ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1742/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1742/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1742/2016

Deliberând

asupra cauzei de față constată următoarele:

La data de 2 februarie 2016 a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

sub nr. x/93/2015, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva

Deciziei nr. 569 A din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Recursul a

fost declarat în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 485

alin. (1) C. proc. civ., la data de 29 ianuarie 2016.

În drept,

cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 și

urm. C. proc. civ., criticile nefiind sistematizate potrivit motivelor de

casare prevăzute de art. 488 din acest act normativ.

În motivarea

cererii recurenta-reclamantă a arătat că invocă

excepția tardivității analizei fondului pricinii, în contextul

în care hotărârea instanței de fond nu a fost atacată cu o cale de

atac extraordinară.

Printr-o

altă critică a susținut excepția tardivității

căilor extraordinare de atac reprezentate de revizuire și

contestație în anulare, căi procedurale pe care intimatul-pârât le

avea deschise, dar nu le-a urmat.

A arătat

recurenta-reclamantă că prezenta acțiune este distinctă de

cea formulată în Spania, care s-a finalizat cu Sentința nr. 269/13,

pronunțată la data de 22 aprilie 2013 de Judecătoria de

Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza, împrejurare față de

care în mod greșit instanța de apel a analizat sentința

civilă pronunțată de instanța din Zaragoza, Spania.

Întrucât pe

tot parcursul procesului desfășurat în Spania pârâtul nu a invocat

vreo excepție și nu a susținut apărări de fond, se

poate aprecia că acesta a achiesat la hotărâre. Așa fiind, la

prezenta acțiune nu poate decât să achieseze, așa cum, de

altfel, a procedat, în mod tacit, și cu ocazia procesului

desfășurat în Spania.

Recurenta-reclamantă

a reiterat excepția prescripției dreptului de a uza de căi

extraordinare de atac față de data pronunțării

Sentinței nr. 269 din 13 a Judecătoriei de Primă

Instanță nr. 6 din Zaragoza - Spania (22 aprilie 2013) și data

apostilei (23 august 2013).

A

susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a dat mai

mult decât s-a cerut, întrucât a fost învestită a se pronunța cu

privire la cererea de divorț și în mod greșit a avut în vedere

criticile, de altfel, nefondate ale pârâtului vizând faptul că nu a locuit

în Zaragoza și nu a beneficiat de viza de reședință.

Hotărârea

instanței de apel a mai fost criticată pentru că nu a

răspuns la criticile efectiv invocate, raportat la obiectul cererii de

chemare în judecată.

A mai

arătat recurenta-reclamantă că potrivit dispozițiilor art.

1094 C. proc. civ., intimatul-pârât a beneficiat de dreptul la apărare,

având rezidența în Zaragoza - Spania, împreună cu familia, iar faptul

că nu a anunțat schimbarea domiciliului, reprezintă o culpă

personală, pe care nu o poate invoca în apărare.

S-a mai

arătat că recunoașterea hotărârilor internaționale

decurge din legislația europeană și din protocolul încheiat

între statele membre. Instanța română nu poate interveni pe fondul

pricinii judecate de alt stat, iar pârâtul nu poate interveni cu o altă

cerere pe teritoriul statului român, ci, dacă este nemulțumit, poate

exercita căile de atac prevăzute de lege în statul străin în

care a fost pronunțată hotărârea respectivă.

Cu referire

la respectarea de către pârât a hotărârii judecătorești în

ceea ce privește plata unei pensii de întreținere în favoarea

minorului în cuantum de 150 euro lunar, s-a arătat că nu poate fi

primită inițierea de către acesta a unei alte acțiuni, cu

alt obiect, atâta timp cât cu privire la acest aspect există deja o

hotărâre judecătorească.

La data de 7

aprilie 2016, intimatul-pârât B. formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția tardivității recursului; pe fond a solicitat

respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin

rezoluția din data de 9 mai 2016, Înalta Curte a dispus întocmirea

raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului formulat de

recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 569 A din 24 noiembrie 2015

a Curții de Apel București.

