ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2070/2016

Decizia nr. 2070/2016 Prin Sentința civilă nr. 1229 din 19 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. x/108/2014* a fost respinsă acțiunea reclamantului A. împotriva pârâților B., C., D., E., SC F. SRL, SC G. SRL și H. SRL. În esență, s-a reținut că excepția lipsei, calității procesuale active a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât reclamantul a invocat un prejudiciu produs prin fapta ilicită a pârâților, în patrimoniul său, iar existența sau inexistența prejudiciului pretins de reclamant ține de fondul cauzei, fiind una din condițiile de admisibilitate a acțiunii. A fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, întrucât reclamantul a înțeles să solicite obligarea, în solidar, la plata prejudiciului produs, a tuturor pârâților care ar fi beneficiat de sumele pretinse prin acțiune, drept pentru care s-a și analizat pe fond, dacă suni îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, la data intrării în vigoare a noului C. civ. Prin acțiunea formulată, reclamantul a invocat fapte săvârșite atât anterior datei de 01 octombrie 2011, dată la care a intrat în vigoare noul C. civ., cât și după această dată. Cum acțiunea reclamantului a fost înregistrată la data de 16 mai 2014, s-a constatat că pentru faptele săvârșite anterioare datei de 16 mai 2011, a fost împlinit termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Nu s-a reținut susținerea reclamantului, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la dala retragerii împuternicirilor ce-i permiteau accesul la conturi, față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (reclamantul cunoscând operațiunile bancare ee se desfășurau, avea cunoștință, în acel moment, de producerea pagubei). Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că, în raport de condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de prevederile art. 1349 C. civ., în momentul virării sumelor de bani pe numele pârâtei, a operat un transfer al dreptului de proprietate în favoarea acesteia, iar părțile nu au prevăzut cu această ocazie anumite sarcini, asumarea anumitor obligații de către pârâtă.

Cu aceste sume de bani au fost făcute investiții, părțile administrând afaceri împreună, după cum precizează chiar reclamantul ]n acțiunea introductivă de instanță, în sensul că s-au cumpărat terenuri, s-au construit imobile și un hotel, iar în anul 2008, pentru a beneficia de unele facilități bancare, sumele de bani au fost virate, eu acordul reclamantului, din contul pârâtei B., în conturile fiicei, și părinților acesteia.

S-a constatat astfel că nu se poate reține un prejudiciu cert în patrimoniul reclamantului, întrucât sumele de bani pretinse prin cererea de chemare în judecata au fost transferate de către reclamant pe numele pârâtei în anul 2007; acestea au intrat în patrimoniul pârâtei B. și, în consecință, nu se poate reține existența vreunui prejudiciu produs în patrimoniul reclamantului; nu s-a reținut nici existența unei fapte ilicite a pârâților, săvârșite cu vinovăție, întrucât retragerea unui mandat acordat reclamantului, de către pârâta B., pentru contul aparținând acesteia, nu poate fi calificată ca faptă ilicită, prin care să se aducă atingere regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune [art. 1349 alin. (1) C. civ.]; pentru conturile aparținând persoanelor juridice, reclamantul nu a investit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile privind societățile comerciale, drept urmare nu a putui fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâților pentru neîndeplinirea condițiile legale și, în consecința, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, reclamantul, prin care a solicitat admiterea apelului și, pe cale de consecință, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, Prin Decizia civilă nr. 1060 A din 23 noiembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul reclamantului împotriva Sentinței civile nr. 1229 din 19 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Arad.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că aceasta își însușește opinia judecătorului fondului, în sensul că, în speță, sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, respectiv dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei prilejuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Expunerea de motive pe care reclamantul a inserat-o în cuprinsul acțiunii cu care a învestit instanța a relevat că fapta pe care acesta a identificat-o ca fiind cauzatoare de prejudiciu este revocarea mandatului încredințat de către pârâta-intimată B., reclamantului, pentru administrarea conturilor bancare enumerate în cuprinsul cererii, în anul 2012. Prin prisma acestor considerații, nu retragerile de sume din conturile bancare anterior acestui moment sunt cauzatoare de prejudicii, fapta culpabilă fiind cea prin care i-a fost interzis acestuia accesul la banii depozitați în conturile bancare, despre care a afirmat că au fost ai săi și că au fost însușiți pe nedrept de către pârâți.

