ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 640/2015

Decizia nr. 640/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2092 din 7 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC A. SA prin administrator judiciar SC B. SPRL împotriva sentinței nr. 113 din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat că sentința atacată a fost comunicată la data de 26 aprilie 2013, iar recursul a fost înregistrat la data de 29 octombrie 2013, prin poștă, potrivit plicului aflat la fila nr. 26 a dosarului, depășindu-se, așadar, termenul legal de 15 zile prevăzut de textele legale sus citate.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că sentința a fost comunicată doar la sediul administratorului judiciar nu reprezintă un viciu de procedură, deoarece potrivit dispozițiilor art. 87 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., societatea a fost citată pe tot parcursul judecății cauzei prin administratorul judiciar, la sediul acestuia. Prin urmare, comunicarea tuturor actelor de procedură, inclusiv a sentinței pronunțate în cauză, s-a realizat în mod legal, în acord cu dispozițiile procedurale, la sediul administratorului judiciar SC B. SPRL, singurul reprezentant legal al reclamantei, care avea posibilitatea de a exercita calea de atac împotriva soluției nefavorabile. De altfel, administratorul special are atribuții limitate în cadrul procedurii insolvenței, orice act juridic pe care îl face în numele societății trebuind să fie aprobat de către administratorul judiciar. Or, în cauză, nici măcar dovada însușirii cererii de recurs de către administratorul judiciar nu s-a făcut, ceea ce denotă, în fapt, o încercare de a se acoperi lipsa de diligență a acestuia din urmă în exercitarea căii de atac în termenul legal.

Cum în cauză, recurenta nu a solicitat prin cererea de recurs repunerea în termen și nu a dovedit că reprezentantul său legal - administratorul judiciar a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac printr-o împrejurare mai presus de voința lui, s-a constatat că recursul este tardiv formulat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca atare.

Împotriva Deciziei nr. 2092 din 7 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă SC A. SA, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, societatea recurentă consideră că dezlegarea dată de instanța de recurs excepției tardivității invocate de către intimata-pârâtă, ce a condus la respingerea recursului formulat, este rezultatul unei greșeli materiale, pe care instanța a realizat-o prin neobservarea calității de reprezentant legal deținute de administratorul special și nu de administratorul judiciar.

Instanța nu a observat, dintr-o greșeală materială, că deși se deschisese procedura insolvenței față de societate, dreptul de administrare nu fusese ridicat, și, prin urmare, societatea continua să fie reprezentată și de administratorul special, nu doar de administratorul judiciar. Or, considerând din eroare că societatea este reprezentată exclusiv de administratorul judiciar și, prin urmare, că sentința atacată a fost comunicată în mod corect la sediul acestuia, instanța de recurs a admis excepția tardivității recursului formulat de către administratorul special.

Instanța de recurs trebuia să constate că sentința atacată nu a fost comunicată în mod legal societății, deoarece a fost comunicată unei persoane care nu o reprezenta legal.

Sentința atacată a fost transmisă la sediul administratorului judiciar, care, la acel moment era provizoriu.

Așadar, instanța de recurs a considerat în mod eronat că societății nu i s-a comunicat în mod legal sentința atacată la sediul administratorului judiciar. Conform art. 87 pct. 5, sentința atacată ar fi trebuit comunicată la sediul societății, în atenția administratorului judiciar.

Analizând excepția tardivității formulării contestației în anulare, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reține netemeinicia acesteia, având în vedere faptul că, potrivit art. 319 alin. (2) din C. proc civ., termenul de introducere a contestației în anulare este de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoștința de hotărâre.

Decizia civilă nr. 2092 din 07 mai 2014 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în data de 07 mai 2014, contestatoarea a luat cunoștință de aceasta la data de 3 noiembrie 2014 (fila nr. 42 dosar), iar contestația a fost înregistrată la instanță în data de 19 noiembrie 2014.

Prin urmare, termenul de 15 zile prevăzut de lege a fost respectat, urmând ca excepția tardivității să fie respinsă, ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare nu este admisibilă și urmează a fi respinsă ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.

Examinând contestația în anulare cu soluționarea căreia a fost învestită, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că incidența motivului expres prevăzut de textul de lege menționat pentru exercitarea contestației nu este demonstrată prin argumentele dezvoltate.

Motivul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. pentru promovarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare specială, vizează ipoteza în care „dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale”.

În jurisprudența în materie ca și în doctrină, în mod unanim, s-a statuat în sensul că, pentru a putea fi admisă o contestație în anulare, pe acest temei, îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este imperios necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să fie evidentă și numai în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Cu alte cuvinte, în sensul art. 318 teza I-a C. proc. civ. cerința legală este ca eroarea materială invocată să fie evidentă, în măsura în care, pentru verificarea ei nu se impune nici reexaminarea fondului cauzei și nici reaprecierea probelor sau reinterpretarea faptelor. Și este firesc să fie așa întrucât, în caz contrar, ne aflăm în prezența unor posibile erori de judecată și nicidecum a unor erori materiale.

Analizând motivele învederate de contestatoare, subsumate art. 318 teza I C. proc. civ., din perspectiva considerațiunilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că argumentele vizând termenul de declarare a recursului vizează în mod direct și efectiv aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale, nefiind vorba despre niște simple greșeli cu caracter „procedural”.

Dimpotrivă, toate argumentele și motivele înfățișate de contestatoare converg spre concluzia că, practic, s-a solicitat printr-o cale extraordinară de atac, rejudecarea cauzei, sub aspectul aplicării altui temei de drept pentru calcularea termenului de recurs, ceea ce, potrivit normelor legale ce reglementează această cale de atac, nu este admisibil.

Instanța de fond, ca și instanța de recurs de altfel, s-au pronunțat în cauză, cunoscând și analizând toate actele existente la dosar, astfel că nu mai poate fi vorba de o greșeală materială, în sensul art. 318 C. proc. civ., ci eventual de o greșeală de judecată, care însă nu poate fi remediată pe calea extraordinară de atac de față.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În considerarea celor înfățișate, urmează așadar, ca în temeiul art. 320 cu referire la art. 318 C. proc. civ., să fie respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității formulării contestației în anulare invocată de intimata C., ca neîntemeiată.

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SA prin administrator judiciar SC B. SPRL împotriva Deciziei nr. 2092 din 7 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 februarie 2015.