Prin raportul

întocmit conform art. 493 alin. (3) Cod proc. civ. s-a reținut că:

excepția tardivității recursului nu este fondată,

hotărârea atacată este susceptibilă de recurs și

îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 C.

proc. civ., iar motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de

art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de

recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel.

Așa cum

rezultă din înscrisul aflat la Dosarul nr. x/93/2015 al Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, hotărârea atacată cu recurs a fost

comunicată recurentei-reclamante la data de 29 decembrie 2015, iar

recursul a fost declarat la data de 29 ianuarie 2016, în ultima zi a termenului

procedural prevăzut de articolul mai sus evocat, motiv pentru care raportorul

a apreciat că recursul a fost declarat în termenul procedural

prevăzut de lege.

Față

de împrejurarea că atât România cât și Spania sunt state membre ale

Uniunii Europene, s-a arătat că sunt aplicabile prevederile

Regulamentului CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind

competența, recunoașterea și executarea hotărârilor

judecătorești în materie matrimonială și în materia

răspunderii părintești.

Ordonanța

de urgență nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri

necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării

României la Uniunea Europeană, aprobată prin Legea nr. 191 din 19

iunie 2007, prevede la art. I

3

, art. 1 că: "(1) Cererile

pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea

executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie

matrimonială și în materia răspunderii părintești,

pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condițiile

prevederilor Regulamentului nr. 2.201/2003, sunt de competența

tribunalului." Alineatul 2 al acestui articol, care prevedea că

"hotărârea pronunțată potrivit alin. (1) poate fi

atacată numai cu recurs" a fost abrogat prin art. 63 din Legea nr.

76/2012.

Potrivit art.

483 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârile date în apel, cele date,

potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri

în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Art. XVIII

alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor, precum și pentru pregătire punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că:

"Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor

pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016".

Conform alin.

(2) al aceluiași articol: "În procesele pornite începând cu data

intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31

decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în

cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) din Legea nr 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind

navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de

muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în

cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului

hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea

prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse

numai apelului".

Față

de dispozițiile legale evocate și de obiectul cererii deduse

judecății (recunoașterea unei hotărâri

judecătorești străine), raportorul a apreciat că

hotărârea pronunțată în apel este supusă căii de atac

a recursului.

În ceea ce

privește criticile de recurs, s-a arătat că acestea pot fi

cercetate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc.

civ. cu referire la aplicarea dispozițiilor Regulamentului CE nr.

2.201/2003 și, respectiv, din perspectiva motivului de recurs prevăzut

de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Raportul a

fost comunicat părților cu mențiunea că pot formula puncte

de vedere în termen de zece zile (termen care curge de la comunicare).

Ambele

părți au depus puncte de vedere, iar intimatul-pârât a renunțat

la susținerea excepției tardivității recursului.

Prin

încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 15 septembrie

2016, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a acordat termen în

ședința publică de la 30 septembrie 2016, dispunând citarea

părților în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc.

civ.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Prin

Sentința civilă nr. 1655 din 9 iunie 2015, Tribunalul Ilfov,

secția civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A., în

contradictoriu cu pârâtul B., în sensul că a dispus recunoașterea pe

teritoriul României a efectelor Sentinței nr. 269/13, pronunțată

la data de 22 aprilie 2013 de Judecătoria de Primă Instanță

nr. 6 din Zaragoza, Spania, în Dosarul nr. x/12-C, definitivă, pe

teritoriul României și l-a obligat pe pârât la plata către

reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul Ilfov a reținut că prin Sentința

nr. 269/13, pronunțată de Judecătoria de Primă

Instanță nr. 6 din Zaragoza, Spania, în Dosarul nr. x/12-C,

definitivă pe teritoriul României, s-a pronunțat divorțul părților,

minorul C. fiind încredințat, spre creștere și educare, mamei cu

acordarea către aceasta a dreptului exclusiv de exercitare a

autorității părintești, fără stabilirea niciunui

program de vizitare a minorului de către tată. De asemenea, pârâtul a

fost obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului în

cuantum de 150 euro lunar.

