ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1742/2016

Decizia nr. 1742/2016 Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele: La data de 2 februarie 2016 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/93/2015, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva Deciziei nr. 569 A din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Recursul a fost declarat în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., la data de 29 ianuarie 2016. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., criticile nefiind sistematizate potrivit motivelor de casare prevăzute de art. 488 din acest act normativ.

În motivarea cererii recurenta-reclamantă a arătat că invocă excepția tardivității analizei fondului pricinii, în contextul în care hotărârea instanței de fond nu a fost atacată cu o cale de atac extraordinară. Printr-o altă critică a susținut excepția tardivității căilor extraordinare de atac reprezentate de revizuire și contestație în anulare, căi procedurale pe care intimatul-pârât le avea deschise, dar nu le-a urmat. A arătat recurenta-reclamantă că prezenta acțiune este distinctă de cea formulată în Spania, care s-a finalizat cu Sentința nr. 269/13, pronunțată la data de 22 aprilie 2013 de Judecătoria de Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza, împrejurare față de care în mod greșit instanța de apel a analizat sentința civilă pronunțată de instanța din Zaragoza, Spania.

Întrucât pe tot parcursul procesului desfășurat în Spania pârâtul nu a invocat vreo excepție și nu a susținut apărări de fond, se poate aprecia că acesta a achiesat la hotărâre. Așa fiind, la prezenta acțiune nu poate decât să achieseze, așa cum, de altfel, a procedat, în mod tacit, și cu ocazia procesului desfășurat în Spania. Recurenta-reclamantă a reiterat excepția prescripției dreptului de a uza de căi extraordinare de atac față de data pronunțării Sentinței nr. 269 din 13 a Judecătoriei de Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza - Spania (22 aprilie 2013) și data apostilei (23 august 2013). A susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, întrucât a fost învestită a se pronunța cu privire la cererea de divorț și în mod greșit a avut în vedere criticile, de altfel, nefondate ale pârâtului vizând faptul că nu a locuit în Zaragoza și nu a beneficiat de viza de reședință.

Hotărârea instanței de apel a mai fost criticată pentru că nu a răspuns la criticile efectiv invocate, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată. A mai arătat recurenta-reclamantă că potrivit dispozițiilor art. 1094 C. proc. civ., intimatul-pârât a beneficiat de dreptul la apărare, având rezidența în Zaragoza - Spania, împreună cu familia, iar faptul că nu a anunțat schimbarea domiciliului, reprezintă o culpă personală, pe care nu o poate invoca în apărare. S-a mai arătat că recunoașterea hotărârilor internaționale decurge din legislația europeană și din protocolul încheiat între statele membre. Instanța română nu poate interveni pe fondul pricinii judecate de alt stat, iar pârâtul nu poate interveni cu o altă cerere pe teritoriul statului român, ci, dacă este nemulțumit, poate exercita căile de atac prevăzute de lege în statul străin în care a fost pronunțată hotărârea respectivă.

Cu referire la respectarea de către pârât a hotărârii judecătorești în ceea ce privește plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului în cuantum de 150 euro lunar, s-a arătat că nu poate fi primită inițierea de către acesta a unei alte acțiuni, cu alt obiect, atâta timp cât cu privire la acest aspect există deja o hotărâre judecătorească. La data de 7 aprilie 2016, intimatul-pârât B. formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului; pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Prin rezoluția din data de 9 mai 2016, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 569 A din 24 noiembrie 2015 a Curții de Apel București.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) Cod proc. civ. s-a reținut că: excepția tardivității recursului nu este fondată, hotărârea atacată este susceptibilă de recurs și îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., iar motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Așa cum rezultă din înscrisul aflat la Dosarul nr. x/93/2015 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, hotărârea atacată cu recurs a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 29 decembrie 2015, iar recursul a fost declarat la data de 29 ianuarie 2016, în ultima zi a termenului procedural prevăzut de articolul mai sus evocat, motiv pentru care raportorul a apreciat că recursul a fost declarat în termenul procedural prevăzut de lege. Față de împrejurarea că atât România cât și Spania sunt state membre ale Uniunii Europene, s-a arătat că sunt aplicabile prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Ordonanța de urgență nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, aprobată prin Legea nr. 191 din 19 iunie 2007, prevede la art. I 3 , art. 1 că: "(1) Cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condițiile prevederilor Regulamentului nr. 2.201/2003, sunt de competența tribunalului." Alineatul 2 al acestui articol, care prevedea că "hotărârea pronunțată potrivit alin. (1) poate fi atacată numai cu recurs" a fost abrogat prin art. 63 din Legea nr. 76/2012.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc.

