ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2070/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2070/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 2070/2016
Prin
Sentința civilă nr. 1229 din 19 noiembrie 2014, pronunțată
de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. x/108/2014* a fost respinsă
acțiunea reclamantului A. împotriva pârâților B., C., D., E., SC F.
SRL, SC G. SRL și H. SRL.
În
esență, s-a reținut că excepția lipsei,
calității procesuale active a fost respinsă, ca
neîntemeiată, întrucât reclamantul a invocat un prejudiciu produs prin
fapta ilicită a pârâților, în patrimoniul său, iar
existența sau inexistența prejudiciului pretins de reclamant
ține de fondul cauzei, fiind una din condițiile de admisibilitate a
acțiunii.
A
fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale
pasive a pârâților, întrucât reclamantul a înțeles să solicite
obligarea, în solidar, la plata prejudiciului produs, a tuturor pârâților
care ar fi beneficiat de sumele pretinse prin acțiune, drept pentru care
s-a și analizat pe fond, dacă suni îndeplinite condițiile
răspunderii civile delictuale.
Cu
privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune,
s-a reținut că Decretul nr. 167/1958 privind prescripția
extinctivă a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, la data
intrării în vigoare a noului C. civ. Prin acțiunea formulată,
reclamantul a invocat fapte săvârșite atât anterior datei de 01
octombrie 2011, dată la care a intrat în vigoare noul C. civ., cât și
după această dată. Cum acțiunea reclamantului a fost
înregistrată la data de 16 mai 2014, s-a constatat că pentru faptele
săvârșite anterioare datei de 16 mai 2011, a fost împlinit termenul
de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 alin.
(1) din Decretul nr. 167/1958. Nu s-a reținut susținerea
reclamantului, în sensul că termenul de prescripție începe să
curgă de la dala retragerii împuternicirilor ce-i permiteau accesul la
conturi, față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958 (reclamantul cunoscând operațiunile bancare ee se
desfășurau, avea cunoștință, în acel moment, de
producerea pagubei).
Cu
privire la fondul cauzei, instanța a reținut că, în raport de
condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de prevederile
art. 1349 C. civ., în momentul virării sumelor de bani pe numele pârâtei,
a operat un transfer al dreptului de proprietate în favoarea acesteia, iar
părțile nu au prevăzut cu această ocazie anumite sarcini,
asumarea anumitor obligații de către pârâtă. Cu aceste sume de
bani au fost făcute investiții, părțile administrând
afaceri împreună, după cum precizează chiar reclamantul ]n
acțiunea introductivă de instanță, în sensul că s-au
cumpărat terenuri, s-au construit imobile și un hotel, iar în anul
2008, pentru a beneficia de unele facilități bancare, sumele de bani
au fost virate, eu acordul reclamantului, din contul pârâtei B., în conturile
fiicei, și părinților acesteia.
S-a
constatat astfel că nu se poate reține un prejudiciu cert în
patrimoniul reclamantului, întrucât sumele de bani pretinse prin cererea de
chemare în judecata au fost transferate de către reclamant pe numele
pârâtei în anul 2007; acestea au intrat în patrimoniul pârâtei B. și, în
consecință, nu se poate reține existența vreunui prejudiciu
produs în patrimoniul reclamantului; nu s-a reținut nici existența
unei fapte ilicite a pârâților, săvârșite cu
vinovăție, întrucât retragerea unui mandat acordat reclamantului, de
către pârâta B., pentru contul aparținând acesteia, nu poate fi
calificată ca faptă ilicită, prin care să se aducă
atingere regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune [art. 1349 alin. (1) C. civ.]; pentru conturile aparținând
persoanelor juridice, reclamantul nu a investit instanța cu o acțiune
întemeiată pe dispozițiile privind societățile comerciale,
drept urmare nu a putui fi atrasă răspunderea civilă
delictuală a pârâților pentru neîndeplinirea condițiile legale
și, în consecința, acțiunea reclamantului a fost respinsă,
ca neîntemeiată.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel, reclamantul, prin care a solicitat
admiterea apelului și, pe cale de consecință, schimbarea în tot
a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în
judecată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de
judecată,
Prin
Decizia civilă nr. 1060 A din 23 noiembrie 2015 a Curții de Apel
Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul
reclamantului împotriva Sentinței civile nr. 1229 din 19 noiembrie 2014,
pronunțată de Tribunalul Arad.
