ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1530/2012

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, la data de 28 august 2009, reclamanta SC N. România SA

a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția

Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale și Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând instanței:

- anularea raportului

de inspecție fiscală întocmit la data de 21 ianuarie 2009 de către Direcția

Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale și înregistrat sub

nr. 1272 din 27 ianuarie 2009, prin care au fost stabilite în sarcina sa

obligații de plată în sumă de 750.684 RON;

- anularea deciziei

de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de

inspecția fiscală nr. 1 din 4 februarie 2009, emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București și înregistrată sub nr. 1719 din 4

februarie 2009;

- anularea Deciziei

nr. 96 din 27 martie 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București privind soluționarea contestației formulate împotriva

Raportului de inspecție fiscală și împotriva Deciziei de impunere;

- obligarea Direcției

Generale a Municipiului București la restituirea sumei de 777.787 RON, plătită

în considerarea deciziei de impunere (incluzând și majorări și penalități de

întârziere);

- obligarea

pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr.

4277 din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a apreciat că actele contestate, raportul de

inspecție fiscală și decizia de impunere sunt legal emise, reclamanta datorând

obligații de plată în sumă de 750.684 RON reprezentând accize și accesorii

aferente.

Prin Decizia nr. 4788

din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins

recursul declarat de SC N. România SA împotriva Sentinței civile nr. 4277 din 2

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că simpla depunere la

momentul importului, a unei declarații pe propria răspundere cu privire la

scopul în care urmează a fi importate produsele energetice nu echivalează cu

îndeplinirea condițiilor legale, pentru excepția de la plata accizelor. În

cauză nu a fost reținut caracterul abuziv al impunerii de plată privind

accizele, în condițiile în care au existat îndoieli privind utilizarea finală a

produselor importate de recurentă și vândute ulterior către societatea ungară,

A.B.I.

Instanța de control

judiciar a reținut că în situația în care produsele energetice sunt exceptate

de la plata accizelor, întrucât sunt utilizate în alte scopuri decât în

calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire,

operatorii economici vânzători și utilizatori sunt supuși unui regim distinct

de autorizare sau înregistrare la autoritatea fiscală teritorială, care să

dovedească scopul utilizării și să asigure autorităților fiscale verificarea

respectării utilizării efective a produselor conform scopului declarat.

Astfel, s-a reținut

că exceptarea se aplică produselor energetice, altele decât cele supuse

regimului de antrepozitare ori de deplasare și primire în regim suspensiv, dacă

ele sunt livrate direct utilizatorilor finali de către operatorii economici

care achiziționează astfel de produse în vederea comercializării, inclusiv prin

achiziții intracomunitare ori import, cu condiția ca atât vânzătorul, cât și

utilizatorul final să respecte obligația de a depune la autoritatea fiscală

teritorială, declarații pe propria răspundere din care să rezulte scopul pentru

care sunt achiziționate produsele.

Ca urmare, este

corectă concluzia că în cazul produselor energetice cu codul NC 2710.19.99, nu

produsele ca atare sunt exceptate de la plata accizelor, ci utilizarea lor în

alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil

pentru încălzire, după cum prevede în mod expres art. 175 alin. (1) pct. 2 lit.

a) din Codul fiscal.

Fiind o excepție de

la regimul general de accizare al produselor energetice, aceasta este de

stricta interpretare, aplicabilă doar produselor energetice pentru care se face

dovada utilizării lor în scopurile exceptate stabilite de legiuitor.

Astfel, instanța de

recurs a reținut că reclamanta avea nu numai obligația sa depună la organul

fiscal teritorial o declarație pe proprie răspundere din care să rezulte scopul

utilizării (altul decât utilizarea drept combustibil), ci și să depună

diligente pentru a se asigura că acest scop este îndeplinit, prin livrarea

produsului către operatori economici utilizatori finali, care urmau să îl

utilizeze în scopul afirmat de reclamantă, conform angajamentului luat de

cumpărător (prin clauze contractuale, declarații).