S-a reținut că fapta pretins prejudiciabilă s-a petrecut în anul 2012 și tot atunci i-a devenit cunoscută reclamantului apelant, odată cu prejudiciul pe care a afirmat că i-a fost produs, astfel că, acesta trebuie privit ca fiind punctul de plecare al acțiunii în antrenarea răspunderii civile delictuale, iar față de acest reper învestirea instanței de judecată la data de 16 mai 2014, este realizată în interiorul termenului de prescripție, chiar și pentru retragerile din conturi efectuate anterior anului 2011, așa cum a considerat prima instanță.

Aspectul că reclamantul a înțeles să evalueze prejudiciul prin includerea sumelor care reprezintă retrageri din conturile în discuție, efectuate de către pârâți anterior anului 2012, nu trebuie confundat cu săvârșirea faptei prejudiciabile care s-a realizat prin retragerea împuternicirii ce-i fusese dată, concluzie care se impune și prin prisma relațiilor dintre părți anterioare acelui moment, bazate pe încredere reciprocă și acces acceptat și subînțeles al acestora la toate fondurile disponibile. Apreciindu-se că termenul de prescripție al dreptului la acțiunea fundamentată de către reclamantul apelant pe răspunderea civilă delictuală nu s-a împlinit, cererea acestuia a fost examinată pe fondul ei eu privire la integralitatea prejudiciului afirmat.

În această ordine de idei, s-a reținut că soluția primei instanțe este temeinică și legală, motivele de apel invocate nefiind apte să conducă la schimbarea acesteia. Prin acțiune, în esență, reclamantul a solicitat instanței să îi oblige pe pârâți la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin retragerea împuternicirii de care dispunea în ce privește conturile bancare, conturi ce îi au ca titulari pe pârâți. Reclamantul a afirmat că banii depuși în conturile în discuție sunt de fapt banii săi personali, iar prin retragerea împuternicirii i-a fost înlăturată posibilitatea de a dispune de ei, fapt ce l-a determinat să solicite cu titlu de reparare a prejudiciului sumele de 605.018,72 dolari și 286.114 euro, bani pe care i-a depus în conturi și din care pârâții au făcut retrageri succesive.

Fiind vorba despre un mandat, sumele ridicate aparțin mandantului titular al contului, mandatarul neputând să le pretindă pentru sine, ci mai mult, lui îi revine obligația de a da socoteală de operațiile efectuate și să remită sumele încasate. Referitor la prejudiciu, instanța a reținut că nu ar fi exclus ca prin fapta pretins culpabilă susținută de către reclamant, acesta să fi fost prejudiciat, dar a apreciat că prejudiciul nu poate fi cuantificat și stabilit în baza reperelor pe care acesta le-a propus, suma depusă inițial în conturi, ceea ce presupune retragerile efectuate de către membrii familiei în perioada în care acest fapt era consimțit de către reclamant și restul rămas).

S-a constatat că susținerea reclamantului potrivit căreia, banii depuși în conturile în discuție sunt personali și că i se cuvin în integralitate, și, solicitarea obligării pârâților la plata unei sume egală cu cea pretins depusă din câștigurile proprii în conturile bancare pentru care i s-a dat procură, nu sunt apte să fie valorizate în cadrul procesual creat de acesta, fiind juste astfel considerațiile instanței de fond, în sensul că, principiul disponibilității impune ca acțiunea formulată să fie analizată în limitele pe care reclamantul le-a fixat. Recurentul-reclamant A. a formulat cerere de recurs împotriva Deciziei civile nr. 1060/A din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin care a susținut admisibilitatea căii de atac și incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc.

civ., în raport de care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. În susținerea motivelor de recurs, după ce acesta a redat conținutul legal al motivelor de recurs, recurentul a arătat că va schematiza datele cauzei și problematica juridică, sens în care a susținut că cele patru condiții cerute de lege pentru a atrage incidența răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în mod cumulativ, Cu privire la prejudiciul creat, a arătat că acesta este cert și constă în accesul la suma de bani personali care i-a fost blocat și dovedit cu ordinele de plată și extrasele de cont.

