ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1530/2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 august 2009, reclamanta SC N. România SA a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând instanței: - anularea raportului de inspecție fiscală întocmit la data de 21 ianuarie 2009 de către Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale și înregistrat sub nr. 1272 din 27 ianuarie 2009, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligații de plată în sumă de 750.684 RON; - anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 1 din 4 februarie 2009, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și înregistrată sub nr. 1719 din 4 februarie 2009; - anularea Deciziei nr. 96 din 27 martie 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București privind soluționarea contestației formulate împotriva Raportului de inspecție fiscală și împotriva Deciziei de impunere; - obligarea Direcției Generale a Municipiului București la restituirea sumei de 777.787 RON, plătită în considerarea deciziei de impunere (incluzând și majorări și penalități de întârziere);

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința nr. 4277 din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a apreciat că actele contestate, raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere sunt legal emise, reclamanta datorând obligații de plată în sumă de 750.684 RON reprezentând accize și accesorii aferente. Prin Decizia nr. 4788 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat de SC N. România SA împotriva Sentinței civile nr. 4277 din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că simpla depunere la momentul importului, a unei declarații pe propria răspundere cu privire la scopul în care urmează a fi importate produsele energetice nu echivalează cu îndeplinirea condițiilor legale, pentru excepția de la plata accizelor. În cauză nu a fost reținut caracterul abuziv al impunerii de plată privind accizele, în condițiile în care au existat îndoieli privind utilizarea finală a produselor importate de recurentă și vândute ulterior către societatea ungară, A.B.I.

Instanța de control judiciar a reținut că în situația în care produsele energetice sunt exceptate de la plata accizelor, întrucât sunt utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire, operatorii economici vânzători și utilizatori sunt supuși unui regim distinct de autorizare sau înregistrare la autoritatea fiscală teritorială, care să dovedească scopul utilizării și să asigure autorităților fiscale verificarea respectării utilizării efective a produselor conform scopului declarat.

Astfel, s-a reținut că exceptarea se aplică produselor energetice, altele decât cele supuse regimului de antrepozitare ori de deplasare și primire în regim suspensiv, dacă ele sunt livrate direct utilizatorilor finali de către operatorii economici care achiziționează astfel de produse în vederea comercializării, inclusiv prin achiziții intracomunitare ori import, cu condiția ca atât vânzătorul, cât și utilizatorul final să respecte obligația de a depune la autoritatea fiscală teritorială, declarații pe propria răspundere din care să rezulte scopul pentru care sunt achiziționate produsele. Ca urmare, este corectă concluzia că în cazul produselor energetice cu codul NC 2710.19.99, nu produsele ca atare sunt exceptate de la plata accizelor, ci utilizarea lor în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire, după cum prevede în mod expres art. 175 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul fiscal.

Fiind o excepție de la regimul general de accizare al produselor energetice, aceasta este de stricta interpretare, aplicabilă doar produselor energetice pentru care se face dovada utilizării lor în scopurile exceptate stabilite de legiuitor. Astfel, instanța de recurs a reținut că reclamanta avea nu numai obligația sa depună la organul fiscal teritorial o declarație pe proprie răspundere din care să rezulte scopul utilizării (altul decât utilizarea drept combustibil), ci și să depună diligente pentru a se asigura că acest scop este îndeplinit, prin livrarea produsului către operatori economici utilizatori finali, care urmau să îl utilizeze în scopul afirmat de reclamantă, conform angajamentului luat de cumpărător (prin clauze contractuale, declarații).

