ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1738/2015

Decizia nr. 1738/2015

Deliberând asupra prezentei cauze;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/57/2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. Sibiu, anularea Deciziei nr. 153 din 03 mai 2011, a Deciziei de impunere nr. 3718 din 28 februarie 2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. 3117 din 28 februarie 2011 și a Dispoziției nr. 6730 din 31 mai 2010, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 127 din 28 martie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios fiscal formulată de către reclamanta A. și, în consecință, a anulat Decizia nr. 153 din 03 mai 2011, a anulat în parte Raportul de Inspecție Fiscală nr. 3717 din 28 februarie 2011 și Decizia de impunere nr. 3718 din 28 februarie 2011, respectiv în ceea ce privește suma de 179.240 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar și suma reprezentând accesoriile aferente acesteia, a menținut în rest raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.243 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 7661 din 9 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de părți, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea lămuririi depline a situației de fapt în raport cu probele administrate, statuând asupra necesității completării probatoriului în ceea ce privește cuantumul obligațiilor fiscale datorate cu titlul de T.V.A. plus majorări și penalități, ținând seama de

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013.

În motivarea deciziei de casare, s-a reținut că, în mod greșit prima instanță a apreciat că cele trei contracte de donație încheiate de recurenta reclamantă nu se încadrează în dispozițiile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, în realitate toate tranzacțiile efectuate de aceasta înscriindu-se în categoria operațiunilor taxabile, iar ca urmare a depășirii plafonului de scutire de 35.000 euro la data de 30 iunie 2008, aceasta avea obligația înregistrării ca persoană impozabilă și obligația plății T.V.A.

S-a stabilit, de asemenea, ca - în faza rejudecării - să se efectueze un nou raport de expertiză pentru a se stabili cuantumul T.V.A. datorat în raport de îndrumările cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013 și cu fiecare contract în parte, întrucât prețul apartamentelor a fost stabilit de părți fără vreo mențiune privind T.V.A., iar recurenta - pârâtă a calculat în mod eronat T.V.A., respectiv prin adăugarea T.V.A. de 19% la prețul din contract, ceea ce a determinat o majorare a cuantumului obligațiilor fiscale datorate de recurenta reclamantă.

Instanța va analiza fiecare contract încheiat de recurentă în perioada de referință în ceea ce privește existența menținerii obligației de plată a T.V.A.-ului, respectiv, în sarcina recurentei - reclamante, în sarcina cumpărătorilor din contract sau a constructorilor.

A mai stabilit instanța de casare că celelalte critici de nelegalitate invocate în recursul declarat de recurenta - reclamantă în ceea ce privește legalitatea inspecției fiscale și legalitatea impunerii conform art. 126 și art. 127 din Legea nr. 571/2003 nu sunt fondate.

Prin sentința nr. 171 din 2 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 153 din 03 mai 2011 și, în parte, Raportul de inspecție fiscală nr. 3717 din 28 februarie 2011 și Decizia de impunere nr. 3718 din 28 februarie 2011, respectiv în ceea ce privește suma de 362.218 de lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar și suma reprezentând accesoriile aferente acesteia, menținând în rest actele contestate și obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de rejudecare a reținut că, prin decizia de casare, s-au stabilit cu caracter obligatoriu: împrejurarea că activitatea desfășurată de reclamantă are caracter economic, operațiunile efectuate fiind supuse taxei pe valoare adăugată și faptul că în cadrul acestora trebuie incluse toate tranzacțiile, astfel cum au fost identificate de organul fiscal, incluzând cele trei contracte de donație încheiate de recurenta reclamantă după întocmirea actelor de impunere.

În consecință, criticile reiterate de reclamantă sub aceste aspecte nu mai pot face obiectul examinării instanței de rejudecare, instanța urmând a se limita la stabilirea cuantumului obligațiilor fiscale datorate de recurenta reclamantă în raport de fiecare contract în parte și de îndrumările cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013, ulterior identificării debitorului obligației de plată a T.V.A.-ului, respectiv recurenta - reclamantă, cumpărătorii din contract sau constructorii.

