ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2365/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 20 august 2021 cu nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 813.852 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.060.400 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.12.2008 de către expert evaluator A. și valoarea de 246.548 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului reprezentat de teren agricol în suprafață de 34.500 mp situat în comuna Cristian, județul Sibiu, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la data de 18 februarie 2022, aceasta a chemat în garanție PFA A., precum și pe numiții B., C. și D., solicitând introducerea acestora în cauză și, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant, a solicitat obligarea chemaților în garanție la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 1513/07.10.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în principiu, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu chemații în garanție PFA A., B., C. și D.. Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune a cererii de chemare în judecată și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă în contradictoriu cu chemații în garanție PFA A., B., C., D.. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, solicitând anularea hotărârii apelate și judecarea cauzei cu evocarea fondului.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 185A/09.02.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1513/07.10.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei nr. 185A/09.02.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, motiv de recurs care se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a susținut că instanța de apel în mod greșit a reținut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este cel mai târziu al soluționării contestației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi, prin sentința civilă nr. 2767/17.01.2014 a Curții de Apel București. Recurentul reclamant a invocat în acest sens aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Recurentul reclamant a considerat că, în mod eronat, instanța de apel a considerat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunțării sențintei civile nr. 2767/17.10.2014, în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, contestația promovată de intimată împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a deciziei nr. 10/10.03.2013 emise de Curtea de Conturi. Recurentul reclamant a considerat că argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la data pronunțării sentinței respective, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind determinată, ca urmare a executării, de către Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare". Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare întocmit în cauză respectă rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se poate vorbi de existența unui prejudiciu. Nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, efectuând un control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operațiuni. În concluzie, reclamantul - recurent era în imposibilitatea de a cunoaște prejudiciul la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Recurentul reclamant a arătat că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care au fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat de recurentul reclamant pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., acesta a invocat art. 6 alin. (4) din C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 și a considerat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că prescripția ar fi supusă dispozițiilor C. civ. din 2009. Recurentul reclamant a invocat considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 1 din 17.04.2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii conform cărora prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispozițiilor legale care le-au instituit" prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ. Or, atât timp cât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție"), cât și noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă, hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.. Toate aceste prevederi arată ca prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Recurentul reclamant a considerat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de apel nerespectând caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 1 din 17.04.2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instituit de art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității formulării căii de atac a recursului, întrucât reclamantul folosește un argument asupra căruia deja s-a statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. A solicitat respingerea cererii de recurs, ca inadmisibilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se relevă că pretinsul viciu de nelegalitate dedus judecății este acela că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Recurentul reclamant și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari, precum și titluri de plată. Astfel, dreptul de creanță pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins supraevaluat întocmit la nivelul anului 2008, pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, în privința prescripției, sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"). Instanța de apel a avut în vedere aceste dispoziții legale și a reținut că prescripțiile care nu au început să curgă la data intrării în vigoare a C. civ., deși ele privesc drepturi din raporturi juridice născute anterior intrării în vigoare a C. civ., vor fi supuse dispozițiilor Noului C. civ.. Instanța de apel a arătat că, aplicând această interpretare cauzei de față și reținând că termenul de prescripție a începută să curgă la 17.10.2014, prescripția este supusă dispozițiilor C. civ. din 2009. Instanța de apel a concluzionat că termenul de prescripție s-a împlinit la 17.10.2017, fiind avut în vedere termenul de prescripție general de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ., calculat potrivit dispozițiilor art. 2552 din C. civ. Motivul de precurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care recurentul pârât a criticat faptul că instanța de apel a încălcat Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii precum și prevederile de drept material ale art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ. întrucât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție"), cât și noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă, nu poate fi reținut. Astfel, respectivul considerent al instanței de apel nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluției pronunțate întrucât ambele reglementări - din vechiul Decret și din actualul cod - au același conținut, stabilind aceleași reguli în ce privește prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită. Ca atare, analiza pe fondul acestei excepții a presupus aceleași verificări jurisdicționale, așa încât regimul juridic mixt pe care îl realizează în final instanța trimițând la Decretul nr. 167/1958, pentru a stabili momentul de început al prescripției extinctive, dar și la dispozițiile în materie ale noului C. civ., chiar eronat, este lipsit de consecințe pe planul soluției ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări. Astfel, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilea că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cît și pe cel care răspunde de ea. Conform art. 2528 din C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Analizând problema momentului obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a stabilit că, în raport cu elementele de fapt ale speței, momentul la care apelantul ar fi putut cunoaște atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este, cel târziu, cel al soluționării contestației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi. Astfel, norma de drept material stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către intimata pârâtă a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2008, recurentul reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea existența și întinderea prejudiciului. Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului reclamant potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi), nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care pretinsul său debitor l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către intimata pârâtă a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2008. Susținând această teză, recurentul reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul reclamant a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În decizia menționată, s-a statuat că soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând tocmai argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Astfel, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost situat de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant. Pe de altă parte, practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din speța pendinte și din perspectiva împrejurării că faptele deduse judecății sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958. Pe de altă parte, aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situației de fapt și se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaște paguba și pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanței de recurs. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune în litigiul de față, apreciind că la data respectivă reclamantul putea și trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces. Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurentul reclamant în motivul său de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greșite în cauză a dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, astfel cum dorește recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Examinând critica din perspectiva chestiunilor ce țin de interpretarea și aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curții de apel prin care, față de relația de subordonare consacrată legal a instituției pârâte față de Ministerul Finanțelor, s-a reținut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la momentul reținut de instanță. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește intimata pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse, în anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, astfel că instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în ședința publică din 28 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Pentru aceste considerente, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.