Referitor la fapta ilicită a susținut ca aceasta constă în însușirea banilor personali, prin ridicarea dreptului său de semnătură și a împuternicirilor generale pe conturile bancare în care se aflau banii săi personali și a considerat că, dacă instanța de apel i-ar fi încuviințat proba cu expertiza financiară solicitată prin motivele de apel, aceasta ar fi condus la pronunțarea unei soluții temeinice și legale. În privința raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, a arătat că acesta este dat de faptul că prejudiciul a fost creat în urma manevrei frauduloase de însușire a banilor fără niciun temei, iar în privința vinovăției, a susținut că rezultă din intenția însușirii banilor, ce reprezintă o fraudă ce se prezumă ușor între rudele apropiate (părinți - fiică).

Cu privire la modul de abordare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul a susținut că se impunea admiterea apelului, întrucât judecătorul fondului a apreciat ca fiind prescrise o parte din sumele de bani supuse dezbaterilor, iar împrejurarea că a susținut că retragerea împuternicirilor acordate reprezintă momentul la care a constatat că este păgubit, nu ar fi trebuit să conducă la o analiză a presupusului contract de mandat, deoarece prejudiciul a fost creat de reținerea sumelor de bani de către intimați, fără ca aceștia să fie îndreptățiți sau să dispună de banii din conturi după cum rezultă din afirmațiile intimatei-pârâte B. Cu privire la faptul că instanța de apel nu exclude fapta pretins culpabilă, însă apreciază că prejudiciul nu poate fi cuantificat în baza reperelor propuse, arată că aceasta se datorează limitei impuse de instanță, probațiunii, cu administrarea expertizei financiare care ar fi adus lămuriri pricinii, atât pe aspectul existenței prejudiciului cât și cu privire la întinderea sa.

A mai susținut că a fost încălcat flagrant principiul disponibilității și s-a realizat o falsă aplicare a prevederilor art. 358 din C. proc. civ., față de lipsa tuturor pârâților citați la interogatoriu în fața Tribunalului Arad. S-a invocat și încălcarea evidentă a dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe palierul obligativității motivării hotărârii judecătorești, în sensul că instanța a refuzat să răspundă argumentelor formulate cu privire la însușirea sau acceptarea în integralitate a simplelor afirmații făcute de intimați, prin raportare la înscrisul olograf intitulat "testament", scris de recurent și asumat de soția sa, privând de orice efecte juridice aceste manifestări de voință ale părților.

A considerat că instanța de control a încălcat în mod evident aceste dispoziții legale, cât și pe cele din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar în funcție de calificarea care s-a dat manifestărilor de voință, a fost încălcat fie art. 1176 C. civ. (forța actului sub semnătură privată) fie art. 1204 C. civ. (mărturisirea). Recurentul a depus la data de 26 aprilie 2016, precizări la motivele de recurs, prin care a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință, casarea deciziei, iar în raport de prevederile art. 499 și 480 alin. (3) C. proc. civ., anularea hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea pe fond a cauzei.

În final, a arătat că, prin netrimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, ca urmare a înlăturării excepției prescrierii dreptului material la acțiune, în propriul său apel, i-a fost creată o situație mai grea decât cea reținută în prima instanță, fiindu-i răpit un grad de jurisdicție, pe de o parte, iar pe de o altă parte, în situația în care va fi menținută sentința în forma actuală, aceasta va dobândi autoritate de lucru judecat, în timp ce dacă hotărârea este soluționată doar pe excepție, aceasta nu va dobândi autoritate de lucru judecat asupra pretenției.

În privința excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, a susținut ca soluția din apel are autoritate de lucru judecat relativă negativă, și cum intimații nu au promovat recurs, rejudecarea cauzei se va face fără ca instanța să mai fie ținută de impedimentul legat de excepția de prescriere a acțiunii, Referindu-se la respingerea cererii de încuviințare a expertizei financiare, recurentul-reclamant a considerat că au fost încălcate prevederile art 478 alin. (2) teza finală C. proc. civ., cu privire la administrarea de probe noi în apel, probă a cărei necesitate reieșea din dezbateri. Prin admiterea unui motiv de apel referitor la înlăturarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune, dar fără a se fi trimis cauza spre rejudecare la fond, s-au reținut în mod greșit prevederile art. 477 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece acestea reglementează situația "rejudecării în fond a apelului" și nu "judecata în fond a apelului", motiv pentru care cauza trebuia trimisă spre rejudecare la fond, instanța de apel neputând să rejudece pentru prima dată în fond. Prin întâmpinarea depusă la data de 6 aprilie 2016, pârâții intimați au solicitat respingerea cererii de recurs, urmând a se constata în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că apărările invocate nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), punctele 5, 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, cu privire la motivul de recurs prevăzut de pct. 5 din art. 488 C. proc. civ., după ce se face o teorie a acestuia, se arată că nu au fost indicate aspecte de nelegalitate pe care instanța de apel le-ar fi săvârșit și care ar fi putut să atragă nulitatea acesteia.