Cu privire la

legea aplicabilă, tribunalul a reținut că întrucât Spania

și România sunt state membre ale Uniunii Europene, sunt aplicabile

prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competența,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești

în materie matrimonială și în materia răspunderii

părintești.

Astfel,

tribunalul a constatat că hotărârea sus-menționată

constituie un act jurisdicțional, potrivit dispozițiilor

Regulamentului CE nr. 2201/2003, că aceasta este definitivă conform

legii statului în care a fost pronunțată și că pricina

soluționată de Judecătoria de Primă Instanță nr.

6 din Zaragoza, Spania, nu era de competența exclusivă a jurisdicției

române, fiind îndeplinită condiția competenței instanței străine

atât în dreptul internațional privat, cât și în dreptul intern al

statului străin.

Tribunalul a

reținut că, prin întâmpinare, pârâtul a invocat două motive de

nerecunoaștere a hotărârii străine, respectiv necompetența

instanței din Spania, de a soluționa litigiul dintre părți

și nelegala sa citare în fața instanței din Spania.

Cu privire la

aspectul competenței instanței din Spania de soluționare a

litigiului dintre părți, tribunalul a reținut că acesta nu

poate forma obiect de analiză de către instanța învestită

cu recunoașterea hotărârii străine, prin raportare la

prevederile art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, potrivit cu care

competența instanței judecătorești din statul membru de

origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat

la art. 22 lit. a) și art. 23 lit. a) nu se poate aplica normelor de

competență menționate la art. 3-14.

Or,

tribunalul a constatat că norma de competență incidentă

litigiului de fond dintre părți a fost reglementată de

prevederile art. 3 și art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, excluse

de art. 24 de la incidența criteriului de ordine publică

menționat la art. 22 lit. a) și art. 23 lit. a).

Prin urmare,

s-a reținut că acest motiv de refuz de recunoaștere a

hotărârii străine invocat de pârât nu este fondat și a fost

respins.

Referitor la

cel de-al doilea motiv de refuz de recunoaștere, vizând nelegala citare a

pârâtului în fața instanței din Spania, tribunalul a reținut

că în cauză nu este incident niciunul din motivele expres enumerate

de art. 22 și art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Singurul motiv

care a fost analizat de tribunal este cel reglementat de art. 22 lit. b)

și art. 23 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, însă s-a

reținut, din această perspectivă, că în litigiul de fond

actul de sesizare a instanței a fost comunicat în mod legal pârâtului.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta a dovedit că pârâtul a

beneficiat de o viză de reședință pe teritoriul Spaniei,

astfel că apărările pârâtului în sensul nelegalei sale citări

în fața instanței din Spania sunt nefondate, această

instanță procedând în mod legal la verificarea domiciliului

pârâtului.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul B., care a susținut că

intimata-reclamantă a indus în eroare chiar și instanțele din

Spania, întrucât în sentință se menționează fie că nu

s-a prezentat, deși este rezident în Spania, fie că are domiciliul

necunoscut.

Apelantul-pârât

a menționat că nu și-a schimbat niciodată domiciliul din

Chitila, locuind în același imobil și având același loc de

muncă.

În drept, a

invocat dispozițiile art. 466 și art. 95 - 97 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin Decizia

nr. 569 A din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelul formulat de apelantul-pârât B., a schimbat în tot sentința

civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată,

și a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată în

fond, ca nefondată. A respins cererea apelantului-pârât privind acordarea

cheltuielilor de judecată în fond. De asemenea, a respins, ca nefondat,

cererea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată

în apel.