Cu
privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune,
s-a reținut că aceasta își însușește opinia
judecătorului fondului, în sensul că, în speță, sunt
aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția
extinctivă, respectiv dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act
normativ, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei
prilejuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât
și pe cel care răspunde de ea".
Expunerea
de motive pe care reclamantul a inserat-o în cuprinsul acțiunii cu care a
învestit instanța a relevat că fapta pe care acesta a identificat-o
ca fiind cauzatoare de prejudiciu este revocarea mandatului încredințat de
către pârâta-intimată B., reclamantului, pentru administrarea conturilor
bancare enumerate în cuprinsul cererii, în anul 2012. Prin prisma acestor
considerații, nu retragerile de sume din conturile bancare anterior
acestui moment sunt cauzatoare de prejudicii, fapta culpabilă fiind cea
prin care i-a fost interzis acestuia accesul la banii depozitați în
conturile bancare, despre care a afirmat că au fost ai săi și
că au fost însușiți pe nedrept de către pârâți.
S-a
reținut că fapta pretins prejudiciabilă s-a petrecut în anul
2012 și tot atunci i-a devenit cunoscută reclamantului apelant,
odată cu prejudiciul pe care a afirmat că i-a fost produs, astfel
că, acesta trebuie privit ca fiind punctul de plecare al acțiunii în
antrenarea răspunderii civile delictuale, iar față de acest
reper învestirea instanței de judecată la data de 16 mai 2014, este
realizată în interiorul termenului de prescripție, chiar și
pentru retragerile din conturi efectuate anterior anului 2011, așa cum a
considerat prima instanță. Aspectul că reclamantul a înțeles
să evalueze prejudiciul prin includerea sumelor care reprezintă
retrageri din conturile în discuție, efectuate de către pârâți
anterior anului 2012, nu trebuie confundat cu săvârșirea faptei
prejudiciabile care s-a realizat prin retragerea împuternicirii ce-i fusese
dată, concluzie care se impune și prin prisma relațiilor dintre
părți anterioare acelui moment, bazate pe încredere reciprocă
și acces acceptat și subînțeles al acestora la toate fondurile
disponibile.
Apreciindu-se
că termenul de prescripție al dreptului la acțiunea
fundamentată de către reclamantul apelant pe răspunderea
civilă delictuală nu s-a împlinit, cererea acestuia a fost
examinată pe fondul ei eu privire la integralitatea prejudiciului afirmat.
În această ordine de idei, s-a reținut că soluția primei
instanțe este temeinică și legală, motivele de apel
invocate nefiind apte să conducă la schimbarea acesteia.
Prin
acțiune, în esență, reclamantul a solicitat instanței
să îi oblige pe pârâți la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat
prin retragerea împuternicirii de care dispunea în ce privește conturile
bancare, conturi ce îi au ca titulari pe pârâți. Reclamantul a afirmat
că banii depuși în conturile în discuție sunt de fapt banii
săi personali, iar prin retragerea împuternicirii i-a fost înlăturată
posibilitatea de a dispune de ei, fapt ce l-a determinat să solicite cu
titlu de reparare a prejudiciului sumele de 605.018,72 dolari și 286.114
euro, bani pe care i-a depus în conturi și din care pârâții au
făcut retrageri succesive. Fiind vorba despre un mandat, sumele ridicate
aparțin mandantului titular al contului, mandatarul neputând să le
pretindă pentru sine, ci mai mult, lui îi revine obligația de a da
socoteală de operațiile efectuate și să remită sumele
încasate.
Referitor
la prejudiciu, instanța a reținut că nu ar fi exclus ca prin
fapta pretins culpabilă susținută de către reclamant,
acesta să fi fost prejudiciat, dar a apreciat că prejudiciul nu poate
fi cuantificat și stabilit în baza reperelor pe care acesta le-a propus,
suma depusă inițial în conturi, ceea ce presupune retragerile
efectuate de către membrii familiei în perioada în care acest fapt era
consimțit de către reclamant și restul rămas). S-a
constatat că susținerea reclamantului potrivit căreia, banii
depuși în conturile în discuție sunt personali și că i se
cuvin în integralitate, și, solicitarea obligării pârâților la
plata unei sume egală cu cea pretins depusă din câștigurile
proprii în conturile bancare pentru care i s-a dat procură, nu sunt apte
să fie valorizate în cadrul procesual creat de acesta, fiind juste astfel
considerațiile instanței de fond, în sensul că, principiul
disponibilității impune ca acțiunea formulată să fie
analizată în limitele pe care reclamantul le-a fixat.
