 euro/mp, respectiv 29.325,80 euro pentru întregul teren, cu titlu de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 681/2007. Împotriva hotărârii menționate expropriatorul a formulat contestație, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, expropriatorul fiind nemulțumit de cuantumul despăgubirii stabilite, contestație pe care tribunalul a apreciat-o întemeiată pentru considerentele ce urmează:

Prin expertiza efectuată în cauză, comisia formată conform legii a stabilit valoarea de circulație a terenului la echivalentul a 87.558 euro, respectiv 292.146 RON.

Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel, atât pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, cât și reclamantul A.

Prin decizia nr. 713/A din 14 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA și, admis apelul formulat de reclamantul A., împotriva aceleiași sentințe fiind schimbată în parte sentința instanței de fond, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului suma de 87.558 euro în echivalent RON la data plății. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, s-a constatat că la data de 14 septembrie 2007 a fost întocmit procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii, iar acțiunea a fost formulată la data de 03 martie 2009. Exproprierea a fost efectuată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004, hotărârea de stabilire a despăgubirilor fiind emisă la data de 28 noiembrie 2007.

În această situație, s-a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/29004, care era în vigoare la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în anul 2007 nefiind incidente modificările aduse acestei legi în anul 2008, având în vedere că potrivit art. 725 C. proc. civ., legea civilă nu retroactivează.

Cum, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, termenul în care putea fi contestată hotărârea de stabilire a despăgubirilor este de 3 ani, cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul acestui termen legal. S-a constatat că sunt nefondate motivele de apel referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/2004, în condițiile în care expertiza de evaluare a despăgubirilor a fost efectuată de către o comisie formată din 3 experți.

Instanța de apel a reținut, că pârâta Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, nu a formulat cerere de probatorii în apel și, nu a solicitat nici efectuarea unei noi expertize pentru evaluarea despăgubirilor datorate reclamantului. În consecință, s-a constatat că apelul formulat de către pârât este nefondat.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, instanța de apel a constatat că, prima instanță a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 87.558 euro, potrivit răspunsului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în cauză ce a fost omologat, dar a omis să se precizeze în dispozitivul hotărârii că, această despăgubire se plătește în echivalent în RON, la data efectuării plății, având în vedere că toate plățile se efectuează în RON pe teritoriul României, indiferent de moneda în care a fost stabilită creanța.Pentru motivele arătate, s-a apreciat că apelul formulat de către reclamant este fondat.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 5807 din 27 septembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a fost casată decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a criticat încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat și completat de Legea nr. 184/2008, cu privire la termenul în care expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile legii, se poate adresa instanței judecătorești competente. Sub acest aspect s-a constatat că, exproprierea a fost efectuată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, publicată în M. Of. nr. 487/31.05.2004.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 66 din 28 noiembrie 2007 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea de la reclamantul A., a suprafeței de 1.047,35 mp teren intravilan situat în comuna Mogoșoaia, stabilindu-se suma de 28 euro/mp, respectiv 29.325,80 euro pentru întregul teren, cu titlu de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 681/2007.

Împotriva hotărârii susmenționate, reclamantul A., în calitate de expropriat, nemulțumit de cuantumul despăgubirii stabilite, a formulat contestație la data de 03 martie 2009, conform art. 9 din Legea nr. 198/2004. Potrivit acestui text de lege: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire”.

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 66 din 28 noiembrie 2007, prin care s-a dispus exproprierea și, s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului expropriat, a fost comunicată reclamantului A. la data de 10 decembrie 2007.

Prin urmare, nefiind vorba despre o hotărâre a comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se putea adresa instanței judecătorești competente în termenul de 3 ani de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 681/2007 prevăzute la art. 4 alin. (1).

În această situație, s-a constatat că în mod corect instanța de apel a statuat că sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/29004, care erau în vigoare la momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în anul 2007, implicit la momentul nașterii raportului litigios și, că nu sunt incidente modificările aduse prin Legea nr. 184/2005, având în vedere dispozițiile art. 725 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia legea civilă nu retroactivează. În consecință, a fost respinsă ca nefondată, critica adusă hotărârii recurate sub acest aspect.

