ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2443/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 27 mai 2009, reclamanta A.P.

SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, anularea: - Raportului de inspecție fiscală din 15 septembrie 2008, comunicat la aceeași dată; - Raportului de inspecție fiscală din 8 decembrie 2008, comunicat la aceeași dată și a Deciziei de impunere nr. 25 din 18 decembrie 2008. În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că în perioada 17 iunie 2008 - 23 iunie 2008 s-a desfășurat o inspecție fiscală, perioada de verificare fiind 23 februarie 2006 - 31 mai 2008. La finalul inspecției fiscale s-a întocmit raportul de inspecție fiscală din data de 15 septembrie 2008 ("primul RIF") și înregistrat la societate cu nr. 18 din 25 septembrie 2008. Organul de inspecție fiscală a reținut ca societatea nu a plătit accize pentru combustibil eliberat pentru consum, în cuantum principal de 32.256 RON și a calculat majorări de întârziere de 26.373 RON.

Modul de calcul al obligației principale suplimentare nu este indicat. Ulterior, societății i s-a comunicat un nou raport de inspecție fiscală datat 8 decembrie 2008 ("al doilea RIF") întocmit cu privire la aceeași perioadă de verificare, respectiv 23 februarie 2006 - 31 mai 2008, și cu privire la același obiect. Organul de inspecție fiscală a reținut în al doilea RIF că societatea a deținut produse accizabile în afara regimului suspensiv și a stabilit că datorează pentru perioada 23 februarie 2006 - 31 mai 2008 accize în valoare de 4.199.543 RON, luându-se în considerare un curs leu/euro de 3,9378 RON, precum și penalități aferente acestora în valoare de 3.981.167 RON.

Inspectorii fiscali au reținut ca societatea a comercializat combustibil aeronave, schimbând destinația produsului și a stabilit că datorează accize în valoare de 849.117 RON, stabilite luându-se în considerare un curs leu/euro de 3,5334, pentru data de 31 octombrie 2007, precum și penalități aferente acestora în valoare de 280.209 RON. La data de 18 decembrie 2008 s-a emis Decizia de Impunere nr. 25 (Decizia de impunere), împotriva căreia societatea a formulat contestația administrativa înregistrată cu nr. 280 din 7 ianuarie 2009, admisă parțial de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin Decizia nr. 238 din 03 iulie 2009 (Decizia de soluționare). Împotriva Deciziei de soluționare Societatea a formulat acțiunea înregistrată în Dosarul nr. 4818/2/2009, pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, soluționată prin Sentința nr. 2297/2010.

La data de 17 septembrie 2009, reclamanta SC A.P. SRL a formulat cerere precizatoare și completatoare a acțiunii inițiale solicitând și anularea Deciziei nr. 238 din 03 iulie 2009 prin care s-a soluționat contestația sa înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 906264 din 28 ianuarie 2009, solicitând admiterea în integralitate a contestației sale.

Prin această decizie, a fost admisă în parte contestația reclamantei, pentru suma totală de 541.598 RON, din care suma de 278.028 RON reprezintă accize și suma de 263.570 RON reprezintă majorări de întârziere aferente, a fost desființată parțial decizia pentru regularizarea Situației nr. 25 din 18 decembrie 2008, pentru suma totală de 1.129.326 RON, din care suma de 849.117 RON reprezintă accize și suma de 280.209 RON reprezintă majorări de întârziere aferente, fiind respinsă ca neîntemeiată contestația pentru suma totală de 7.639.112 RON, din care suma de 3.921.515 RON reprezintă accize și suma de 3.717.597 RON reprezintă majorări de întârziere aferente. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în ședința publică din data de 10 martie 2010, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat instanței respingerea acțiunii reclamantei precizată și completată.

Prin Sentința nr. 2297 din 12 mai 2010 Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes privind contestarea pct. 3 din Decizia nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F.. A admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta A.P. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F., a Deciziei de impunere nr. 25 din 18 decembrie 2008 și a Raportului de inspecție fiscală din 8 decembrie 2008, în ceea ce privește obligația stabilită în sarcina reclamantei, de plată a sumei de 3.921.515 RON cu titlu de accize și 3.717.596 RON majorări de întârziere aferente, exonerând reclamanta de obligația de plată a acestora.

A respins totodată excepția inadmisibilității contestării sumei de 3.717.597 RON reprezentând majorări de întârziere și a admis excepția lipsei de interes privind contestarea pct. 2 din Decizia nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F., respingând în consecință acest capăt de cerere. A respins cererea privind anularea Raportului de inspecție fiscală din 15 septembrie 2008, precum și cererea privind anularea pct. 3 din Decizia nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București au declarat recurs SC A.P., A.N.A.F. și A.N.V. prin D.R.A.O.V. București. Prin Decizia nr. 5138 din 3 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de SC "A.P." SRL București împotriva Sentinței nr. 2297 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A admis recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București împotriva aceleiași sentințe. A casat sentința recurată și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a reținut următoarele considerente: Cu privire la recursul formulat de societatea comercială reclamantă, respectiv criticile privind RIF fără număr din data de 15 septembrie 2008 prin care, pentru perioada 23 februarie 2006 - 31 mai 2008, au fost calculate obligații fiscale în sumă de 58.629 RON (32.256 RON accize și 26.373 RON accesorii) a apreciat că sunt neîntemeiate, întrucât acest act nu a produs efecte juridice, nefiind însușit de persoana competentă, instanța de fond reținând în mod judicios că din punct de vedere juridic, acesta nici nu există, existența sa materială neavând valoare juridică, respingând cererea de anulare.