Recurentul-reclamant
A. a formulat cerere de recurs împotriva Deciziei civile nr. 1060/A din 23
noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,
secția a II-a civilă, prin care a susținut admisibilitatea
căii de atac și incidența motivelor de recurs prevăzute de
art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în raport de care a solicitat
admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre
o nouă judecată instanței de apel.
În
susținerea motivelor de recurs, după ce acesta a redat
conținutul legal al motivelor de recurs, recurentul a arătat că
va schematiza datele cauzei și problematica juridică, sens în care a
susținut că cele patru condiții cerute de lege pentru a atrage
incidența răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în mod
cumulativ,
Cu
privire la prejudiciul creat, a arătat că acesta este cert și
constă în accesul la suma de bani personali care i-a fost blocat și
dovedit cu ordinele de plată și extrasele de cont.
Referitor
la fapta ilicită a susținut ca aceasta constă în însușirea
banilor personali, prin ridicarea dreptului său de semnătură
și a împuternicirilor generale pe conturile bancare în care se aflau banii
săi personali și a considerat că, dacă instanța de
apel i-ar fi încuviințat proba cu expertiza financiară
solicitată prin motivele de apel, aceasta ar fi condus la pronunțarea
unei soluții temeinice și legale.
În
privința raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu, a arătat că acesta este dat de faptul că prejudiciul
a fost creat în urma manevrei frauduloase de însușire a banilor
fără niciun temei, iar în privința vinovăției, a
susținut că rezultă din intenția însușirii banilor, ce
reprezintă o fraudă ce se prezumă ușor între rudele
apropiate (părinți - fiică).
Cu
privire la modul de abordare a excepției prescripției dreptului
material la acțiune, recurentul a susținut că se impunea
admiterea apelului, întrucât judecătorul fondului a apreciat ca fiind
prescrise o parte din sumele de bani supuse dezbaterilor, iar împrejurarea
că a susținut că retragerea împuternicirilor acordate
reprezintă momentul la care a constatat că este păgubit, nu ar
fi trebuit să conducă la o analiză a presupusului contract de
mandat, deoarece prejudiciul a fost creat de reținerea sumelor de bani de
către intimați, fără ca aceștia să fie îndreptățiți
sau să dispună de banii din conturi după cum rezultă din
afirmațiile intimatei-pârâte B.
Cu
privire la faptul că instanța de apel nu exclude fapta pretins
culpabilă, însă apreciază că prejudiciul nu poate fi
cuantificat în baza reperelor propuse, arată că aceasta se
datorează limitei impuse de instanță, probațiunii, cu
administrarea expertizei financiare care ar fi adus lămuriri pricinii,
atât pe aspectul existenței prejudiciului cât și cu privire la
întinderea sa.
A
mai susținut că a fost încălcat flagrant principiul
disponibilității și s-a realizat o falsă aplicare a
prevederilor art. 358 din C. proc. civ., față de lipsa tuturor
pârâților citați la interogatoriu în fața Tribunalului Arad.
S-a
invocat și încălcarea evidentă a dispozițiilor art. 6 din
Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, pe palierul obligativității motivării
hotărârii judecătorești, în sensul că instanța a
refuzat să răspundă argumentelor formulate cu privire la
însușirea sau acceptarea în integralitate a simplelor afirmații
făcute de intimați, prin raportare la înscrisul olograf intitulat
"testament", scris de recurent și asumat de soția sa,
privând de orice efecte juridice aceste manifestări de voință
ale părților. A considerat că instanța de control a
încălcat în mod evident aceste dispoziții legale, cât și pe cele
din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar în funcție de
calificarea care s-a dat manifestărilor de voință, a fost
încălcat fie art. 1176 C. civ. (forța actului sub semnătură
privată) fie art. 1204 C. civ. (mărturisirea).