Instanța de casare a mai reținut că prin motivele de recurs pârâtul și-a exprimat nemulțumirea și cu privire la modul în care instanța de apel s-a raportat la expertiza efectuată în primă instanță, prin nesocotirea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, stabilind dreptul reclamantului la despăgubiri prin omologarea raportului de expertiză, raport efectuat cu încălcarea legii. În raport de criticile aduse hotărârii atacate sub acest aspect, Înalta Curte a constatat următoarele:

Art. 9 din Legea nr. 198/2004 prevede că „acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol, se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii”. Prin urmare, criteriile în raport de care se stabilește cuantumul despăgubirii sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994, care în art. 26 prevede că, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și, din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite și că, la calcularea cuantumului acestor despăgubiri, atât experții, cât și instanța vor ține seama de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel din unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare dovezile depuse de acestea. Ca atare, instanța de casare a apreciat că pentru stabilirea despăgubirilor se impune, efectuarea unei expertize de către o comisie de experți alcătuită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și, un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii, care să aibă în vedere criteriul de calcul prevăzut de art. 26 alin. (2) din această lege.

S-a constatat că în speță, la instanța de fond a fost întocmit raportul de expertiză prin care s-a stabilit valoarea de piață a proprietății imobiliare. Cu privire la raportul de expertiză, părțile au formulat obiecțiuni, iar prin răspunsul la obiecțiuni depus la 24 februarie 2011, comisia de experți a completat raportul de expertiză cu stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenită expropriatului la momentul transferului dreptului de proprietate. Acest răspuns la obiecțiuni nu a fost comunicat pârâtului în cauză.

Cum, pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a formulat apel și, a susținut încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, solicitând în mod expres, proba cu înscrisuri și efectuarea unei noi expertize, întocmită în conformitate cu prevederile Legii nr. 33/1994, s-a reținut că instanța de apel în mod cu totul nejustificat a constatat că „apelanta-pârâtă Compania Națională Autostrăzi și Drumuri Naționale din România nu a formulat cerere de probatorii în apel și, nu a solicitat efectuarea unei noi expertize pentru evaluarea cuantumului despăgubirilor datorate apelantului reclamant, prin urmare își însușește probatoriul administrat în primă instanță”.

Drept consecință, instanța de apel a luat în considerare valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în primă instanță, respectiv prin metoda de evaluare aplicată, evaluarea prin metoda comparației, fiind evidențiată valoarea de piață estimată a proprietății imobiliare.

Înalta Curte a constatat, că în aceste condiții, au fost încălcate dispozițiile imperative prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor, care fac trimitere la „prețurile obișnuite de tranzacționare”, operațiune pentru îndeplinirea căreia trebuie avute în vedere mai multe prețuri cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel din unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

De asemenea, s-a constatat că, în cauză, nu s-au prezentat oferte pentru comparație din care să reiasă că imobilele la care se face raportarea, fac parte din aceeași categorie de folosință cu terenul expropriat. Or, această situație, în raport de care s-a făcut judecata în apel, atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv pentru care Înalta Curte a apreciat că, se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, cu privire la imobilul teren expropriat, cu respectarea strictă a dispozițiilor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, în scopul de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului.

Cum, o asemenea probă nu putea fi administrată direct în recurs, față de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., a fost admis recursul, casată hotărârea atacată și, trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situația imobilului în litigiu, față de care să facă o corectă aplicare a legii speciale de reparație în materia exproprierii, respectiv să se facă dovada prețurilor cu care se vând în mod real terenurile de același fel din unitatea administrativ-teritorială, unde este amplasat terenul în litigiu, la data întocmirii raportului de expertiză.

În rejudecarea apelurilor, după casare, ținând seama de dezlegările instanței de recurs, ce a dispus administrarea probei cu o nouă expertiză, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

În urma administrării probei cu expertiza tehnică judiciară, valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat, a fost stabilită în funcție de trei momente: data emiterii deciziei de expropriere, data consemnării despăgubirilor de către expropriator și, data efectuării raportului de expertiză, necesitatea verificării sumelor rezultând din considerentele deciziei de casare care a constatat încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994 referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor, prin aceea că, nu au fost avute în vedere prețurile obișnuite de tranzacționare la vânzarea imobilelor de același fel din unitatea administrativ teritorială.

Concluziile raportului de expertiză, inclusiv opinia separată a expertului B., au evidențiat valori ale despăgubirilor mai mari decât cele acordate prin decizia de apel casată, așa cum rezultă din calculele efectuate în urma admiterii obiecțiunilor părților.