Referindu-se la critica cu privire la încuviințarea probei cu interogatoriu, arată că aceasta ține de reexaminarea situației de fapt, ceea ce nu se poate realiza în recurs. În raport de motivul prevăzut în pct. 6 de recurs, după ce se face o teorie a acestui motiv, s-a arătat că, în raport de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., instanța a examinat în detaliu argumentele părților și a motivat soluția de respingere a apelului. În raport de art. 6 pct. 1 din Convenție, intimații au arătat că acesta nu este aplicabil în cauză, întrucât prin hotărârea recurată instanța a motivat în mod real problemele esențiale, astfel că nu se poate reține o lipsă a motivării soluției. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 8 din art. 488 din C. proc.

civ., după ce s-a făcut o teorie și a acestui motiv de recurs, s-a susținut că nu au fost formulate critici care să fie apte a se încadra în motivul invocat. Cu privire la fondul cauzei, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, întrucât, în raport de dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1381 și art. 1382 C. civ., în cauză nu se verifică îndeplinirea condițiilor cumulativ cerute de lege, cu privire la prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și vinovăția autorului faptei ilicite. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În cazul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., nulitatea absolută poate fi invocată pentru prima dată ca motiv de casare, dacă legea nu interzice în mod expres, iar nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de casare numai de către partea ocrotită prin norma încălcată, cu condiția să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea și numai dacă a fost invocată în termen în fața instanței unde s-a produs neregularitatea. Se exceptează de la această ultimă condiție, neregularitățile referitoare la hotărârea atacată, care pot fi invocate ca motiv de casare, deoarece dezbaterile fiind închise, partea nu avea posibilitatea să le invoce mai întâi în fața instanței de apel sau a instanței care a pronunțat hotărârea fără drept de apel. Acest motiv de recurs a fost indicat pur formal, recurentul-reclamant limitându-se astfel la simple explicații cu privire la conținutul acestui text de lege, fără a arăta în mod concret care sunt regulile de procedură care au fost nerespectate de instanță.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reglementează ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Judecătorul este obligat să motiveze soluția data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument al cererii formulate. Motivarea hotărârii trebuie să fie corectă, clară și simpla, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

În interiorul acestui motiv de casare nu trebuie să se distingă între motive cu privire la "chestiuni de procedură", "chestiuni de fapt" și "chestiuni de drept substanțial", toate fiind deopotrivă susceptibile de verificare și de eventuală sancționare de către instanța de recurs. În raport de acest motiv de recurs nu se poate reține că hotărârea recurată este nemotivată, acesta cuprinzând motivele pe care se întemeiază soluția, instanța nefiind astfel ținută să răspundă fiecărui argument, așa cum s-a solicitat, fiind suficient ca decizia finală să fie clară, precisă și convingătoare. Față de cele arătate, se poate susține și că au fost respectate cerințele prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale invocate de reclamant cu privire la nemotivarea hotărârii.

În ce privește prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, cauza nu trebuia trimisă spre rejudecare instanței de fond, întrucât rejudecarea cauzei pe fond se putea face și de către instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului și ca urmare a precizărilor formulate de apelant, în sensul că fapta cauzatoare de prejudiciu o constituie retragerea accesului reclamantului la conturile bancare, prin retragerea mandatului său asupra administrării conturilor bancare în anul 2012. În apel, instanța poate proceda la rejudecarea cauzei, în raport de efectul devolutiv al acestuia, în integralitate și sub toate aspectele de fapt și de drept, fiind limitată doar de obiectul judecății inițiale și de criticile aduse de apelant activității primei instanțe.

În raport de acest caracter devolutiv, instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei pe fond și la reaprecierea probelor, respingând acțiunea pentru neîndeplinirea condițiilor ce atrag angajarea răspunderii civile delictuale.