Recurentul
a depus la data de 26 aprilie 2016, precizări la motivele de recurs, prin
care a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință,
casarea deciziei, iar în raport de prevederile art. 499 și 480 alin. (3)
C. proc. civ., anularea hotărârii pronunțate de instanța de
fond, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea pe
fond a cauzei.
În
final, a arătat că, prin netrimiterea cauzei spre rejudecare la
instanța de fond, ca urmare a înlăturării excepției
prescrierii dreptului material la acțiune, în propriul său apel, i-a
fost creată o situație mai grea decât cea reținută în prima
instanță, fiindu-i răpit un grad de jurisdicție, pe de o
parte, iar pe de o altă parte, în situația în care va fi
menținută sentința în forma actuală, aceasta va dobândi
autoritate de lucru judecat, în timp ce dacă hotărârea este
soluționată doar pe excepție, aceasta nu va dobândi autoritate
de lucru judecat asupra pretenției.
În
privința excepției de prescripție a dreptului material la
acțiune, a susținut ca soluția din apel are autoritate de lucru
judecat relativă negativă, și cum intimații nu au promovat
recurs, rejudecarea cauzei se va face fără ca instanța să
mai fie ținută de impedimentul legat de excepția de prescriere a
acțiunii,
Referindu-se
la respingerea cererii de încuviințare a expertizei financiare,
recurentul-reclamant a considerat că au fost încălcate prevederile
art 478 alin. (2) teza finală C. proc. civ., cu privire la administrarea
de probe noi în apel, probă a cărei necesitate reieșea din
dezbateri. Prin admiterea unui motiv de apel referitor la înlăturarea
excepției prescrierii dreptului material la acțiune, dar
fără a se fi trimis cauza spre rejudecare la fond, s-au reținut
în mod greșit prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., deoarece
acestea reglementează situația "rejudecării în fond a
apelului" și nu "judecata în fond a apelului", motiv pentru
care cauza trebuia trimisă spre rejudecare la fond, instanța de apel
neputând să rejudece pentru prima dată în fond.
Prin
întâmpinarea depusă la data de 6 aprilie 2016, pârâții intimați
au solicitat respingerea cererii de recurs, urmând a se constata în temeiul
dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că
apărările invocate nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute
de art. 488 alin. (1), punctele 5, 6 și 8 C. proc. civ.
Astfel,
cu privire la motivul de recurs prevăzut de pct. 5 din art. 488 C. proc.
civ., după ce se face o teorie a acestuia, se arată că nu au
fost indicate aspecte de nelegalitate pe care instanța de apel le-ar fi
săvârșit și care ar fi putut să atragă nulitatea
acesteia.
Referindu-se
la critica cu privire la încuviințarea probei cu interogatoriu, arată
că aceasta ține de reexaminarea situației de fapt, ceea ce nu se
poate realiza în recurs.
În
raport de motivul prevăzut în pct. 6 de recurs, după ce se face o
teorie a acestui motiv, s-a arătat că, în raport de dispozițiile
art. 425 C. proc. civ., instanța a examinat în detaliu argumentele
părților și a motivat soluția de respingere a apelului. În
raport de art. 6 pct. 1 din Convenție, intimații au arătat
că acesta nu este aplicabil în cauză, întrucât prin hotărârea
recurată instanța a motivat în mod real problemele esențiale,
astfel că nu se poate reține o lipsă a motivării
soluției.
În
ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 8 din art. 488
din C. proc. civ., după ce s-a făcut o teorie și a acestui motiv
de recurs, s-a susținut că nu au fost formulate critici care să
fie apte a se încadra în motivul invocat.
Cu
privire la fondul cauzei, intimații-pârâți au solicitat respingerea
recursului și menținerea deciziei atacate, întrucât, în raport de
dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă
delictuală, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1381 și art. 1382
C. civ., în cauză nu se verifică îndeplinirea condițiilor cumulativ
cerute de lege, cu privire la prejudiciu, fapta ilicită, raportul de
cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și
vinovăția autorului faptei ilicite.