Astfel, instanța de apel a reținut obligativitatea analizării ambelor apeluri, întrucât prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de apel, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor și, nu doar a apelului formulat de pârâtă, așa cum eronat a susținut aceasta pe parcursul litigiului.

Plecând de la efectul devolutiv al apelului, limitat prin regula „tantum devolutum quantum apellatum”, s-a reținut că acesta nu a criticat soluția primei instanțe din punct de vedere al cuantumului despăgubirilor, stabilit la suma de 87.588 euro ci, doar dispoziția de echivalare a acesteia sume în RON, la data efectuării raportului de expertiză, solicitarea sa vizând ca suma în euro să fie convertită în RON la data efectuării plății.

Astfel, chiar dacă pe parcursul rejudecării apelului, probatoriul administrat a revelat o sumă mai mare cu titlu de despăgubiri, în toate cele trei variante, limitele criticii formulate de reclamant obligă instanța la examinarea aspectului supus verificării, fără posibilitatea de a analiza probleme de fapt și de drept ce nu au fost arătate în motivarea apelului, cerință ce se îndeplinește până la prima zi de înfățișare, conform art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar, în condițiile publicării, pe parcursul rejudecării, a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2005, lipsa unor critici cu privire la momentul la care se calculează despăgubirile și la cuantum face imposibilă aplicarea acesteia și, deci, acordarea sumei rezultate din noua expertiză, rejudecarea fiind consecința admiterii recursului pârâtei, al cărei apel critică cuantumul despăgubirilor de 87.588 euro, susținând că nu reflectă prejudiciul cauzat prin expropriere.

Or, în rejudecare, prin efectuarea unei expertize de către o comisie formată din trei experți, pe baza actelor de tranzacționare având ca obiect imobile similare celui expropriat, expertiză ale cărei concluzii au fost argumentate, cu exprimarea unei opinii separate, s-a dovedit că suma acordată de prima instanță nu depășește valoarea despăgubirilor calculate prin utilizarea reperelor la care face referire pârâta, astfel că nu se confirmă criticile acesteia pe aspectul arătat.

Față de lipsa criticilor din apelul reclamantului, în ceea ce privește momentul calculării despăgubirilor și, a cuantumului lor stabilit în euro, s-a constatat că nu se poate proceda, la acordarea sumei calculate în raport de data consemnării despăgubirilor de către expropriator, ca moment al transferului dreptului de proprietate, solicitare formulată de reclamant ca urmare a deciziei Curții Constituționale.

Ca atare, s-a reținut că despăgubirile calculate în rejudecare nu se încadrează în ipoteza art. 294 alin. (2) C. proc. civ., text ce prevede derogări de la limitele efectului devolutiv, întrucât dreptul la despăgubiri nu s-a născut după judecata primei instanțe, mai mult, prin cererea de apel nu s-a formulat o asemenea solicitare, prezentată în urma dovezilor din rejudecare, ce a avut loc ca efect al admiterii recursului pârâtului, reclamantul neexercitând această cale de atac.

Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a respins apelul pârâtului și, a admis apelul reclamantului în sensul schimbării în parte a sentinței, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 87.558 euro în echivalent în RON la data plății, dată care reflectă o despăgubire dreaptă față de posibilele fluctuații ale cursului valutar. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în apel, onorariul experților.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul A., solicitând modificarea ei în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la plata sumei de 267.280 euro despăgubiri stabilite prin raportare la momentul 29 aprilie 2008 cel a consemnării de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 66 din 28 noiembrie 2007.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Se susține că, în mod greșit instanța de apel a considerat că, în rejudecarea apelului, nu pot fi acordate despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală, deoarece prin cererea de apel depusă în anul 2011 nu au fost formulate critici cu privire la cuantumul despăgubirii stabilite de prima instanță. Pentru același considerent, se învederează și faptul că instanța de apel în mod greșit a apreciat că „este imposibilă aplicarea Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale a României”.

