SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45566/04 prezentată de Milano UHER împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 2 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președintele Rait Maruste, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată la 6 decembrie 2004, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, dl Milan Uher, este cetățean ceh, născut în 1947 și rezident în Karlovy Vary. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
1. Procedura penală la 29 ianuarie 1996, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru fraudă și apoi pus în detenție la 29 aprilie 1996. La 27 februarie 1998, a fost acuzat oficial de către procuror. Karlovy Vary a decis, la 2 ianuarie 2003, să pronunțe un refuz în cazul reclamantului, pe motiv că durata urmăririi penale nu a îndeplinit cerința termenului rezonabil, în sensul articolului 6 din Convenție. La 12 mai 2003, tribunalul regional (Krajský soud) din Plze La 25 septembrie 2003, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a anulat deciziile din 2 ianuarie și 12 mai 2003, întrucât condițiile de pronunțare a unui refuz nu au fost întrunite în speță; prin urmare, aceasta s-a adresat Tribunalului Districtual D Tribunalul de District din Karlovy Vary l-a numit pe reclamant deoarece nu a fost demonstrat că a avut loc încălcarea dreptului comunitar.
La 10 august 2004, tribunalul de district a luat în considerare în mod expres actul prin care procurorul general era desistat de apelul său interistat la 9 august 2004. Procedura în despăgubire în conformitate cu Legea nr. 82/1998 la 2 ianuarie 2007, prevalând legea nr. 82/1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 160/2006, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să-i aloce 300 000 CZK pentru satisfacția rezonabilă a prejudiciului moral cauzat de durata procedurii penale. La 27 iunie 2007, Ministerul Justiției a recunoscut că, în speță, a existat o conduită neregulamentară în sensul articolului 13 alineatul (1) din lege. 82/1998 și i-a acordat reclamantului 68 000 CZK (2 813 EUR) în acest sens.
La 30 iulie 2007, reclamantul a intentat o acțiune judiciară în temeiul articolului 15 alineatul (2) din convenție, susținând că satisfacția financiară acordată de minister era insuficientă. La 2 noiembrie 2007, Tribunalul de District din Karlovy Vary l-a costat pe reclamant pentru cererea sa, considerând că suma de 68 000 CZK a fost suficient pentru a compensa prejudiciul moral cauzat de procedura care a durat opt ani și jumătate. Sesizat prin apelul reclamantului, Tribunalul Regional din Plze La 28 aprilie 2008, reclamantul a informat Curtea că a avut intenția de a continua procedura în fața instanțelor supreme. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în decizia pronunțată în cauza Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, §§ 11-24, 16 octombrie 2007). 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul denunță durata excesivă a procedurii.
2. Pe teren de la art. 13 din Convenție, la În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Curtea reamintește că a observat în decizia Vokurka c. Republica Cehă ((dec.), 40522/02, 16 octombrie 2007) că justițiabilul care nu va fi satisfăcut de poziția adoptată de Ministerul Justiției din Cehia în ceea ce privește cererea sa întemeiată pe Legea nr. 82/1998 poate introduce apoi o acțiune în fața unei instanțe judecătorești, a cărei decizie este, în principiu, susceptibilă de recurs, de recurs în Casație și de recurs constituțional.
În acest caz, există acum doar două instanțe judiciare care au avut ocazia să se pronunțe cu privire la dreptul de a acorda reclamantului. Cu toate acestea, Curtea nu consideră că este necesar să se examineze dacă reclamantul a îndeplinit condiția referitoare la epuizarea căilor de atac interne, întrucât Ö este, în orice caz, inadmisibilă pentru motivul menționat mai jos. Curtea constată că, atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și când decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acestei încălcări, partea în cauză nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție. În ceea ce privește necunoașterea cerinței privind termenul rezonabil, una dintre caracteristicile unei redresări care ar putea face ca justițiabilul să-și piardă calitatea de victimă depinde de suma care i-a fost alocată în cadrul acțiunii interne.
