ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 65/2015

Decizia nr. 65/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. nr. 87 din 15 iulie 2013 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, având suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/CL/256 din 16 aprilie 2013 emisă de pârâta B. Călărași, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F/CL/231 din 16 aprilie 2013.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac, recurenta a făcut o expunere rezumativă a împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei, criticând sentința pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

În opinia sa, în mod greșit prima instanță a apreciat că, în privința cazului bine justificat, nu pot fi invocate argumente de legalitate pentru că țin de fondul cauzei, iar cu privire la paguba iminentă a considerat că sunt puse în discuție argumente pur ipotetice, că prejudiciul nu este actual, ci doar eventual.

Astfel, judecătorul fondului a limitat cazul bine justificat, îndoiala rezonabilă asupra legalității actului administrativ, prin excluderea a însăși argumentelor de legalitate, ceea ce este o contradicție în termeni, iar cât privește paguba iminentă a apreciat că societatea a evidențiat doar eventualități, or, dimpotrivă, de la iminența insolvenței la imposibilitatea plații ratelor bancare, a ratelor de leasing până la neplata personalului toate au fost evidențiate și dovedite, astfel că teoria eventualității este falsă, orice paguba (prejudiciu) fiind eventuală înainte de a deveni iminentă.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat.

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte C. și B. Ploiești prin D. Călărași au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, prima instanță reținând în mod corect că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, intimata C. invocând și lipsa calității procesuale pasive, nefiind emitentul actului administrativ atacat.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 24 septembrie 2014, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 21 octombrie 2014.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimate și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/CL/256 din 16 aprilie 2013 emisă de pârâtă.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 - C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).

Conform art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act administrativ fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu condiția depunerii în prealabil a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în speță, așa cum corect a reținut prima instanță, recurenta - reclamanta a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate (modalitatea de efectuare a inspecției fiscale în ce o privește și modalitatea de interpretare și aplicare a unor prevederi legale) care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ fiscal atacat.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiată însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă ci îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură uri act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

În fine, instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Totodată, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (l) lit. ș) din lege.

P

rin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse;

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 87 din 15 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2015.