Instanța de fond a dispus efectuarea unei noi expertize contabile, dar a reținut doar parțial concluziile raportului de expertiză, considerând că expertul, prin concluziile pe care le-a formulat, a inserat și aspecte care sunt în contradicție cu decizia de casare, care e obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Sub aspectul debitorilor obligației de plată a T.V.A., a constatat că reclamantei îi revine obligația de plată a T.V.A. pentru contractele de vânzare cumpărare încheiate în nume propriu, precum și pentru cele trei contracte de donație încheiate după întocmirea actelor de impunere, în total 180.575 de lei T.V.A. și accesoriile aferente, sumele fiind individualizate prin raportul de expertiză.

A mai stabilit instanța de rejudecare că, pentru contractele de vânzare cumpărare care au fost încheiate prin intermediul mandatarului F., obligația de plată a T.V.A. revine acestuia din urmă, întrucât, din modalitatea în care au fost efectuate tranzacțiile de vânzare a apartamentelor, din conținutul Convenției autentificate din 21 decembrie 2001 și din Declarația autentificată din 10 iunie 2008, rezultă cu certitudine faptul că beneficiarul real al venitului rezultat din vânzări este numitul E. Gelu, acesta fiind cel căruia îi revin obligațiile fiscale.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a T.V.A., s-a reținut că suma datorată cu acest titlu a fost stabilită având în vedere faptul că Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12 Tulică și Plavoșin statuând că Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

Având în vedere că reclamanta a invocat că ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 140 alin. (2)

1

C. fisc., referitoare la aplicarea cotei reduse de T.V.A. de 5%, instanța a constatat că aceste apărări sunt nefondate, deoarece nu a probat că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de textul legal invocat.

În consecință, în baza art. 218 C. proc. fisc., instanța a admis în parte acțiunea în contencios fiscal, iar în baza art. 274 și art. 276 C. proc. civ. a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.000 lei reprezentând parte din cheltuielile de judecată efectuate de aceasta, întrucât pretențiile sale au fost admise doar în parte.

Împotriva acestei sentințe

, au declarat recursuri, atât reclamanta A., cât și pârâta C.

Brașov prin D. Sibiu.

Recurenta reclamantă A. a solicitat modificarea sentinței recurate, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că sentința nesocotește prevederile art. 127 alin. (2) teza a II-a din C. fisc. raportat la pct. 3 alin. (1), (2) din Normele de metodologice care prevăd că persoanele fizice nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a T.V.A. atunci când obțin venituri din vânzarea bunurilor de orice natură moștenite legal sau dobândite ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate.

Or, recurenta - reclamantă a dobândit cota de 1/3 din imobilul teren in suprafața de 5.023 mp înscris în C.F. Șelimbăr în baza Certificatului de moștenitor din 2004, iar prin Convenția autentificată din 12 decembrie 2006 s-a obligat să constituie un drept de superficie cu titlu gratuit, în favoarea soților Iancu, în vederea construirii a 3 blocuri cu 120 apartamente.

În contrapartidă, titularii dreptului de superficie si promitenții cumpărători ai terenului și-au asumat obligația să parceleze terenul, să edifice cele 3 blocuri, să le noteze în C.F. și să predea proprietarilor terenului 18 apartamente, câte 6 apartamente fiecărui coproprietar al terenului.

Așadar, în schimbul terenului dobândit prin moștenire, recurenta reclamantă a obținut 6 apartamente care au fost înstrăinate - prin vânzare și donație - în perioada 2008 - 2010.

Prin urmare, câtă vreme apartamentele înstrăinate au fost dobândite în schimbul terenului moștenit legal. tranzacțiile efectuate nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., fiind incidente prevederile art. 127 alin. (2) din C. fisc. și pct. 3 alin. (2) din Norme.

A mai susținut recurenta reclamantă că hotărârea primei instanțe încalcă prevederile art. 126 alin. (1) și art. 127 din Legea nr. 571/2003, precum și art. 9 din Directiva Uniunii Europene nr. 2006/112.