Recursul
este nefondat, pentru următoarele considerente:
În
cazul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.
proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată pentru prima
dată ca motiv de casare, dacă legea nu interzice în mod expres, iar
nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de casare numai de
către partea ocrotită prin norma încălcată, cu
condiția să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea și numai
dacă a fost invocată în termen în fața instanței unde s-a
produs neregularitatea. Se exceptează de la această ultimă
condiție, neregularitățile referitoare la hotărârea atacată,
care pot fi invocate ca motiv de casare, deoarece dezbaterile fiind închise,
partea nu avea posibilitatea să le invoce mai întâi în fața
instanței de apel sau a instanței care a pronunțat
hotărârea fără drept de apel. Acest motiv de recurs a fost indicat
pur formal, recurentul-reclamant limitându-se astfel la simple explicații
cu privire la conținutul acestui text de lege, fără a arăta
în mod concret care sunt regulile de procedură care au fost nerespectate
de instanță.
Dispozițiile
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reglementează ipoteze diferite ale
aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel
trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc
motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care
sunt străine pricinii. Judecătorul este obligat să motiveze
soluția data fiecărui capăt de cerere, iar nu să
răspundă separat diferitelor argumente ale părților care
sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă
soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că
nu s-a răspuns fiecărui argument al cererii formulate. Motivarea
hotărârii trebuie să fie corectă, clară și simpla,
precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă
putere de convingere.
În
interiorul acestui motiv de casare nu trebuie să se distingă între
motive cu privire la "chestiuni de procedură", "chestiuni
de fapt" și "chestiuni de drept substanțial", toate
fiind deopotrivă susceptibile de verificare și de eventuală sancționare
de către instanța de recurs.
În
raport de acest motiv de recurs nu se poate reține că hotărârea
recurată este nemotivată, acesta cuprinzând motivele pe care se
întemeiază soluția, instanța nefiind astfel ținută
să răspundă fiecărui argument, așa cum s-a solicitat,
fiind suficient ca decizia finală să fie clară, precisă
și convingătoare.
Față
de cele arătate, se poate susține și că au fost respectate
cerințele prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale invocate de
reclamant cu privire la nemotivarea hotărârii.
În
ce privește prescripția dreptului material la acțiune,
reglementată de Decretul nr. 167/1958 privind prescripția
extinctivă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, cauza nu
trebuia trimisă spre rejudecare instanței de fond, întrucât
rejudecarea cauzei pe fond se putea face și de către instanța de
apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului și ca urmare a
precizărilor formulate de apelant, în sensul că fapta cauzatoare de
prejudiciu o constituie retragerea accesului reclamantului la conturile
bancare, prin retragerea mandatului său asupra administrării
conturilor bancare în anul 2012. În apel, instanța poate proceda la
rejudecarea cauzei, în raport de efectul devolutiv al acestuia, în
integralitate și sub toate aspectele de fapt și de drept, fiind
limitată doar de obiectul judecății inițiale și de
criticile aduse de apelant activității primei instanțe. În
raport de acest caracter devolutiv, instanța de apel a procedat la
rejudecarea cauzei pe fond și la reaprecierea probelor, respingând
acțiunea pentru neîndeplinirea condițiilor ce atrag angajarea
răspunderii civile delictuale.
Instanțele
anterioare în deplin consens au reținut cu privire la excepția
prescripției dreptului material la acțiune, că, în cauză,
sunt aplicabile prevederile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958 privind prescripția extinctivă - "prescripția
dreptului la acțiune în repararea pagubei prilejuite prin fapta
ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care
răspunde de ea".
S-a
reținut corect că expunerea de motive pe care reclamantul a inserat-o
în cuprinsul acțiunii cu care a învestit instanța a relevat că
fapta pe care acesta a identificat-o ca fiind cauzatoare de prejudicii este
revocarea mandatului încredințat de către pârâta-intimată B.,
reclamantului, pentru administrarea conturilor bancare enumerate în cuprinsul
cererii, în anul 2012. S-a reținut astfel corect că nu retragerile de
sume din conturile bancare anterior anului 2012 sunt cauzatoare de prejudicii,
ci fapta prin care i-a fost interzis acestuia accesul la banii depozitați
în conturile bancare, despre care a afirmat că au fost ai săi și
că au fost însușiți pe nedrept de către pârâți.