civ.: "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor, precum și pentru pregătire punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că: "Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016". Conform alin. (2) al aceluiași articol: "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) din Legea nr 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Față de dispozițiile legale evocate și de obiectul cererii deduse judecății (recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine), raportorul a apreciat că hotărârea pronunțată în apel este supusă căii de atac a recursului. În ceea ce privește criticile de recurs, s-a arătat că acestea pot fi cercetate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la aplicarea dispozițiilor Regulamentului CE nr. 2.201/2003 și, respectiv, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc.

civ. Raportul a fost comunicat părților cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în termen de zece zile (termen care curge de la comunicare). Ambele părți au depus puncte de vedere, iar intimatul-pârât a renunțat la susținerea excepției tardivității recursului. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 15 septembrie 2016, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședința publică de la 30 septembrie 2016, dispunând citarea părților în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed: Prin Sentința civilă nr. 1655 din 9 iunie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., în sensul că a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor Sentinței nr. 269/13, pronunțată la data de 22 aprilie 2013 de Judecătoria de Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza, Spania, în Dosarul nr. x/12-C, definitivă, pe teritoriul României și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Ilfov a reținut că prin Sentința nr. 269/13, pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza, Spania, în Dosarul nr. x/12-C, definitivă pe teritoriul României, s-a pronunțat divorțul părților, minorul C. fiind încredințat, spre creștere și educare, mamei cu acordarea către aceasta a dreptului exclusiv de exercitare a autorității părintești, fără stabilirea niciunui program de vizitare a minorului de către tată. De asemenea, pârâtul a fost obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului în cuantum de 150 euro lunar. Cu privire la legea aplicabilă, tribunalul a reținut că întrucât Spania și România sunt state membre ale Uniunii Europene, sunt aplicabile prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Astfel, tribunalul a constatat că hotărârea sus-menționată constituie un act jurisdicțional, potrivit dispozițiilor Regulamentului CE nr. 2201/2003, că aceasta este definitivă conform legii statului în care a fost pronunțată și că pricina soluționată de Judecătoria de Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza, Spania, nu era de competența exclusivă a jurisdicției române, fiind îndeplinită condiția competenței instanței străine atât în dreptul internațional privat, cât și în dreptul intern al statului străin. Tribunalul a reținut că, prin întâmpinare, pârâtul a invocat două motive de nerecunoaștere a hotărârii străine, respectiv necompetența instanței din Spania, de a soluționa litigiul dintre părți și nelegala sa citare în fața instanței din Spania.

Cu privire la aspectul competenței instanței din Spania de soluționare a litigiului dintre părți, tribunalul a reținut că acesta nu poate forma obiect de analiză de către instanța învestită cu recunoașterea hotărârii străine, prin raportare la prevederile art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, potrivit cu care competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la art. 22 lit. a) și art. 23 lit. a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la art. 3-14. Or, tribunalul a constatat că norma de competență incidentă litigiului de fond dintre părți a fost reglementată de prevederile art. 3 și art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, excluse de art. 24 de la incidența criteriului de ordine publică menționat la art. 22 lit. a) și art. 23 lit. a). Prin urmare, s-a reținut că acest motiv de refuz de recunoaștere a hotărârii străine invocat de pârât nu este fondat și a fost respins.

Referitor la cel de-al doilea motiv de refuz de recunoaștere, vizând nelegala citare a pârâtului în fața instanței din Spania, tribunalul a reținut că în cauză nu este incident niciunul din motivele expres enumerate de art. 22 și art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Singurul motiv care a fost analizat de tribunal este cel reglementat de art. 22 lit. b) și art. 23 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, însă s-a reținut, din această perspectivă, că în litigiul de fond actul de sesizare a instanței a fost comunicat în mod legal pârâtului. Tribunalul a mai reținut că reclamanta a dovedit că pârâtul a beneficiat de o viză de reședință pe teritoriul Spaniei, astfel că apărările pârâtului în sensul nelegalei sale citări în fața instanței din Spania sunt nefondate, această instanță procedând în mod legal la verificarea domiciliului pârâtului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B., care a susținut că intimata-reclamantă a indus în eroare chiar și instanțele din Spania, întrucât în sentință se menționează fie că nu s-a prezentat, deși este rezident în Spania, fie că are domiciliul necunoscut. Apelantul-pârât a menționat că nu și-a schimbat niciodată domiciliul din Chitila, locuind în același imobil și având același loc de muncă. În drept, a invocat dispozițiile art. 466 și art. 95 - 97 C. proc. civ. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat. Prin Decizia nr. 569 A din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată, și a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată în fond, ca nefondată.