Reclamantul arată că, până la intervenirea Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, practica instanțelor era în sensul că despăgubirea aferentă bunurilor expropriate se calcula prin raportare la momentul efectuării expertizei. Ca atare, se susține că a solicitat instanțelor ca despăgubirea să fie calculată prin raportare la momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat către expropriator. Or, abia după pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 12/2015, a fost efectuată pentru prima dată o expertiză (în rejudecarea apelului), prin raportare la momentul la care s-a produs transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului. Acest moment reprezintă data de 29 aprilie 2008, fiind momentul consemnării de către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 66 din 28 noiembrie 2007. În aceeași idee reclamantul arată că art. 15 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în vigoare la momentul exproprierii, prevede că: „Transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condițiile prezentei legi". La această dispoziție legală face trimitere chiar art. 3 din Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 66 din 28 noiembrie 2007.

Ca atare, susține reclamantul, în condițiile în care momentul de la care trebuie calculată despăgubirea a fost stabilit de Curtea Constituțională abia în anul 2015, este nelegală neobligarea pârâtului la despăgubirea calculată în funcție de acest moment. Mai mult, se susține că până în etapa procesuală a rejudecării apelului, nici măcar nu a existat la dosar recipisa de consemnare de către C.N.A.D.N.R. a despăgubirii menționate în hotărârea de expropriere, ea fiind depusă de C.N.A.D.N.R. la solicitarea instanței, care i-a pus în vedere acest aspect. Or, susține reclamantul, numai după ce recipisa de consemnare a fost depusă la dosar, s-a putut stabili momentul în funcție de care trebuia calculată despăgubirea, respectiv 29 aprilie 2008.

Din perspectiva celor expuse, se susține încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (3) din Constituția României, întrucât o despăgubire stabilită în funcție de alt moment decât cel statuat într-o decizie obligatorie a Curții Constituționale, nu este dreaptă, în accepțiunea art. 44 alin. (3) și art. 147 alin. (4) teza a doua din legea fundamentală, câtă vreme dispozitivul Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale este obligatorie începând cu data publicării în Monitorul Oficial (03 martie 2015). Se mai învederează că, intervenirea Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale în cursul judecării căii de atac devolutive a apelului, constituie un motiv de apel de ordine publică, ce putea fi invocat, chiar de instanță din oficiu așa cum prevede art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

Reclamantul mai susține că, hotărârea instanței de apel încalcă și dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că pe lângă dobânzi, rate și venituri ajunse la termen se pot cere în apel și orice alte despăgubiri, ivite după darea hotărârii primei instanțe. Astfel, la întocmirea raportului de expertiză în rejudecarea apelului experții au luat în calcul, și elementele apărute ulterior efectuării primului raport de expertiză (cel efectuat la fond). Din cauza modului în care a acționat C.N.A.D.N.R., s-a ajuns în situația ca, în locul unui teren compact de 7000 mp, construibil în totalitate, terenul să fie fragmentat în trei loturi sub 1000 mp, neconstruibile și unul care, chiar dacă are peste 1000 mp, nu mai are cale de acces la drumul public.

Se mai arată că, în luna august 2010, moment la care expertiza dispusă în cauză de instanța de fond fusese deja efectuată, C.N.A.D.N.R. a supus exproprierii încă 2 suprafețe, dezmembrate din terenul rămas în proprietate, fără nicio înștiințare și fără nicio despăgubire. În lipsa oricărei notificări din partea C.N.A.D.N.R., aspect cunoscut pentru prima dată în iulie 2014, când a scos de la O.C.P.I. Ilfov extrasele de carte funciară existente la dosar și menționate în raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului.

În ce privește aspectele care au intervenit după efectuarea expertizei la fond și, după pronunțarea hotărârii primei instanțe, se arată că nu avea posibilitatea obiectivă de a le învedera în cererea de apel formulată în anul 2011, întrucât, survenind ulterior, nu avea cum să le cunoască. Apelul este însă o cale de atac devolutivă, astfel că instanța de apel trebuia să țină seama și de aceste aspecte, pentru a nu-i fi încălcat dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere cele expuse, reclamantul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei instanței de apel, în sensul obligării Statului Român prin C.N.A.D.N.R. la plata despăgubirii în cuantum de 267.280 euro stabilite prin raportare la momentul 29 aprilie 2008, cel al consemnării de către C.N.A.D.N.R. a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 66 din 28 noiembrie 2007, care include și valoarea prejudiciului cauzat.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art.

294 alin. (2) C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că prevederile legale evocate permit într-adevăr părților să solicite în apel, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, respectiv de a solicita compensația legală.