Fapta
pretins prejudiciabilă s-a petrecut în anul 2012 și tot atunci i-a
devenit cunoscută reclamantului, odată cu prejudiciul pe care acesta
a afirmat că i-a fost produs, astfel că în mod corect instanța
de apel a reevaluat situația de fapt sub aspectul modului de calcul al
termenului de prescripție de 3 ani, concluzia judicioasă fiind aceea
că învestirea instanței de judecată la data de 16 mai 2014, s-a
făcut în interiorul termenului de prescripție, chiar și pentru
retragerile din conturi efectuate anterior anului 2011, așa cum a
considerat prima instanță.
Faptul
că reclamantul a înțeles să evalueze prejudiciul prin includerea
sumelor ce reprezintă retrageri din conturile în discuție, efectuate
de către pârâți anterior anului 2012, nu trebuie confundat cu
săvârșirea faptei prejudiciabile care s-a realizat, în
circumstanțele cauzei pendinte, prin retragerea împuternicirii ce-i fusese
dată, reclamantului, concluzie care se impune și prin prisma
relațiilor dintre părți anterioare acelui moment, bazate pe
încredere reciprocă și acces acceptat și subînțeles al
acestora la toate fondurile disponibile.
Apreciindu-se
că termenul de prescripție al dreptului la acțiunea
fundamentată de către reclamantul apelant pe răspunderea
civilă delictuală nu s-a împlinit, cererea acestuia a și fost
examinată pe fondul ei cu privire la integralitatea prejudiciului afirmat.
În această ordine de idei, s-a reținut corect că soluția
primei instanțe este temeinică și legală, motivele de apel
invocate nefiind apte să conducă la schimbarea acesteia.
Motivul
de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este
incident când este vorba de încălcarea sau aplicarea greșită a
normelor de drept material. Este nevoie, în principiu, ca încălcarea sau
aplicarea greșită a legii să se reflecte în dispozitivul
hotărârii.
S-a
susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 358 C.
proc. civ., critică care însă nu va fi analizată, întrucât
dispozițiile art 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ. se referă doar la
dispozițiile dreptului material nu și la cele procesuale, iar
interpretarea probelor nu se poate realiza în recurs, așa cum se
încearcă (în recurs, se analizează doar aspectele de nelegalitate nu
și cele de netemeinicie).
Cu
privire la fondul cauzei, instanțele anterioare au reținut că
reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349,
1381, 1382 C. civ., invocând răspunderea civilă delictuală,
solicitând prin aceasta, obligarea pârâților, în solidar, la plata
prejudiciului produs în patrimoniul său, neînțelegând să invoce
prevederile legale referitoare la partajul de coachiziții (având în vedere
relația îndelungată de concubinaj invocată) și nici
dispozițiile Legii nr. 31/1990, republicată (eventuala
răspundere a pârâtei, în calitate de administrator al
societăților comerciale în care au fost investite sumele de bani) sau
ale art. 1350 din noul C. civ. privind o eventuală răspundere
contractuală.
Potrivit
dispozițiilor art. 1357 C. civ. - dispoziții care reglementează
instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie - s-a
reținut corect că pentru angajarea obligației făptuitorului
de despăgubire a victimei, prin repunerea ei în situația
anterioară, este necesară îndeplinirea cumulativă a patru
condiții: comiterea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu,
stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și
consecințele dăunătoare produse și vinovăția
făptuitorului.
Fapta
ilicită este definită în literatura de specialitate, dar și în
jurisprudență, ca reprezentând faptul generator de răspundere,
acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor
subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime de natură a le
cauza un prejudiciu. (licitarea conduitei făptuitorului este
apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite în
societate prin dispoziții legale, ce stabilesc imperativ în sarcina
cetățenilor obligația de a nu vătăma sau prejudicia
altă persoană. Așadar, prin fapta ilicită,
încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii
dreptului subiectiv sau interesului ee aparține unei persoane (care
trebuie să fie legitim, serios și, prin felul în care se
manifestă, să creeze aparența unui drept subiectiv). Cu privire
la răspunderea civilă delictuală acesta nu a fost
reținută, întrucât nu este îndeplinită cerința
existenței cumulative a condițiilor necesare atragerii acestei forme
de răspundere, lipsa faptei ilicite și lipsa prejudiciului
făcând de prisos analizarea celorlalte condiții.