A respins cererea apelantului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată în fond. De asemenea, a respins, ca nefondat, cererea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut, în esență, că: I. Prin Sentința nr. 269 din 13 din 22 aprilie 2013 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță nr. 6 din Zaragoza, Spania în Dosarul nr. x/12-C s-a pronunțat desfacerea prin divorț a căsătoriei părților, cu toate efectele legale inerente: - soții vor putea locui separat, încetând prezumția conviețuirii în comun, anulându-se acordurile și atribuțiile acordate de oricare dintre ei celuilalt, anulare care se interpretează ca definitivă.

În cazul în care nu există o înțelegere în sens contrar, se rupe orice legătură cu bunurile exclusive ale celuilalt soț, în exercitarea autorității domestice; - încredințarea copilului minor rezultat în urma căsătoriei, C., spre creștere și educare, mamei precum și acordarea dreptului exclusiv de exercitare a autorității părintești tot mamei, care va trebui să-și dea acordul expres pentru ieșirea de pe teritoriul spaniol a minorului.

Nu s-a stabilit vreun program de vizitare a minorului în favoarea tatălui; - pârâtul este obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea fiului său minor, în cuantum de 150 euro lunar, în douăsprezece tranșe anual; suma respectivă se va actualiza la data de 1 ianuarie a fiecărui an, în funcție de variațiile, respectiv creștere sau scădere, suferite de produsul intern brut făcut public de Institutul Național de Statistică sau organismul care îi succede, dacă este cazul, plata sumei respective făcându-se prin transfer, în primele cinci zile ale fiecărei luni în contul de economii specificat în acest scop de reclamantă; 4. - anularea regimului economic matrimonial. Prin urmare, este vorba de o hotărâre pronunțată în materie matrimonială, în materia răspunderii părintești și în materie de obligații de întreținere.

S-a reținut că legea incidentă, față de împrejurarea că, atât Spania, cât și România, sunt state membre ale Uniunii Europene, conform art. 1065 C. proc. civ., este reprezentată de dreptul Uniunii Europene. II.1. Sunt incidente prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 (Bruxelles II) privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești. Încrederea pe care și-o acordă reciproc sistemele juridice și instituțiile judiciare ale statelor membre reprezintă un principiu a cărui aplicare nu permite cenzurarea competenței instanței unui alt stat membru sau refuzul recunoașterii unei hotărâri pronunțate într-un asemenea stat, ale cărui excepții sunt strict și limitativ menționate în regulamentele corespunzătoare.

Astfel, potrivit art. 22 lit. b) din Regulamentului CE nr. 2201/2003: "O hotărâre judecătorească pronunțată în materie de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște: (...) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc". De asemenea, conform art. 23 lit. c) din același act normativ: "O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută: (...) în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc". 2. Instanța de apel a avut în vedere că domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuința principală, iar reședința este locuința la care declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu (conform art. 27, respectiv art. 30 din O.U.G.

nr. 97/2005). Dat fiind că menționarea domiciliului, ca și a reședinței, se face pe baza declarației pe proprie răspundere a persoanei interesate, aceasta înseamnă că, în condițiile în care stabilirea domiciliului este alegerea sa liberă, persoana fizică și-a manifestat astfel voința de a-și stabili acest element de identificare, așa încât, până la proba contrară, adresa aflată în evidența oficială este presupusă a fi și cea la care locuiește în fapt respectiva persoană. În aceste condiții, revine persoanei care susține contrariul sarcina răsturnării prezumției cu aplicabilitate generală a domiciliului declarat în evidența oficială. S-a reținut că orice reclamant are obligația să indice ca loc de citare a pârâtului adresa pe care acesta din urmă și-a ales-o ca loc în care poate fi găsit atât de autorități, cât și de alte persoane interesate, aceasta fiind una din semnificațiile domiciliului (reședinței).

Dacă reclamantul indică o altă adresă și pârâtul nu se prezintă, își asumă riscul judecării cauzei în condiții de neregularitate procedurală, cu excepția cazului în care face dovada că într-adevăr pârâtul locuia la adresa indicată. În egală măsură, dacă este citat la adresa la care figurează în registrul oficial, pârâtul nu se poate apăra susținând că locuia în fapt la o altă adresă, cu excepția cazului în care face dovada că reclamantul avea cunoștință despre această împrejurare. În speță, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că apelantul-pârât nu ar fi locuit pe parcursul soluționării litigiului în Spania la adresa indicată oficial din România (sat Chitila, jud. Ilfov), menționată în cartea sa de identitate (cu valabilitate 27 februarie 2006 - 14 mai 2016), ci că ar fi locuit pe teritoriul Spaniei.