Instanțele anterioare în deplin consens au reținut cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, că, în cauză, sunt aplicabile prevederile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă - "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei prilejuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". S-a reținut corect că expunerea de motive pe care reclamantul a inserat-o în cuprinsul acțiunii cu care a învestit instanța a relevat că fapta pe care acesta a identificat-o ca fiind cauzatoare de prejudicii este revocarea mandatului încredințat de către pârâta-intimată B., reclamantului, pentru administrarea conturilor bancare enumerate în cuprinsul cererii, în anul 2012. S-a reținut astfel corect că nu retragerile de sume din conturile bancare anterior anului 2012 sunt cauzatoare de prejudicii, ci fapta prin care i-a fost interzis acestuia accesul la banii depozitați în conturile bancare, despre care a afirmat că au fost ai săi și că au fost însușiți pe nedrept de către pârâți.

Fapta pretins prejudiciabilă s-a petrecut în anul 2012 și tot atunci i-a devenit cunoscută reclamantului, odată cu prejudiciul pe care acesta a afirmat că i-a fost produs, astfel că în mod corect instanța de apel a reevaluat situația de fapt sub aspectul modului de calcul al termenului de prescripție de 3 ani, concluzia judicioasă fiind aceea că învestirea instanței de judecată la data de 16 mai 2014, s-a făcut în interiorul termenului de prescripție, chiar și pentru retragerile din conturi efectuate anterior anului 2011, așa cum a considerat prima instanță.

Faptul că reclamantul a înțeles să evalueze prejudiciul prin includerea sumelor ce reprezintă retrageri din conturile în discuție, efectuate de către pârâți anterior anului 2012, nu trebuie confundat cu săvârșirea faptei prejudiciabile care s-a realizat, în circumstanțele cauzei pendinte, prin retragerea împuternicirii ce-i fusese dată, reclamantului, concluzie care se impune și prin prisma relațiilor dintre părți anterioare acelui moment, bazate pe încredere reciprocă și acces acceptat și subînțeles al acestora la toate fondurile disponibile. Apreciindu-se că termenul de prescripție al dreptului la acțiunea fundamentată de către reclamantul apelant pe răspunderea civilă delictuală nu s-a împlinit, cererea acestuia a și fost examinată pe fondul ei cu privire la integralitatea prejudiciului afirmat.

În această ordine de idei, s-a reținut corect că soluția primei instanțe este temeinică și legală, motivele de apel invocate nefiind apte să conducă la schimbarea acesteia. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident când este vorba de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Este nevoie, în principiu, ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii să se reflecte în dispozitivul hotărârii. S-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., critică care însă nu va fi analizată, întrucât dispozițiile art 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ. se referă doar la dispozițiile dreptului material nu și la cele procesuale, iar interpretarea probelor nu se poate realiza în recurs, așa cum se încearcă (în recurs, se analizează doar aspectele de nelegalitate nu și cele de netemeinicie).

Cu privire la fondul cauzei, instanțele anterioare au reținut că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349, 1381, 1382 C. civ., invocând răspunderea civilă delictuală, solicitând prin aceasta, obligarea pârâților, în solidar, la plata prejudiciului produs în patrimoniul său, neînțelegând să invoce prevederile legale referitoare la partajul de coachiziții (având în vedere relația îndelungată de concubinaj invocată) și nici dispozițiile Legii nr. 31/1990, republicată (eventuala răspundere a pârâtei, în calitate de administrator al societăților comerciale în care au fost investite sumele de bani) sau ale art. 1350 din noul C. civ. privind o eventuală răspundere contractuală.

Potrivit dispozițiilor art. 1357 C. civ. - dispoziții care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie - s-a reținut corect că pentru angajarea obligației făptuitorului de despăgubire a victimei, prin repunerea ei în situația anterioară, este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: comiterea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului. Fapta ilicită este definită în literatura de specialitate, dar și în jurisprudență, ca reprezentând faptul generator de răspundere, acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime de natură a le cauza un prejudiciu.