A arătat că neîndeplinirea unei singure condiții dintre cele prevăzute in mod expres de art. 126 alin. (1) din C. fisc. determină neîncadrarea operațiunii in categoria operațiunilor impozabile din perspectiva T.V.A., iar î

n prezenta cauză recurenta-reclamanta a realizat o operațiune de transfer patrimonial a cotei sale din dreptul de proprietate asupra terenului in schimbul a 6 apartamente construite pe acest teren, care au fost ulterior înstrăinate.

Pentru realizarea acestor operațiuni (schimb urmat de vânzare ori donație) recurenta-reclamanta nu a angajat mijloace financiare proprii, în patrimoniul său nu se regăsesc cheltuieli legate de parcelarea terenului, construirea celor 3 blocuri, notarea acestora în C.F., înstrăinare etc.

Terții-superficiari prin contribuția financiară proprie exclusiva au edificat cele 3 blocuri, astfel că activitatea economică a fost realizată de aceștia, ei comportându-se ca persoane impozabile din perspectiva T.V.A.

Așadar,

tranzacțiile efectuate de recurenta reclamantă nu constituie activități economice din punctul de vedere al T.V.A., pentru că nu au fost efectuate pe o bază continuă, pentru realizarea acestora recurenta reclamantă nu a angajat fonduri materiale ori bunuri proprii. Operațiunile în sine constituie acte obișnuite de administrare a bunurilor din patrimoniul personal.

Și includerea celor 3 donații făcute de recurenta reclamantă în sfera de aplicare a T.V.A. încalcă prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 11 alin. (1) C. fisc.

Astfel, art. 126 alin. (1) C. fisc. stabilește condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru ca o operațiune economică să devină impozabilă din perspectiva T.V.A., iar lit. a) a alin. (1) al textului legal invocat, referindu-se la livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, prevede că acestea devin operațiuni taxabile dacă sunt efectuate cu plată, adică s-a obținut o contraprestație.

Or,

donațiile făcute de recurenta reclamantă nu întrunesc condiția impusă de art. 126 alin. (1) lit. a) C. fisc. pentru a fi incluse in categoria operațiunilor taxabile, de esența donației fiind caracterul său gratuit.

În plus, vârsta avansată a donatorilor, gradul de rudenie dintre donatori si donatari (nepoți de fiică), dar și proveniența bunurilor donate (dobândite în mod gratuit prin moștenire) îndreptățesc calificarea acestor operațiuni ca fiind unele firești, obișnuite, deci excluse din sfera de aplicare a T.V.A., reîncadrarea făcută în temeiul art. 11 alin. (1) din C. fisc. fiind nejustificată.

În recursul său, recurenta pârâtă C. Brașov

prin

D. Sibiu a susținut că

instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 126, art. 127 și ale art. 153 din Legea nr. 571/2003, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de fond a reținut in mod corect că activitatea desfășurată de recurenta-reclamantă se încadrează în operațiunile economice definite de art. 126 din C. fisc. (a vândut teren, a edificat construcții si a vândut apartamente în scopul de a obține venituri cu caracter de continuitate, intr-o perioada îndelungată).

Ca urmare a activității economice, a depășit plafonul de scutire de 35.000 euro la data de 30 iunie 2008 și a devenit plătitoare de T.V.A. începând cu data de 01 august 2008, iar toate tranzacțiile efectuate se înscriu în categoria operațiunilor taxabile, acest aspect fiind reținut si de Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 7661/2013.

Stabilindu-se deja că toate operațiunile efectuate de recurenta reclamantă au natura economică și, implicit, sunt în sfera T.V.A., este greșită concluzia instanței că cele 19 contracte de vânzare-cumpărare care au fost încheiate prin mandatarul F. au instituit drepturi si obligații în sarcina acestuia.