Singurul înscris depus în acest sens demonstrează că apelantul-pârât s-a înregistrat la data de 4 iulie 2006 la Primăria Zaragoza - Evidența Populației, însă această viză de reședință, așa cum rezultă din chiar conținutul său, a expirat la data de 4 iulie 2008, cu cel puțin 4 ani înainte de introducerea cererii de divorț (Dosarul instanței spaniole având nr. x/12). În schimb, cu adeverința din 20 februarie 2015, emisă de această societate comercială româno-italiană, cu sediul în România, jud. Ilfov, Chitila, apelantul-pârât a probat că a fost angajatul SC D. SRL din august 2000, fără întrerupere, având contract de muncă pe durată nedeterminată.

Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că intimata-reclamantă avea obligația să indice instanței spaniole domiciliul apelantului-pârât din România - ca fiind adresa la care acesta se înregistrase în mod oficial -, așa cum a procedat de altfel în prezenta cauză, în care urmărește recunoașterea hotărârii pronunțate în Spania. Neprocedând astfel, sunt incidente motivele de refuz a recunoașterii prevăzute de 22 lit. b) și art. 23 lit. c) din Regulamentului CE nr. 2201/2003. 3. Sub un alt aspect, dat fiind că prin hotărârea instanței spaniole s-a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a plăti pensie de întreținere în favoarea minorului rezultat din căsătorie, curtea de apel a reținut că se pune problema incidenței Regulamentului (CE) nr. 4/2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.

Potrivit art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, o hotărâre pronunțată în materia obligațiilor de întreținere într-un stat membru, care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 din Decizia Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere - 2009/941/CE, este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale. În sistemul acestui regulament, care a abolit procedura exequator-ului între statele care au semnat Protocolul de la Haga din 2007, protecția dreptului la apărare al pârâtului, care nu s-a înfățișat în instanța din statul membru de origine se realizează într-o altă modalitate.

Astfel, acesta are dreptul, conform art. 19 alin. (1) lit. a), de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești în fața instanței judecătorești competente din statul membru în cazul în care nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util sau astfel încât sa se fi putut apăra, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă. De asemenea, potrivit pct. 17 din preambul: "Pentru a garanta respectarea cerințelor unui proces echitabil, este oportun să se prevadă în prezentul regulament dreptul unui pârât care nu s-a înfățișat în fața instanței de origine a unui stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 de a solicita, în faza de executare a hotărârii pronunțate împotriva sa, reexaminarea acestei hotărâri.

Cu toate acestea, pârâtul ar trebui să solicite această reexaminare într-un termen stabilit care ar trebui să înceapă cel târziu în ziua în care, în stadiul procedurii de executare, bunurile sale devin indisponibile pentru prima dată în întregime sau parțial.

Acest drept la reexaminare ar trebui să fie o cale de atac extraordinară acordată pârâtului care nu s-a prezentat, dar care să nu afecteze exercitarea altor căi de atac extraordinare prevăzute în dreptul statului membru de origine, cu condiția ca respectivele căi de atac să nu fie incompatibile cu dreptul la reexaminare prevăzut de prezentul regulament". 4. Pe de altă parte, prin hotărârea din 16 iulie 2015, A împotriva B, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 3 literele (c) și (d) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță dintr-un stat membru este sesizată cu o acțiune privind separarea sau desființarea legăturii conjugale dintre părinții unui copil minor, iar o instanță din alt stat membru este sesizată cu o acțiune privind răspunderea părintească asupra acestui copil, o cerere având ca obiect o obligație de întreținere față de același copil este accesorie numai acțiunii privind răspunderea părintească,

în sensul articolului 3 litera (d) din acest regulament". Având în vedere caracterul accesoriu al obligației de întreținere în cauza de față (obligația de întreținere fiind văzută de instanța spaniolă ca un "efect legal inerent" al divorțului), instanța de apel a reținut că nu este posibilă recunoașterea în parte a hotărârii spaniole, mai exact constatarea numai a faptului că partea din hotărâre referitoare la obligația de întreținere este recunoscută de drept (automat) în România, în temeiul art. 17 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009.