(licitarea conduitei făptuitorului este apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispoziții legale, ce stabilesc imperativ în sarcina cetățenilor obligația de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană. Așadar, prin fapta ilicită, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului ee aparține unei persoane (care trebuie să fie legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, să creeze aparența unui drept subiectiv). Cu privire la răspunderea civilă delictuală acesta nu a fost reținută, întrucât nu este îndeplinită cerința existenței cumulative a condițiilor necesare atragerii acestei forme de răspundere, lipsa faptei ilicite și lipsa prejudiciului făcând de prisos analizarea celorlalte condiții.

Instanțele fondului au reținut că fapta pe care reclamantul a identificat-o ca fiind cauzatoare de prejudiciu este revocarea mandatului încredințat de către pârâta-intimată B., reclamantului, pentru administrarea conturilor bancare enumerate în cuprinsul cererii, în anul 2012. O astfel de faptă, precum retragerea împuternicirii de către mandant, nu poate fi privită drept o faptă ilicită care să creeze un prejudiciu care echivalează eu sumele depuse și aliate în conturile pentru care aceasta s-a dat, întrucât în momentul virării sumelor de bani pe numele pârâtei, a operat un transfer al dreptului de proprietate în favoarea acesteia, iar părțile nu au prevăzut cu această ocazie asumarea anumitor obligații de către pârâtă/pârâți.

S-a reținut astfel și că, cu aceste sume de bani au fost făcute investiții, părțile administrând afaceri împreună (după cum a precizat chiar și reclamantul); au cumpărat terenuri, au construit imobile, chiar și un hotel, iar în anul 2008, pentru a beneficia de unele facilități bancare, sumele de bani au fost virate, cu acordul reclamantului, din contul pârâtei B., în conturile fiicei, și părinților acesteia. S-a apreciat astfel corect că nu se poate reține un prejudiciu cert în patrimoniul reclamantului, întrucât sumele de bani pretinse prin cererea de chemare în judecată au fost transferate de către reclamant pe numele pârâtei iar, în acest context, retragerea unui mandat acordat reclamantului, de către pârâta B., pentru contul aparținând acesteia, nu poate fi calificată ca faptă ilicită, prin care să se aducă atingere regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune [art. 1349 alin. (1) din C. civ.].

Împrejurarea că reclamantul a înțeles să evalueze prejudiciul prin includerea sumelor ce reprezintă retrageri din conturile în discuție, efectuate de către pârâți anterior anului 2012, nu trebuie confundat cu săvârșirea faptei prejudiciabile ce s-a realizat prin retragerea împuternicirii ce-i fusese dată, concluzie care se impune și prin prisma relațiilor dintre părți anterioare acelui moment, bazate pe încredere reciprocă și acces acceptat și subînțeles al acestora la toate fondurile disponibile. Instanța de recurs nu poate analiza modalitatea în care instanța anterioară a apreciat probatoriul administrat, cu referire la înscrisul olograf intitulat "testament", scris de recurent și asumat de soția acestuia, întrucât chiar dacă recurentul-reclamant a făcut vorbire despre așa-zisele efecte juridice ale acestor manifestări de voință ale părților, în realitate acesta a încercat o reevaluare a probatoriului, acțiune ce excedează cauzei recursului.

Referirea recurentului-reclamant la forța actului sub semnătură privată, respectiv la forța mărturisirii în economia cauzei pendinte, nu poate fi primită în considerarea acelorași argumente. S-a susținut și că, prin netrimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, ca urmare a modului de soluționare a excepției prescrierii dreptului material la acțiune, în propriul său apel, i-a fost creată o situație mai grea decât cea reținută în prima instanță. O astfel de critică a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât prima instanță s-a pronunțat pe fond, prin urmare nu i-a fost răpit acestuia un grad de jurisdicție. Este motivul pentru care nici nu se poate reține că instanța de apel ar fi rejudecat pentru prima dată în fond, o astfel de critică fiind contrazisă de soluțiile pronunțate de cele două instanțe anterioare, pe fond.

Referindu-se la respingerea cererii de încuviințare a expertizei financiare, recurentul-reclamant a susținut că au fost încălcate prevederile art. 478 alin. (2) teza finală C. proc. civ., cu privire la administrarea de probe noi în apel, probă a cărei necesitate reieșea din dezbateri. Critica nu poate fi primită, întrucât încuviințarea unei probe se face în circumstanțele cauzei pendinte și acestea nu au relevat susținerea recurentului-reclamant, din perspectivă probatorie. Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr 1060/A din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Cartea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016. Procesat de GGC - GV