Rațiunea edictării acestor dispoziții este aceea de a permite părții care este creditorul unei obligații patrimoniale care se execută prin prestații succesive (din care unele ajung la scadență după pronunțarea hotărârii de primă instanță) sau care este susceptibilă de actualizare, ori generatoare de dobânzi, să solicite plata sumelor de bani cuvenite după dezinvestirea primei instanțe, pentru ca aceasta să nu fie pusă în situația de a formula alte cereri de chemare în judecată pentru obținerea acestor drepturi care constituie accesorii ale obligației principale.

Înalta Curte constată că, sub aspect procedural, o asemenea cerere nu poate fi formulată oricând în cursul judecății în apel, ci numai cu respectarea termenului prevăzut pentru motivarea apelului, în acest sens sunt dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, o asemenea cerere trebuie formulată în scris, motivată și comunicată părții adverse, pentru respectarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, pentru a fi admisibilă o asemenea cerere, era necesar ca prin actul de învestire a instanței de apel, reclamantul să fi solicitat obligarea pârâtului la sumele de bani care constituie dobânzi, actualizări de sume etc.

Or, față de motivele de apel formulate de reclamant, Înalta Curte constată că într-adevăr reclamantul nu a investit instanța de apel

cu o cerere în plata de dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, în sensul prevederilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, sunt nefondate criticile reclamantului legate de încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care prin motivele de apel nu

a criticat soluția primei instanțe din punct de vedere al cuantumului despăgubirilor stabilit la suma de 87.588 euro și, nici al momentului de la care ar trebui calculate despăgubirile, criticile în apel au vizat doar dispoziția de echivalare a acestei sume în lei la data efectuării plății.

Din perspectiva celor expuse,

este de observat că, efectul devolutiv al apelului este limitat de principiul de drept „tantum devolutum quantum apellatum”, astfel că în mod legal instanța de apel a reținut că, chiar dacă pe parcursul rejudecării apelului, probatoriul administrat a revelat o sumă mai mare cu titlu de despăgubiri, în toate cele trei variante, limitele criticii formulate de reclamant prin apelul declarat, obliga instanța doar la examinarea aspectului supus verificării, fără posibilitatea de a analiza probleme de fapt și de drept, ce nu au fost arătate în motivarea apelului, cerință ce trebuia îndeplinită până la prima zi de înfățișare, conform art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, rejudecarea apelului a fost consecința admiterii recursului pârâtei, care prin motivele de apel a criticat cuantumul despăgubirilor de 87.588 euro, susținând că nu reflectă prejudiciul cauzat prin expropriere.

Or, față de această situație, în mod legal și corect instanța de apel a reținut acest aspect, precum și faptul că, față de concluziile raportului de expertiză (inclusiv opinia separată a expertului B.), ce au evidențiat valori ale despăgubirilor mai mari decât cele acordate prin decizia de apel casată, pârâtei (ce prin motivele de apel a criticat cuantumul despăgubirilor) în propria cale de atac nu i se putea crea o stuație mai grea, întrucât s-ar fi încălcat principiul „non reformatio in pejus” prevăzut de art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, dat fiind faptul că reclamantul prin motivele de apel nu a formulat critici nici în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor și, nici al momentului de la care să fie calculate aceste despăgubiri, că doar pârâta a criticat prin motivele de apel cuantumul și modul de stabilire al acestora, Înalta Curte constată că în aceste condiții, dispozițiile Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale nu puteau fi aplicate fără a fi încălcat principiul de drept sus evocat „non reformațio in pejus”, motiv pentru care susținerile reclamantului legate de încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., sunt nefondate.

Din aceleași considerentele deja expuse, este nefondată și susținerea reclamantului legată de încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, a dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, ca efect al neaplicării dispozițiilor Deciziei nr. 12 a Curții Constituționale, referitor la momentul de la care trebuiau calculate despăgubirile.

Cum, obiectul acțiunii vizează stabilirea despăgubirilor doar pentru suprafața de 1047,35 mp expropriată, Înalta Curte constată că susținerile reclamantului în această fază procesuală legate de faptul că, ulterior pe parcursul litigiului i-au fost expriopriate și alte suprafețe de teren și, că în această situație nu mai are cale de acces la drumul public, exced controlului judiciar prezentul recurs, câtă vreme aspectele învederate nu au format obiect al acțiunii introductive, motiv pentru care nu vor fi analizate.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 303 A din 10 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2016.