Chiar și din conținutul Convenției autentificate din 21 decembrie 2006 și din Declarația autentificată din 10 iunie 2008, rezultă că numitul E. nu a putut să realizeze operațiunile de înstrăinare a imobilelor si încasarea sumelor, in calitate de mandatar, adică lucrând in numele si pentru recurenta-reclamantă, astfel că obligațiile de plată a T.V.A. incumbă numai acesteia.

Cât timp instanța supremă a reținut că natura operațiunilor este economică, atunci si aceasta mandatare are tot caracter economic.

Cu atât mai mult se impune admiterea recursului si modificarea hotărârii greșite, cu cât instanța de fond s-a subrogat organului fiscal și a stabilit obligații fiscale in sarcina unui alt contribuabil, în lipsa unui act de impunere și fără să fie citat în cauză mandatarul.

A precizat că T.V.A. a fost determinată in conformitate cu prevederile art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și pct. 23, alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., prin aplicarea cotei standard asupra bazei de impozitare, respectiv asupra veniturilor realizate din vânzarea de imobile.

A mai susținut că, de vreme ce în contractele de vânzare-cumpărare (cu excepția celor patru contracte în care se menționează că prețul include T.V.A.) se precizează termenul de preț de vânzare, care nu include și taxa pe valoarea adăugată, iar aceste contracte nu sunt însoțite de vreun act adițional în care să se menționeze că prețul include si T.V.A., și având in vedere că baza de impozitare a T.V.A. este constituita din ceea ce reprezintă contrapartida obținută de persoana impozabila vânzătoare din partea cumpărătorului, organele de inspecție fiscala au determinat corect T.V.A. prin aplicarea cotelor de 19 % și 24% asupra bazei impozabile realizată în perioada în care persoana impozabila avea obligația sa aplice regimul normal de T.V.A.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Recurenta pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă.

Recurenta reclamantă a formulat note de ședință, prin care a arătat că menține punctul de vedere exprimat prin recursul propriu și a solicitat respingerea recursului pârâtei.

În faza procesuală a recursului au fost depuse de către recurenta reclamantă, în susținerea motivului de recurs referitor la încălcarea puterii de lucru judecat, Decizia nr. 5681 din 22 mai 2013 și Decizia nr. 7797 din 17 noiembrie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta reclamantă a invocat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând hotărârea instanței de fond pentru greșita reținere a calității sale de persoană impozabilă din perspectiva T.V.A. pentru toate operațiunile identificate de organul de inspecție fiscală.

Înalta Curte constată că, prin Decizia de casare (nr. 7661 din 9 decembrie 2013) pronunțată în primul ciclu

procesual, s-au tranșat deja aspectele privind legalitatea inspecției fiscale, legalitatea și certitudinea impunerii, dar și calitatea recurentei reclamante de persoană impozabilă și faptul că toate tranzacțiile în discuție se înscriu în categoria operațiunilor taxabile.

Prin urmare, s-a stabilit în mod irevocabil nu doar calitatea recurentei reclamante de persoană impozabilă din perspectiva T.V.A., ci și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 126-127 C. fisc. și de normele metodologice de aplicare a acestora, statuându-se că ”toate tranzacțiile efectuate de recurentă se înscriu în categoria operațiunilor taxabile”, iar ”recurenta-reclamantă avea obligația înregistrării ca persoană impozabilă și avea obligația plății T.V.A.”

Inclusiv în ceea ce privește contractele de donație pentru cele 3 apartamente situate în Sibiu, instanța de casare a stabilit irevocabil că sunt operațiuni economice taxabile și, deci, sunt luate în calculul cifrei de afaceri și a cuantumului T.V.A. colectat în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (1) din C. fisc.