Pentru a

hotărî astfel instanța de apel a reținut, în esență,

că:

I. Prin

Sentința nr. 269 din 13 din 22 aprilie 2013 pronunțată de

Judecătoria de Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza, Spania în

Dosarul nr. x/12-C s-a pronunțat desfacerea prin divorț a

căsătoriei părților, cu toate efectele legale inerente:

- soții

vor putea locui separat, încetând prezumția conviețuirii în comun,

anulându-se acordurile și atribuțiile acordate de oricare dintre ei

celuilalt, anulare care se interpretează ca definitivă. În cazul în

care nu există o înțelegere în sens contrar, se rupe orice

legătură cu bunurile exclusive ale celuilalt soț, în exercitarea

autorității domestice;

-

încredințarea copilului minor rezultat în urma căsătoriei, C.,

spre creștere și educare, mamei precum și acordarea dreptului

exclusiv de exercitare a autorității părintești tot mamei,

care va trebui să-și dea acordul expres pentru ieșirea de pe

teritoriul spaniol a minorului. Nu s-a stabilit vreun program de vizitare a

minorului în favoarea tatălui;

- pârâtul este

obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea fiului său

minor, în cuantum de 150 euro lunar, în douăsprezece tranșe anual;

suma respectivă se va actualiza la data de 1 ianuarie a fiecărui an,

în funcție de variațiile, respectiv creștere sau scădere,

suferite de produsul intern brut făcut public de Institutul Național

de Statistică sau organismul care îi succede, dacă este cazul, plata

sumei respective făcându-se prin transfer, în primele cinci zile ale fiecărei

luni în contul de economii specificat în acest scop de reclamantă;

regimului economic matrimonial.

Prin urmare,

este vorba de o hotărâre pronunțată în materie

matrimonială, în materia răspunderii părintești și în

materie de obligații de întreținere.

S-a

reținut că legea incidentă, față de împrejurarea

că, atât Spania, cât și România, sunt state membre ale Uniunii

Europene, conform art. 1065 C. proc. civ., este reprezentată de dreptul

Uniunii Europene.

II.1. Sunt

incidente prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 (Bruxelles II) privind

competența, recunoașterea și executarea hotărârilor

judecătorești în materie matrimonială și în materia

răspunderii părintești.

Încrederea pe

care și-o acordă reciproc sistemele juridice și

instituțiile judiciare ale statelor membre reprezintă un principiu a

cărui aplicare nu permite cenzurarea competenței instanței unui

alt stat membru sau refuzul recunoașterii unei hotărâri

pronunțate într-un asemenea stat, ale cărui excepții sunt strict

și limitativ menționate în regulamentele corespunzătoare.

Astfel,

potrivit art. 22 lit. b) din Regulamentului CE nr. 2201/2003: "O

hotărâre judecătorească pronunțată în materie de

divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se

recunoaște: (...) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau

un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care

nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată

pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată

că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc". De asemenea,

conform art. 23 lit. c) din același act normativ: "O hotărâre

judecătorească pronunțată în materia răspunderii

părintești nu este recunoscută: (...) în cazul în care actul de

sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat

în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta

să își poată pregăti apărarea, cu excepția

cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat

hotărârea într-un mod neechivoc".

2.

Instanța de apel a avut în vedere că domiciliul persoanei fizice este

la adresa la care aceasta declară că are locuința

principală, iar reședința este locuința la care

declară că are locuința secundară, alta decât cea de

domiciliu (conform art. 27, respectiv art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005).

Dat fiind

că menționarea domiciliului, ca și a reședinței, se

face pe baza declarației pe proprie răspundere a persoanei

interesate, aceasta înseamnă că, în condițiile în care

stabilirea domiciliului este alegerea sa liberă, persoana fizică

și-a manifestat astfel voința de a-și stabili acest element de

identificare, așa încât, până la proba contrară, adresa

aflată în evidența oficială este presupusă a fi și cea

la care locuiește în fapt respectiva persoană. În aceste

condiții, revine persoanei care susține contrariul sarcina

răsturnării prezumției cu aplicabilitate generală a

domiciliului declarat în evidența oficială.