De altfel, a constatat Înalta Curte, însăși societatea comercială, prin cererea "precizatoare și completatoare" a cerut anularea Deciziei nr. 238/2009 și admiterea în totalitate a contestației administrative (prin care solicitase anularea deciziei de impunere și exonerarea de obligațiile bugetare stabilite suplimentar prin această decizie). Referitor la soluția dată cu privire la pct. 3 din Decizia nr. 238/2009 s-a apreciat că instanța de fond a reținut în mod judicios că societatea comercială, față de soluția adoptată de organul fiscal prin pct. 3 al Deciziei nr. 238/2009, nu a prezentat niciun motiv de nelegalitate și, mai mult, nu a mai justificat niciun drept sau interes legitim care să-i fi fost vătămat prin soluția respectivă, decizia de impunere fiind desființată pentru suma de 1.129.326 RON.

Cu privire la recursurile formulate de autoritățile fiscale, instanța de recurs Înalta Curte a reținut că sunt întemeiate. Societatea comercială recurentă a fost înființată ca urmare a divizării SC "M.R.C." SRL, de la care, la 23 februarie 2006 a preluat active și pasive, între care și un stoc de produse accizabile constând în combustibil pentru aviație care, potrivit fișelor de magazie, au intrat în depozitele sale începând cu 24 februarie 2006, obținând Autorizația de utilizator final nr. 1160 din 15 martie 2006 și Autorizația de antrepozit fiscal nr. KO 0102623DD01 din 28 februarie 2007. Organele fiscale au constatat că societatea comercială reclamantă la data preluării stocului de combustibil și valorificării acestuia, nu deținea autorizație de utilizator final, situație în care au calculat, stabilit și menținut obligații fiscale suplimentare în sumă de 7.639.112 RON, adică 3.921.515 RON accize și 3.717.597 RON accesorii.

Potrivit art. 165 din Codul fiscal "acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile", precum și că potrivit art. 166 alin. (1) lit. e), eliberarea pentru consum reprezintă între altele și "orice deținere în afara regimului suspensiv a produselor accizabile care nu au fost introduse în sistemul de accize, în conformitate cu prezentul titlu". Or, pentru a beneficia de regimul suspensiv de plată a accizelor, era necesar ca societatea comercială să fi deținut autorizația de utilizator final și, respectiv, autorizația de antrepozit fiscal.

Totodată, Înalta Curte a reținut că, în mod greșit prima instanță a apreciat că societatea comercială, preluând de la antecesoarea sa stocul de combustibil, a preluat și drepturile pe care aceasta le avea în legătură cu stocul respectiv de combustibil, "inclusiv dreptul de a deține și comercializa produsele accizabile în aceleași condiții în care acestea ar fi fost comercializate de M.R.C. SRL" având în vedere prevederile art. 184 alin. (1) din C. fisc. potrivit cărora "autorizațiile sunt emise numai pentru antrepozitarii autorizați numiți și nu sunt transferabile", de unde rezultă că până la datele la care societatea comercială a dobândit Autorizația de utilizator final nr. 1160 din 15 martie 2006 și Autorizația de antrepozit fiscal nr. R00102623 DD01 din 28 februarie 2007, aceasta nu a putut beneficia de drepturile și situațiile conferite prin acestea.

2. Contestația în anulare formulată Împotriva hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, SC " P.A." SA Otopeni, în calitate de succesoare a SC "A.P." SRL a formulat contestație în anulare. În cadrul contestației în anulare a fost prezentată soluționarea cauzei în fața instanței de fond și în recurs, iar ca motiv al contestației în anulare a fost invocat art. 318 C. proc. civ., respectiv eroarea materială. S-a apreciat că instanța de recurs a săvârșit o "greșeală materială" pentru că nu a observat cererea completatoare depusă la dosar și nici argumentele indicate cu privire la încălcările normelor de procedură fiscală în prezenta cauză. Prima ipoteză a art. 318 C. proc. civ.

are în vedere greșeli materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi revendicate greșeli de judecată și ea este aplicabilă speței pentru că dezlegarea dată cererii de recurs este consecința neobservării și necercetării argumentelor în fapt și în drept formulate prin cererea inițială, astfel cum a fost completată ulterior (neobservarea unor acte din dosar și a unor apărări indicate în cererea introductivă, cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată). Atât argumentele invocate de societate prin cererea completatoare cu privire la erorile de calcul (referitoare la majorările de întârziere și la stocul real de produse) cât și susținerile indicate cu privire la încălcările normelor de procedură fiscală, erau de natură să conducă instanța de recurs la o soluție diametral opusă, așa încât această condiție de admisibilitate a contestației este îndeplinită.

În cadrul motivelor contestației în anulare au fost reluate argumentele invocate prin cererea completatoare și argumentele de ordin procedural care trebuie avute în vedere de instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare. După analizarea motivelor contestației în anulare, aceasta va fi respinsă pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. În speță, contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., respectiv că dezlegarea dată de instanța de fond este rezultatul unei greșeli materiale. Noțiunea de "greșeală materială", în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., se referă la aspecte formale ale judecății, constând în confundarea unor date sau elemente materiale evidente, pentru verificarea acestora nefiind necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și nu se poate considera că eventuale greșeli de judecată ar putea fi îndreptate pe calea contestației în anulare reglementată de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. În cauză, contestatoarea apreciază ca fiind greșeală materială faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat sau nu a observat cererea precizatoare și argumentele indicate cu privire la încălcările normelor de procedură fiscală, dar acestea nu sunt aspecte de natură formală ci țin de fondul cauzei pentru că nu se referă la confundarea unor date sau elemente materiale pentru a fi considerate greșeli materiale, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. și, de aceea, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC "P.A." SA Otopeni Ilfov împotriva Deciziei nr. 5138 din 3 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012. Procesat de GGC - GV