deja avut posibilitatea de a indica faptul că statutul de victimă a unui reclamant poate depinde de cuantumul despăgubirii acordate la nivel național pentru situația de care se plânge în fața Curții (Cocchiarella c. Italia [GC], nr 64886/01, § 93, CEDH 2006 V). În prezenta cauză, prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu este controversată, deoarece Ministerul Justiției a recunoscut că durata procedurilor penale împotriva reclamantului a fost excesivă.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție, Curtea amintește că: … În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră, având în vedere elementele dosarului și circumstanțele cauzei, că suma totală acordată reclamantului de Ministerul Justiției și de Tribunalul Regional 8 935 EUR, poate fi considerată adecvată și, prin urmare, aptă să repare încălcarea suferită (Cocchiarella, citată anterior, § 146). În cele din urmă, examinarea cererii reclamantului de către minister și cele două instanțe judiciare a durat aproximativ un an și patru luni, iar reclamantul nu a invocat nicio întârziere în plata sumelor alocate. În aceste condiții, Curtea consideră că redresarea furnizată de autoritățile naționale este în speță dovedită suficientă și adecvată.
Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 34 și 35 alin. (2) La momentul respectiv, se plânge că legislația națională nu îi oferea nicio acțiune în vederea remedierii duratei procedurii în litigiu prin intermediul unei despăgubiri. În acest sens, se face referire la art. 13 din Convenție, care dispune de astfel de dispoziții. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că reclamantul este în acest caz mai întâi evaluarea acțiunii de despăgubire prevăzute de legea nr. 82/1998 și după o examinare prealabilă de către Ministerul Justiției, două instanțe judiciare s-au pronunțat asupra acestei acțiuni.
La sfârșitul acestei proceduri, la 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n o 45566/04 présentée par Milan UHER contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 2 septembre 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président , Rait Maruste, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, juges , et de Claudia Westerdiek, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 6 décembre 2004, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Milan Uher, est un ressortissant tchèque, né en 1947 et résidant à Karlovy Vary. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1. Procédure pénale Le 29 janvier 1996, le requérant fut mis en examen pour fraude, puis placé en détention dont il fut libéré le 29 avril 1996. Le 27 février 1998, il fut formellement accusé par le procureur. A la suite de nombreuses péripéties judiciaires, le tribunal de district ( Okresní soud) de Karlovy Vary décida, le 2 janvier 2003, de prononcer un non-lieu en l’affaire du requérant, au motif que la durée des poursuites pénales ne satisfaisait pas à l’exigence du « délai raisonnable » au sens de l’article 6 de la Convention. Le 12 mai 2003, le tribunal régional ( Krajský soud ) de Plzeň souscrivit à ce raisonnement mais modifia la base légale du non-lieu. Le 25 septembre 2003, la Cour suprême ( Nejvyšší soud ) annula les décisions des 2 janvier et 12 mai 2003, considérant que les conditions pour prononcer un non-lieu n’étaient pas réunies en l’espèce ; partant, elle enjoignit au tribunal de district d’examiner et de trancher l’affaire.
Par le jugement du 2 juin 2004, passé en force de chose jugée le 9 août 2004, le tribunal de district de Karlovy Vary acquitta le requérant car il n’avait pas été démontré que l’infraction avait eu lieu. Le 10 août 2004, le tribunal de district prit en compte l’acte par lequel le procureur s’était désisté de son appel interjeté le 9 août 2004. Procédure en indemnisation selon la loi n o 82/1998 Le 2 janvier 2007, se prévalant de la loi n o 82/1998 telle qu’amendée par la loi n o 160/2006, le requérant demanda au ministère de la Justice de lui allouer 300 000 CZK au titre de la satisfaction raisonnable pour le dommage moral causé par la durée de la procédure pénale. Le 27 juin 2007, le ministère de la Justice reconnut qu’il y avait eu en l’espèce une conduite irrégulière au sens de l’article 13 § 1 de la loi n o 82/1998 et accorda au requérant une 68 000 CZK (2 813 EUR) à ce titre.
Le 30 juillet 2007, le requérant intenta une action judiciaire en vertu de l’article 15 § 2 de la Convention, alléguant que la satisfaction pécuniaire allouée par le ministère était insuffisante. Le 2 novembre 2007, le tribunal de district de Karlovy Vary débouta le requérant de sa demande, considérant que la somme de 68 000 CZK suffisait pour indemniser le dommage moral causé par la procédure ayant duré huit ans et demi. Saisi par l’appel du requérant, le tribunal régional de Plzeň rendit son arrêt le 6 février 2008, par lequel il réforma le jugement contesté en enjoignant au ministère de la Justice de verser au requérant, en sus de 68 000 CZK, la somme de 148 000 CZK (6 122 EUR). Le 28 avril 2008, le requérant informa la Cour qu’il avait l’intention de poursuivre la procédure devant les instances suprêmes.