S-a

reținut că orice reclamant are obligația să indice ca loc

de citare a pârâtului adresa pe care acesta din urmă și-a ales-o ca

loc în care poate fi găsit atât de autorități, cât și de

alte persoane interesate, aceasta fiind una din semnificațiile

domiciliului (reședinței). Dacă reclamantul indică o

altă adresă și pârâtul nu se prezintă, își asumă

riscul judecării cauzei în condiții de neregularitate

procedurală, cu excepția cazului în care face dovada că

într-adevăr pârâtul locuia la adresa indicată. În egală

măsură, dacă este citat la adresa la care figurează în

registrul oficial, pârâtul nu se poate apăra susținând că locuia

în fapt la o altă adresă, cu excepția cazului în care face

dovada că reclamantul avea cunoștință despre această

împrejurare.

În

speță, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că

apelantul-pârât nu ar fi locuit pe parcursul soluționării litigiului

în Spania la adresa indicată oficial din România (sat Chitila, jud.

Ilfov), menționată în cartea sa de identitate (cu valabilitate 27

februarie 2006 - 14 mai 2016), ci că ar fi locuit pe teritoriul Spaniei.

Singurul

înscris depus în acest sens demonstrează că apelantul-pârât s-a

înregistrat la data de 4 iulie 2006 la Primăria Zaragoza - Evidența

Populației, însă această viză de reședință,

așa cum rezultă din chiar conținutul său, a expirat la data

de 4 iulie 2008, cu cel puțin 4 ani înainte de introducerea cererii de

divorț (Dosarul instanței spaniole având nr. x/12).

În schimb, cu

adeverința din 20 februarie 2015, emisă de această societate

comercială româno-italiană, cu sediul în România, jud. Ilfov,

Chitila, apelantul-pârât a probat că a fost angajatul SC D. SRL din august

2000, fără întrerupere, având contract de muncă pe durată

nedeterminată.

Pe cale de

consecință, instanța de apel a reținut că

intimata-reclamantă avea obligația să indice instanței

spaniole domiciliul apelantului-pârât din România - ca fiind adresa la care

acesta se înregistrase în mod oficial -, așa cum a procedat de altfel în

prezenta cauză, în care urmărește recunoașterea

hotărârii pronunțate în Spania.

Neprocedând

astfel, sunt incidente motivele de refuz a recunoașterii prevăzute de

22 lit. b) și art. 23 lit. c) din Regulamentului CE nr. 2201/2003.

aspect, dat fiind că prin hotărârea instanței spaniole s-a

stabilit în sarcina pârâtului obligația de a plăti pensie de

întreținere în favoarea minorului rezultat din căsătorie, curtea

de apel a reținut că se pune problema incidenței Regulamentului

(CE) nr. 4/2009 privind competența, legea aplicabilă,

recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în

materie de obligații de întreținere.

Potrivit art.

17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, o hotărâre

pronunțată în materia obligațiilor de întreținere într-un

stat membru, care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din

2007 din Decizia Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de

către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23

noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de

întreținere - 2009/941/CE, este recunoscută într-un alt stat membru

fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură

și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale.