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurenta S.C. N. România S.A., invocând motivul de contestație prevăzut de art. 18 alin. (1) teza finală C. proc. civ. și solicitând anularea deciziei atacate, cu consecința admiterii recursului și modificării în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea a susținut că instanța de fond a omis să analizeze o serie de argumente juridice care ar fi trebuit să conducă la admiterea recursului, astfel: - instanța de fond a operat cu raționamente speculative, afirmând că „faptul că din certificatul de analiză a produsului ar rezulta că uleiul mineral de tip OB - 300 nu poate fi utilizat ca și combustibil, datorită unui punct de inflamabilitate mai mare de 4 ori decât al benzinei și mai mare de trei ori decât al motorinei nu înseamnă că produsul utilizat nu putea fi utilizat ca aditiv ori pentru a crește volumul final al combustibilului pentru motor, în sensul art. 175 alin. (5) din Codul fiscal”; - nu a fost analizată precizarea recurentei - contestatoare, în sensul că uleiurile minerale importate de S.C.

N. România S.A. nu sunt produse energetice accizabile, având calitatea de produse energetice, conform prevederilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal. De asemenea art. 175 alin. (4) din Codul fiscal prevede că „produsele energetice, altele decât cele de la alin. 3, sunt supuse unei accize dacă sunt destinate a fi utilizate, puse în vânzare ori utilizate drept combustibil pentru motor”; - prin decizia atacată nu s-a răspuns criticii potrivit căreia sarcina probei îi incumba Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Municipiului București pentru Accize și Operațiuni Vamale, potrivit art. 1169 C. civ., astfel că în mod greșit au fost reținute ca dovedite susținerile acestei autorități; - nu a fost analizată și desființată argumentat susținerea din cuprinsul recursului potrivit căreia A.B.I.

nu avea obligația să se înscrie ca utilizator final pe teritoriul României. Analizând actele și lucrările dosarului de recurs, precum și motivul de contestație în anulare invocat, Înalta Curte constată următoarele: Prin recursul înregistrat la data de 15 decembrie 2010 în Dosarul nr. 8262/2/2009 recurenta a invocat, în esență, următoarele motive de recurs: 1. Greșita aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ. în ceea ce privește sarcina probei, în sensul că revenea autorității pârâte sarcina de a dovedi că reclamanta - recurentă nu a respectat scopul pentru care a efectuat importul de uleiuri minerale - acela de a le folosi la fabricarea de lubrifianți, iar această dovadă nu a fost făcută; 2. Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul fiscal.

Potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 4788 din 18 octombrie 2011 (decizia atacată), referitor la primul motiv de recurs s-a reținut că, în situația în care produsele energetice sunt exceptate de la plata accizelor, întrucât sunt utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibili pentru motor sau combustibili pentru încălzire, operatorii economici vânzători și utilizatori sunt supuși unui regim distinct de autorizare și înregistrare la autoritatea fiscală teritorială, care să dovedească scopul utilizării și să asigure autorităților fiscale verificarea respectării utilizării efective a produselor conform scopului declarat. Rezultă astfel, că instanța de recurs s-a pronunțat în legătură cu sarcina probei în prezenta cauză, reieșind că această sarcină revine părții care se prevalează de exceptarea de la un anumit regim fiscal.

În legătură cu cel de-a doilea motiv de recurs, în considerentele deciziei s-a reținut că recurenta, în calitate de operator economic comercial avea obligația să depună la organul fiscal teritorial o declarație pe proprie răspundere din care să rezulte scopul utilizării (altul decât utilizarea drept combustibil) și să-l livreze către alți operatori economici, utilizatori finali, care la rândul lor, aveau obligația depunerii declarațiilor pe proprie răspundere din care să rezulte scopul utilizării. În acest sens s-a precizat că recurenta a vândut produsul respectiv - uleiul mineral achiziționat din Ucraina, cu factura din 8 septembrie 2008, unei societăți care nu are calitatea de utilizator final, care nu a declarat scopul pentru care a achiziționat produsele și care nu a putut fi identificată la sediul declarat.

Față de considerentele menționate, Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat motivele de recurs invocate, simpla neanalizare a unor argumente sau gruparea lor în cadrul unui singur motiv de recurs nu se încadrează în motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care vizează omisiunea cercetării vreunuia din motivele de modificare sau de casare. În baza textului de lege menționat prezenta contestație în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC N. România SA împotriva Deciziei nr. 4788 din 18 octombrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012. Procesat de GGC - DG