B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision rendue dans l’affaire Vokurka c. République tchèque (n o 40552/02, §§ 11-24, 16 octobre 2007). GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant dénonce la durée excessive de la procédure. 2. Sur le terrain de l’article 13 de la Convention, l’intéressé se plaint de l’absence de recours effectif permettant d’indemniser le préjudice moral causé par la durée de la procédure. EN DROIT 1. Le requérant dénonce le non-respect de l’exigence de « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
» La Cour rappelle avoir observé dans la décision Vokurka c. République tchèque ((déc.), n o 40552/02, 16 octobre 2007) que le justiciable qui ne sera pas satisfait de la position prise le ministère de la Justice tchèque quant à sa demande fondée sur la loi n o 82/1998 pourra ensuite introduire une action devant un tribunal, dont la décision est en principe susceptible d’appel, de pourvoi en cassation et de recours constitutionnel. En l’espèce, il n’y a à présent que deux instances judiciaires qui ont eu l’occasion de se prononcer sur l’indemnisation à accorder au requérant. Toutefois, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de savoir si le requérant a satisfait à la condition relative à l’épuisement des voies de recours internes puisque son grief est en tout état de cause irrecevable pour le motif indiqué ci-dessous.
La Cour note en effet que lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de cette violation, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Quant à la méconnaissance de l’exigence du délai raisonnable, une des caractéristiques d’un redressement susceptible de faire perdre au justiciable sa qualité de victime tient au montant qui lui a été alloué à l’issue du recours interne.
La Cour a déjà eu l’occasion d’indiquer que le statut de victime d’un requérant peut dépendre du montant de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont il se plaint devant la Cour ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, § 93, CEDH 2006 ‑ V). Dans la présente affaire, la première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse puisque le ministère de la Justice a reconnu que la durée de la procédure pénale menée à l’encontre du requérant avait été excessive. Quant à la seconde condition, la Cour rappelle qu’afin d’évaluer si un recours interne a apporté un redressement approprié et suffisant, elle examine la durée de la procédure d’indemnisation, le montant de l’indemnisation éventuellement accordé ainsi que, le cas échéant, le retard dans le paiement de ladite indemnité ( Cocchiarella , précité, §§ 86-107).
En l’espèce, le requérant ne semble pas avoir allégué l’existence d’un dommage matériel. En ce qui concerne le préjudice moral, la Cour estime, compte tenu des éléments du dossier et eu égard aux circonstances de l’espèce, que la somme totale accordée au requérant par le ministère de la Justice et par le tribunal régional, à savoir 8 935 EUR, peut être considérée comme adéquate et de ce fait apte à réparer la violation subie ( Cocchiarella , précité, § 146). Enfin, l’examen de la demande du requérant par le ministère et les deux instances judiciaires a duré environ un an et quatre mois et le requérant n’a pas allégué un quelconque retard dans le paiement des sommes allouées. Dans ces conditions, la Cour considère que le redressement fourni par les autorités nationales s’est en l’espèce avéré suffisant et approprié.
Il s’ensuit que le requérant ne peut plus se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, de la violation de l’exigence de « délai raisonnable » consacrée par l’article 6 § 1 de la Convention. Ce grief est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application des articles 34 et 35 §§ 3 et 4 in fine de la Convention. 2. L’intéressé se plaint ensuite que le droit interne ne lui offrait aucun recours en vue de remédier à la durée de la procédure litigieuse par le biais d’une indemnisation. Il invoque à cet égard l’article 13 de la Convention, qui dispose ainsi : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
» La Cour note que le requérant s’est en l’occurrence prévalu du recours indemnitaire prévu par la loi n o 82/1998 et qu’après un examen préalable par le ministère de Justice, deux instances judiciaires se sont prononcées sur ce recours. A l’issue de cette procédure, l’intéressé a obtenu le redressement de son grief tiré du non-respect de l’exigence de « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président