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare recurenta S.C. N. România S.A.,

invocând motivul de contestație prevăzut de art. 18 alin. (1) teza finală C.

proc. civ. și solicitând anularea deciziei atacate, cu consecința admiterii

recursului și modificării în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii

cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea

acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea a susținut că instanța

de fond a omis să analizeze o serie de argumente juridice care ar fi trebuit să

conducă la admiterea recursului, astfel:

- instanța de fond a

operat cu raționamente speculative, afirmând că „faptul că din certificatul de

analiză a produsului ar rezulta că uleiul mineral de tip OB - 300 nu poate fi

utilizat ca și combustibil, datorită unui punct de inflamabilitate mai mare de

4 ori decât al benzinei și mai mare de trei ori decât al motorinei nu înseamnă

că produsul utilizat nu putea fi utilizat ca aditiv ori pentru a crește volumul

final al combustibilului pentru motor, în sensul art. 175 alin. (5) din Codul

fiscal”;

- nu a fost analizată

precizarea recurentei - contestatoare, în sensul că uleiurile minerale

importate de S.C. N. România S.A. nu sunt produse energetice accizabile, având

calitatea de produse energetice, conform prevederilor art. 175 alin. (1) lit.

b) din Codul fiscal. De asemenea art. 175 alin. (4) din Codul fiscal prevede că

„produsele energetice, altele decât cele de la alin. 3, sunt supuse unei accize

dacă sunt destinate a fi utilizate, puse în vânzare ori utilizate drept

combustibil pentru motor”;

- prin decizia

atacată nu s-a răspuns criticii potrivit căreia sarcina probei îi incumba

Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Municipiului București pentru Accize

și Operațiuni Vamale, potrivit art. 1169 C. civ., astfel că în mod greșit au

fost reținute ca dovedite susținerile acestei autorități;

- nu a fost analizată

și desființată argumentat susținerea din cuprinsul recursului potrivit căreia

A.B.I. nu avea obligația să se înscrie ca utilizator final pe teritoriul

României.

Analizând actele și

lucrările dosarului de recurs, precum și motivul de contestație în anulare

invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul

înregistrat la data de 15 decembrie 2010 în Dosarul nr. 8262/2/2009 recurenta a

invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

dispozițiilor art. 1169 C. civ. în ceea ce privește sarcina probei, în sensul

că revenea autorității pârâte sarcina de a dovedi că reclamanta - recurentă nu

a respectat scopul pentru care a efectuat importul de uleiuri minerale - acela

de a le folosi la fabricarea de lubrifianți, iar această dovadă nu a fost

făcută;

a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal și a dispozițiilor

art. 175 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul fiscal.

Potrivit

considerentelor Deciziei civile nr. 4788 din 18 octombrie 2011 (decizia

atacată), referitor la primul motiv de recurs s-a reținut că, în situația în

care produsele energetice sunt exceptate de la plata accizelor, întrucât sunt

utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibili pentru motor sau

combustibili pentru încălzire, operatorii economici vânzători și utilizatori

sunt supuși unui regim distinct de autorizare și înregistrare la autoritatea

fiscală teritorială, care să dovedească scopul utilizării și să asigure

autorităților fiscale verificarea respectării utilizării efective a produselor

conform scopului declarat. Rezultă astfel, că instanța de recurs s-a pronunțat

în legătură cu sarcina probei în prezenta cauză, reieșind că această sarcină

revine părții care se prevalează de exceptarea de la un anumit regim fiscal.

În legătură cu cel

de-a doilea motiv de recurs, în considerentele deciziei s-a reținut că

recurenta, în calitate de operator economic comercial avea obligația să depună

la organul fiscal teritorial o declarație pe proprie răspundere din care să

rezulte scopul utilizării (altul decât utilizarea drept combustibil) și să-l

livreze către alți operatori economici, utilizatori finali, care la rândul lor,

aveau obligația depunerii declarațiilor pe proprie răspundere din care să

rezulte scopul utilizării. În acest sens s-a precizat că recurenta a vândut

produsul respectiv - uleiul mineral achiziționat din Ucraina, cu factura din 8

septembrie 2008, unei societăți care nu are calitatea de utilizator final, care

nu a declarat scopul pentru care a achiziționat produsele și care nu a putut fi

identificată la sediul declarat.

Față de

considerentele menționate, Înalta Curte constată că instanța de recurs a

analizat motivele de recurs invocate, simpla neanalizare a unor argumente sau

gruparea lor în cadrul unui singur motiv de recurs nu se încadrează în motivul

de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., care vizează omisiunea cercetării vreunuia din motivele de modificare sau

de casare.

În baza textului de

lege menționat prezenta contestație în anulare urmează a fi respinsă ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC N. România SA împotriva Deciziei nr. 4788 din 18

octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2012.

Procesat de GGC - DG