În sistemul

acestui regulament, care a abolit procedura exequator-ului între statele care

au semnat Protocolul de la Haga din 2007, protecția dreptului la

apărare al pârâtului, care nu s-a înfățișat în

instanța din statul membru de origine se realizează într-o altă

modalitate. Astfel, acesta are dreptul, conform art. 19 alin. (1) lit. a), de a

formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești în

fața instanței judecătorești competente din statul membru

în cazul în care nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței sau

un act echivalent în timp util sau astfel încât sa se fi putut apăra,

dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci

când a avut posibilitatea să o facă. De asemenea, potrivit pct. 17

din preambul: "Pentru a garanta respectarea cerințelor unui proces

echitabil, este oportun să se prevadă în prezentul regulament dreptul

unui pârât care nu s-a înfățișat în fața instanței de

origine a unui stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de

la Haga din 2007 de a solicita, în faza de executare a hotărârii

pronunțate împotriva sa, reexaminarea acestei hotărâri. Cu toate

acestea, pârâtul ar trebui să solicite această reexaminare într-un

termen stabilit care ar trebui să înceapă cel târziu în ziua în care,

în stadiul procedurii de executare, bunurile sale devin indisponibile pentru

prima dată în întregime sau parțial. Acest drept la reexaminare ar

trebui să fie o cale de atac extraordinară acordată pârâtului

care nu s-a prezentat, dar care să nu afecteze exercitarea altor căi

de atac extraordinare prevăzute în dreptul statului membru de origine, cu

condiția ca respectivele căi de atac să nu fie incompatibile cu

dreptul la reexaminare prevăzut de prezentul regulament".

altă parte, prin hotărârea din 16 iulie 2015, A împotriva B, Curtea

de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 3

literele (c) și (d) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18

decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă,

recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie

de obligații de întreținere trebuie interpretat în sensul că, în

cazul în care o instanță dintr-un stat membru este sesizată cu o

acțiune privind separarea sau desființarea legăturii conjugale

dintre părinții unui copil minor, iar o instanță din alt stat

membru este sesizată cu o acțiune privind răspunderea

părintească asupra acestui copil, o cerere având ca obiect o

obligație de întreținere față de același copil este

accesorie numai acțiunii privind răspunderea părintească,

în sensul articolului 3 litera (d) din acest regulament".

Având în

vedere caracterul accesoriu al obligației de întreținere în cauza de

față (obligația de întreținere fiind văzută de

instanța spaniolă ca un "efect legal inerent" al

divorțului), instanța de apel a reținut că nu este

posibilă recunoașterea în parte a hotărârii spaniole, mai exact

constatarea numai a faptului că partea din hotărâre referitoare la

obligația de întreținere este recunoscută de drept (automat) în

România, în temeiul art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009.

S-a

arătat că în acest sens a decis și Curtea Federală din

Germania, prin decizia din 26 august 2009 (BGH, 26.8.2009, XII ZR 169/07, BGHZ

182, 188, NJW 2009, 3306 - FamRZ 2009, 1816), citată în "Seminar on

Maintenance Obligations in Europe Sofia, 6th December 2013", pe site-ul

www.ejtn.eu, decizie prin care s-a refuzat în întregime recunoașterea unei

hotărâri poloneze prin care s-a admis cererea principală de stabilire

a paternității unui copil și capătul accesoriu privind

obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere.

Criticile de

nelegalitate, formulate prin cererea de recurs, nu sunt fondate.

Astfel,

recurenta-reclamantă a susținut că înțelege să invoce

excepția tardivității antamării fondului și

excepția tardivității căilor extraordinare de atac,

reglementate de art. 503 - 508 și 509 Cod proc. civ., deoarece

intimatul-pârât avea alte căi procedurale de care nu a uzat iar

instanța de apel a depășit limitele învestirii prin raportare la

obiectul cererii de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești

pronunțată într-o altă țară.

Distinct de

împrejurarea că excepția tardivității antamării

fondului nu a fost circumscrisă de recurentă vreunei dispoziții

legale, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a cercetat

fondul cererii deduse judecății în procesul finalizat cu

hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat, curtea de apel

examinând exclusiv motivele de nerecunoaștere a hotărârii

străine invocate de apelantul-pârât, astfel cum sunt reglementate de art.

22 lit. b) și 23 lit. c) din Regulamentul nr. CE nr. 2201/2003.