Ceea ce a fost lăsat spre rezolvare instanței de rejudecare se rezumă la analizarea fiecărui contract sub aspectul menținerii sau nu a obligației de plată a T.V.A. în sarcina recurentei reclamante și la stabilirea printr-o nouă expertiză contabilă a cuantumului T.V.A. datorate, ținând seama de îndrumările cuprinse în hotărârea din 7 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

În aceste condiții, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 315 C. proc. civ., care stipulează că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, în rejudecare nu mai puteau fi repuse în discuție și, cu atât mai puțin, dezlegate într-un alt mod problemele de drept mai sus menționate, astfel că nu pot fi reținute ca întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă a înțeles să se prevaleze și de Deciziile nr. 5681 din 22 mai 2013 și nr. 7797 din 17 noiembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, în susținerea ideii că sentința instanței de fond ar încălca puterea de lucru judecat a acestora

,

întrucât s-a considerat că datora T.V.A. și pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate prin mandatar, aspect care contravine situației de fapt reținute în hotărârile menționate.

Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este întemeiată, având în vedere caracterul obligatoriu pentru prezentul cadru procesual al deciziei de casare care a stabilit deja calitatea sa de persoană impozabilă pentru toate operațiunile efectuate, existența unor hotărâri pronunțate în alte cauze și referitoare la alte persoane neputând produce în prezenta pricină efecte contrare celor dezlegate prin decizia menționată, în considerarea art. 315 C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă D. Sibiu în numele și pentru C. Brașov, Înalta Curte constată că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Recurenta-pârâtă susține că este greșită concluzia instanței că un număr de 19 contracte de vânzare-cumpărare, care au fost încheiate prin mandatarul E., au instituit drepturi și obligații în sarcina acestuia.

Critica este întemeiată.

Astfel, cât privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenta reclamantă prin mandatar, Înalta Curte constată că imobilele care au făcut obiectul acestora au fost construite și înscrise în cartea funciară pe numele reclamantei și al celorlalți coproprietari ulterior întocmirii Convenției autentificate din 21 decembrie 2006 si Declarației autentificate din 10 iunie 2008.

Actul juridic pe care mandatarul îl încheie în numele mandantului determină raporturi juridice directe între mandant și terțul contractant, dacă nu s-a prevăzut expres altfel, deoarece, în executarea mandatului, mandatarul lucrează, nu pentru sine, ci în numele și pentru persoana mandantului.

Este de principiu, deci, că între mandatar și terții cu care contractează nu se stabilește niciun raport juridic direct.

Cum față de mandatar, actul încheiat în limitele împuternicirii nu produce efecte, conform principiului relativității efectelor contractului civil (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest), rezultă că plata făcută în temeiul contractului încheiat prin mandatar este considerată făcută pentru mandant, în lipsa unei stipulații exprese contrare.

Or, în contractele în discuție apar în calitate de vânzători recurenta reclamantă și ceilalți coproprietari, în niciunul nefăcându-se vreo referire la convenția și declarația mai sus menționate, nu a fost prezentată nici ulterior vreo explicație rezonabilă pentru faptul că s-a trecut sub tăcere o înțelegere anterioară de transmitere a proprietății apartamentelor, iar mandatarul F. nu a înțeles nici el să se comporte ca persoană impozabilă din perspectiva T.V.A., împrejurări ce conduc la concluzia că înstrăinările în discuție reflectă voința reală, actuală a părților contractante.

Pe de altă parte, nicio persoană nu se poate libera valabil de obligația sa fiscală/legală transmițând această obligație, prin voința sa, altei persoane.

În plus, C. fisc. nu operează cu noțiunea de „beneficiar real” al veniturilor din tranzacții în ceea ce privește persoana impozabilă din perspectiva T.V.A., astfel că raționamentul instanței de fond pentru care a înlăturat de la calculul T.V.A. veniturile din contractele de vânzare este lipsit de temei.

Prin urmare, și contractele de vânzare-cumpărare încheiate prin intermediul mandatarului trebuiau avute în vedere la stabilirea bazei de calcul al T.V.A., ele constituind față de fisc documente justificative pentru stabilirea bazei de impunere din perspectiva T.V.A., iar recurenta reclamantă având eventual posibilitatea să-și regleze ulterior raporturile cu mandatarul în temeiul convenției și declarațiilor pe care le invocă.