S-a arătat că în acest sens a decis și Curtea Federală din Germania, prin decizia din 26 august 2009 (BGH, 26.8.2009, XII ZR 169/07, BGHZ 182, 188, NJW 2009, 3306 - FamRZ 2009, 1816), citată în "Seminar on Maintenance Obligations in Europe Sofia, 6th December 2013", pe site-ul www.ejtn.eu, decizie prin care s-a refuzat în întregime recunoașterea unei hotărâri poloneze prin care s-a admis cererea principală de stabilire a paternității unui copil și capătul accesoriu privind obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere. Criticile de nelegalitate, formulate prin cererea de recurs, nu sunt fondate. Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că înțelege să invoce excepția tardivității antamării fondului și excepția tardivității căilor extraordinare de atac, reglementate de art. 503 - 508 și 509 Cod proc.

civ., deoarece intimatul-pârât avea alte căi procedurale de care nu a uzat iar instanța de apel a depășit limitele învestirii prin raportare la obiectul cererii de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțată într-o altă țară. Distinct de împrejurarea că excepția tardivității antamării fondului nu a fost circumscrisă de recurentă vreunei dispoziții legale, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a cercetat fondul cererii deduse judecății în procesul finalizat cu hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat, curtea de apel examinând exclusiv motivele de nerecunoaștere a hotărârii străine invocate de apelantul-pârât, astfel cum sunt reglementate de art. 22 lit. b) și 23 lit. c) din Regulamentul nr. CE nr. 2201/2003.

Recurenta-reclamantă a arătat că mijloacele procesuale de care intimatul-pârât nu a uzat sunt revizuirea și contestația în anulare și a susținut în mod nefondat că, în reglementarea Codului de procedură civilă, căile de atac de retractare trebuie soluționate cu prioritate față de recurs. Or, potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (3) Cod proc. civ.: "Căile extraordinare de atac pot fi exercitate și concomitent, în condițiile legii. Recursul se judecă cu prioritate." În ceea ce privește pretinsa achiesare a pârâtului la hotărârea pronunțată de instanța din Spania, Înalta Curte reține că achiesarea este un act de dispoziție care are ca situație premisă ca partea care îl efectuează să aibă cunoștință de existența procedurii judiciare.

Nu se poate aprecia că achiesează la hotărâre partea care nu a fost legal înștiințată despre proces și care se opune invocând motive de nerecunoaștere a hotărârii străine cum sunt cele reglementate de art. 22 lit. b) și 23 lit. c) din Regulamentul nr. CE nr. 2201/2003. Nu reprezintă o veritabilă critică de recurs susținerea conform căreia în speță ar opera excepția prescripției dreptului prin raportare la data atestării apostilei, având în vedere modul inform de expunere a acesteia și neindicarea dispoziției legale pretins încălcate. Cu referire la criticile prin care s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Astfel, procedura recunoașterii unei hotărâri judecătorești pronunțată într-un alt stat nu are ca finalitate rejudecarea fondului cererii de chemare în judecată (în speță cerere de desfacere căsătorie din care au rezultat copii) ci, așa cum rezultă din chiar denumirea acesteia, este un demers judiciar prin care se urmărește să se dea eficiență hotărârii date în alt stat. Însă recunoașterea unei asemenea hotărâri este supusă unor verificări privitoare la respectarea unor condiții formale cum sunt, în speță, cele privitoare la notificarea actului de sesizare și respectarea dreptului la apărare. Înalta Curte subliniază că față de natura recursului, care este o cale extraordinară de atac, de reformare, care poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu pot fi analizate criticile care privesc interpretarea probelor.

În ceea ce privește critica prin care s-a susținut că, potrivit art. 1094 C. proc. civ., intimatului-pârât i-a fost respectat dreptul la apărare, Înalta Curte constată că așa cum rezultă din chiar textul de lege invocat, acesta nu este aplicabil speței. Astfel, art. 1094 C. proc. civ. are în sfera de reglementare hotărârile emise în state care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Din acest motiv, văzând și dispozițiile art. 1065 Cod proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. CE nr. 2201/2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Art. 1209 din noul C. civ., inserat în cuprinsul motivelor de recurs, privitor la eroarea asumată, nu este prin ipoteză incident în cauză. Cu referire la recunoașterea dispozițiilor din hotărârea pronunțată în materie matrimonială, cu privire la plata pensiei de întreținere, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a combătut prin critici de nelegalitate soluția instanței de apel care a reținut că, având în vedere caracterul accesoriu al obligației de întreținere în cauza de față, nu este posibilă recunoașterea în parte a hotărârii pronunțate în Spania. Recurenta-reclamantă a arătat doar că neplata pensiei de întreținere poate avea și consecințe penale și că nu este posibilă inițierea unei alte acțiuni cu același obiect.

Or, nu face obiectul învestirii instanței executarea obligației de întreținere, ci recunoașterea hotărârii prin care această obligație a fost consfințită. Pentru toate aceste considerente, reținând că niciuna din criticile formulate nu este fondată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 569A din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2016. Procesat de GGC - NN