Recurenta-reclamantă

a arătat că mijloacele procesuale de care intimatul-pârât nu a uzat

sunt revizuirea și contestația în anulare și a susținut în

mod nefondat că, în reglementarea Codului de procedură civilă,

căile de atac de retractare trebuie soluționate cu prioritate

față de recurs.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 459 alin. (3) Cod proc. civ.: "Căile

extraordinare de atac pot fi exercitate și concomitent, în condițiile

legii. Recursul se judecă cu prioritate."

În ceea ce privește

pretinsa achiesare a pârâtului la hotărârea pronunțată de

instanța din Spania, Înalta Curte reține că achiesarea este un

act de dispoziție care are ca situație premisă ca partea care îl

efectuează să aibă cunoștință de existența

procedurii judiciare. Nu se poate aprecia că achiesează la

hotărâre partea care nu a fost legal înștiințată despre

proces și care se opune invocând motive de nerecunoaștere a

hotărârii străine cum sunt cele reglementate de art. 22 lit. b)

și 23 lit. c) din Regulamentul nr. CE nr. 2201/2003.

Nu

reprezintă o veritabilă critică de recurs susținerea

conform căreia în speță ar opera excepția prescripției

dreptului prin raportare la data atestării apostilei, având în vedere

modul inform de expunere a acesteia și neindicarea dispoziției legale

pretins încălcate.

Cu referire

la criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a legii, Înalta Curte constată

că nu sunt fondate.

Astfel,

procedura recunoașterii unei hotărâri judecătorești

pronunțată într-un alt stat nu are ca finalitate rejudecarea fondului

cererii de chemare în judecată (în speță cerere de desfacere

căsătorie din care au rezultat copii) ci, așa cum rezultă

din chiar denumirea acesteia, este un demers judiciar prin care se

urmărește să se dea eficiență hotărârii date în

alt stat. Însă recunoașterea unei asemenea hotărâri este

supusă unor verificări privitoare la respectarea unor condiții

formale cum sunt, în speță, cele privitoare la notificarea actului de

sesizare și respectarea dreptului la apărare.

Înalta Curte

subliniază că față de natura recursului, care este o cale

extraordinară de atac, de reformare, care poate fi exercitată

exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu pot fi analizate criticile care

privesc interpretarea probelor.

În ceea ce

privește critica prin care s-a susținut că, potrivit art. 1094

C. proc. civ., intimatului-pârât i-a fost respectat dreptul la apărare,

Înalta Curte constată că așa cum rezultă din chiar textul

de lege invocat, acesta nu este aplicabil speței. Astfel, art. 1094 C.

proc. civ. are în sfera de reglementare hotărârile emise în state care nu

sunt membre ale Uniunii Europene. Din acest motiv, văzând și

dispozițiile art. 1065 Cod proc. civ., republicat, Înalta Curte

constată că în mod corect curtea de apel a făcut aplicarea

dispozițiilor Regulamentului nr. CE nr. 2201/2003, privind

competența, recunoașterea și executarea hotărârilor

judecătorești în materie matrimonială și în materia

răspunderii părintești.

Art. 1209 din

noul C. civ., inserat în cuprinsul motivelor de recurs, privitor la eroarea

asumată, nu este prin ipoteză incident în cauză.

Cu referire

la recunoașterea dispozițiilor din hotărârea

pronunțată în materie matrimonială, cu privire la plata pensiei

de întreținere, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă

nu a combătut prin critici de nelegalitate soluția instanței de

apel care a reținut că, având în vedere caracterul accesoriu al

obligației de întreținere în cauza de față, nu este posibilă

recunoașterea în parte a hotărârii pronunțate în Spania.

Recurenta-reclamantă

a arătat doar că neplata pensiei de întreținere poate avea

și consecințe penale și că nu este posibilă

inițierea unei alte acțiuni cu același obiect. Or, nu face

obiectul învestirii instanței executarea obligației de

întreținere, ci recunoașterea hotărârii prin care această

obligație a fost consfințită.

Pentru toate

aceste considerente, reținând că niciuna din criticile formulate nu

este fondată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei

nr. 569A din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2016.

Procesat

de GGC - NN