Înalta Curte constată, față de situația de fapt reținută, că prin varianta 1 a raportului de expertiză contabilă întocmit în faza de rejudecare a fondului cauzei, s-a stabilit valoarea T.V.A. datorată pentru cele 26 de apartamente vândute (pentru care nu s-a prevăzut în contract obligația de plată T.V.A. în sarcina cumpărătorului) și pentru cele 3 apartamente donate, la suma de 376.792 lei, față de suma de 542.793 lei stabilită prin actul fiscal contestat.

Totodată, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (3) din C. fisc., din momentul în care plata T.V.A. a devenit exigibilă conform art. 157 alin. (1) C. fisc. se datorează penalități și majorări de întârziere pentru neplata acesteia, fără a mai fi nevoie de punere întârziere, precum și faptul că, prin aceeași variantă a raportului de expertiză au fost recalculate accesoriile aferente T.V.A. de 376.792 lei, rezultând o valoare a majorărilor și dobânzilor de 122.049 lei și a penalităților de 56.519 lei.

Susținerea recurentei pârâte în sensul că actele fiscale trebuie menținute în întregime, deoarece termenul de preț de vânzare din contractele de vânzare-cumpărare nu include si taxa pe valoarea adăugată (cu excepția celor patru contracte în care se menționează că prețul include T.V.A.), nu poate fi reținută.

Astfel, prin decizia de casare s-a impus instanței de rejudecare, conform principiului priorității dreptului comunitar, soluționarea cauzei în conformitate cu Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

Or, prin această hotărâre, instanța europeană a statuat că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la T.V.A., iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata T.V.A. datorată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat - în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor T.V.A. solicitată de administrația fiscală - ca incluzând deja T.V.A.

În consecință, urmare a reaprecierii probatoriului, Înalta Curte va menține actele administrativ-fiscale contestate în ceea ce privește sumele de: 376.792 lei reprezentând T.V.A., 122.049 lei reprezentând majorări/dobânzi și 56.519 lei, reprezentând penalități, stabilite prin raportul de expertiză contabilă - varianta 1 (respectiv cea care a avut în vedere cele statuate prin decizia de casare și prin hotărârea din 7 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene), urmând a fi anulate actele contestate doar în ceea ce privește diferențele dintre aceste sume și cele reținute de către organele de control, respectiv cu privire la sumele de: 166.001 lei, reprezentând T.V.A. pentru perioada 01 august 2008 - 31 decembrie 2010, 70.574 lei, reprezentând majorări/dobânzi aferente, calculate până la 25 februarie 2011, și 11.934 lei, reprezentând penalități aferente T.V.A., calculate până la 25 februarie 2011.

Pentru diferențele dintre sumele rezultate din expertiză și cele stabilite prin actul de control care a stat la baza deciziei de impunere contestate, se va dispune anularea actelor fiscale.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 171 din 2 iulie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta D. Sibiu, în numele și pentru C. Brașov, va modifica în parte sentința și va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă, în sensul menționat în considerente.

Totodată, având în vedere soluția pronunțată și faptul că în niciunul dintre recursuri nu există critici referitoare la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 171 din 2 iulie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta D. Sibiu în numele și pentru C. Brașov.

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite în parte acțiunea în contencios fiscal formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta C. Brașov prin D. Sibiu.

Anulează în parte Decizia nr. 153 din 13 mai 2011, Decizia de impunere nr. 3718 din 28 februarie 2011 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. 3717 din 28 februarie 2011, respectiv în ceea ce privește sumele de: 166.001 lei, reprezentând T.V.A. pentru perioada 01 august 2008 - 31 decembrie 2010, 70.574 lei, reprezentând majorări/dobânzi aferente, calculate până la 25 februarie 2011, și 11.934 lei, reprezentând penalități aferente T.V.A., calculate până la 25 februarie 2011.

Menține actele administrativ-fiscale contestate în ceea ce privește sumele de: 376.792 lei reprezentând T.V.A., 122.049 lei reprezentând majorări/dobânzi și 56.519 lei, reprezentând penalități.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2015.