Instanțele
fondului au reținut că fapta pe care reclamantul a identificat-o ca
fiind cauzatoare de prejudiciu este revocarea mandatului încredințat de
către pârâta-intimată B., reclamantului, pentru administrarea
conturilor bancare enumerate în cuprinsul cererii, în anul 2012. O astfel de
faptă, precum retragerea împuternicirii de către mandant, nu poate fi
privită drept o faptă ilicită care să creeze un prejudiciu
care echivalează eu sumele depuse și aliate în conturile pentru care
aceasta s-a dat, întrucât în momentul virării sumelor de bani pe numele
pârâtei, a operat un transfer al dreptului de proprietate în favoarea acesteia,
iar părțile nu au prevăzut cu această ocazie asumarea
anumitor obligații de către pârâtă/pârâți. S-a reținut
astfel și că, cu aceste sume de bani au fost făcute
investiții, părțile administrând afaceri împreună
(după cum a precizat chiar și reclamantul); au cumpărat
terenuri, au construit imobile, chiar și un hotel, iar în anul 2008,
pentru a beneficia de unele facilități bancare, sumele de bani au
fost virate, cu acordul reclamantului, din contul pârâtei B., în conturile fiicei,
și părinților acesteia.
S-a
apreciat astfel corect că nu se poate reține un prejudiciu cert în
patrimoniul reclamantului, întrucât sumele de bani pretinse prin cererea de
chemare în judecată au fost transferate de către reclamant pe numele
pârâtei iar, în acest context, retragerea unui mandat acordat reclamantului, de
către pârâta B., pentru contul aparținând acesteia, nu poate fi
calificată ca faptă ilicită, prin care să se aducă
atingere regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune [art. 1349 alin. (1) din C. civ.].
Împrejurarea
că reclamantul a înțeles să evalueze prejudiciul prin includerea
sumelor ce reprezintă retrageri din conturile în discuție, efectuate
de către pârâți anterior anului 2012, nu trebuie confundat cu
săvârșirea faptei prejudiciabile ce s-a realizat prin retragerea
împuternicirii ce-i fusese dată, concluzie care se impune și prin
prisma relațiilor dintre părți anterioare acelui moment, bazate
pe încredere reciprocă și acces acceptat și subînțeles al
acestora la toate fondurile disponibile.
Instanța
de recurs nu poate analiza modalitatea în care instanța anterioară a
apreciat probatoriul administrat, cu referire la înscrisul olograf intitulat
"testament", scris de recurent și asumat de soția acestuia,
întrucât chiar dacă recurentul-reclamant a făcut vorbire despre
așa-zisele efecte juridice ale acestor manifestări de
voință ale părților, în realitate acesta a încercat o
reevaluare a probatoriului, acțiune ce excedează cauzei recursului. Referirea
recurentului-reclamant la forța actului sub semnătură
privată, respectiv la forța mărturisirii în economia cauzei
pendinte, nu poate fi primită în considerarea acelorași argumente.
S-a
susținut și că, prin netrimiterea cauzei spre rejudecare la
instanța de fond, ca urmare a modului de soluționare a excepției
prescrierii dreptului material la acțiune, în propriul său apel, i-a
fost creată o situație mai grea decât cea reținută în prima
instanță. O astfel de critică a recurentului-reclamant nu poate
fi primită, întrucât prima instanță s-a pronunțat pe fond,
prin urmare nu i-a fost răpit acestuia un grad de jurisdicție. Este
motivul pentru care nici nu se poate reține că instanța de apel
ar fi rejudecat pentru prima dată în fond, o astfel de critică fiind contrazisă
de soluțiile pronunțate de cele două instanțe anterioare,
pe fond.
Referindu-se
la respingerea cererii de încuviințare a expertizei financiare,
recurentul-reclamant a susținut că au fost încălcate prevederile
art. 478 alin. (2) teza finală C. proc. civ., cu privire la administrarea
de probe noi în apel, probă a cărei necesitate reieșea din
dezbateri. Critica nu poate fi primită, întrucât încuviințarea unei
probe se face în circumstanțele cauzei pendinte și acestea nu au
relevat susținerea recurentului-reclamant, din perspectivă probatorie.
Pentru
considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, cu
consecința menținerii ca legală a deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr 1060/A
din 23 noiembrie 2015, pronunțată de Cartea de Apel Timișoara,
secția a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2016.
Procesat
de GGC - GV