ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 928/2016

Decizia nr. 928/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., anularea Hotărârii B. nr. 122 din 20 martie 2013.

1.2. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 799 din 10 martie 2014, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat Hotărârea B. nr. 122 din 20 martie 2013.

Totodată, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 355 alin. (1), art. 194 lit. e) teza a III-a și a IV-a din N.C.P.C.

2.1. Recursul;

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs B. și C., susținând netemeinicia și nelegalitatea sentinței atacate.

B., invocând ca temei legal al recursului motivul prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- Instanța de fond trebuia să analizeze criteriul discriminării raportat la particularitățile speței și să țină cont de jurisprudența Curții Europene de Justiție care statuează faptul că starea de maternitate trebuie cuprinsă în categoria criteriului „sex”, acest criteriu fiind și indicat de petentă.

Reținerea criteriului „sex” trebuie înțeles ca o realizare efectivă a egalității de șanse a persoanelor de sex feminin aflate într-o situație diferită și specială (mama care a beneficiat de concediu de îngrijire copil - persoana protejată de legislația națională pe o perioadă de 6 luni de la reluarea activității).

- Referitor la mecanismul sarcinii probei, s-a susținut că revenea reclamantei sarcina de a dovedi, în pofida aparenței de discriminare, că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat.

De altfel, se arată că reclamanta a încălcat legislația națională și în cazul celorlalte colege ale petentei care s-au întors din concediul pentru creșterea și îngrijirea copilului, însă acest fapt nu poate duce la concluzia că principiul menționat a fost respectat.

Persoana care a revenit din concediu de creștere copil nu se află în situație comparabilă cu alte persoane și nici măcar cu propria persoană (evident înainte de a beneficia de concediu de creștere copil).

Recurenta-pârâtă C., în cuprinsul cererii de recurs a susținut netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate în raport de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei de contencios administrativ, respectiv specifice dreptului muncii.

S-a arătat că instanța de fond a făcut referiri eronate în ceea ce privește sentința civilă nr. 1513/2013 a Tribunalului Constanța, în contextul în care litigiile sale de muncă nu au fost judecate definitiv la momentul pronunțării sentinței recurate, astfel că instanța de fond greșit le-a luat în considerare, fundamentând soluția pe hotărâri care nu erau definitive.

De asemenea, hotărârea atacată cuprinde și motive contradictorii în ceea ce privește reținerile referitoare la situația de fapt.

Referitor la motivul de recurs prevăzut și indicat în cererea de recurs, respectiv art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea disp. art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 (în prezent art. 7 lit. b), art. 5 alin. (4) C. muncii care sancționează discriminarea indirectă, aceea bazată pe aparența unei legalități.

În analiza sa, prima instanță a avut în vedere doar discriminarea directă, constatând că și altor angajate li se schimbase aria de coordonare a farmaciilor, ignorând că niciuneia nu i se schimbase aria de coordonare la asemenea distanță, respectiv 400 km. (la Târgoviște), cu consecințe disciplinare atât de grave (două reduceri salariale, urmate de concediere disciplinară).

De asemenea, s-a susținut că nu s-a analizat caracterul discreționar al măsurii, nejustificată de dovada realei necesități a unei asemenea măsuri.

Intimata-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare la cele două recursuri formulate, susținând temeinicia și legalitatea sentinței recurate și combătând criticile formulate.

2.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru;

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 2 octombrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată Încheierea de ședință din 12 noiembrie 2015.

Înalta Curte, analizând motivele de recurs, respectiv criticile dezvoltate în cadrul celor două recursuri și apărările formulate în întâmpinările/ concluziile scrise/ punct de vedere depuse de părți la dosarul cauzei, reține că acestea sunt întemeiate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Din analiza înscrisurilor ce se află la dosarul cauzei, se reține că prin Hotărârea nr. 122 din 20 martie 2013 a Colegiului director al B. s-a constatat săvârșirea de către reclamanta SC A. SA a unei fapte de discriminare împotriva petentei C., potrivit art. 2 alin. (3) coroborat cu art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea faptelor de discriminare, cu modificările si completările ulterioare, republicată și aplicarea unei amenzi contravenționale in valoare de 1.000 de lei în sarcina sa, conform art. 26 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea faptelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, republicată.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de fond în cuprinsul sentinței recurate nu a fost contestată, aceasta fiind prezentată astfel:

- reclamanta SC A. SA a încheiat cu parata C., Contractul individual de munca din 02 iulie 2009, în baza căruia salariata a fost angajată în funcția de manager farmacii. La lit. d) contract locul de muncă se indica SC A. SA (fila 26 dosar).

Inițial, de la momentul angajării sale și ulterior petenta a primit spre coordonare un număr de 14 farmacii alocate atât în București, cat și în Constanta, aceasta fiind zona desemnata de către superiorul său direct, zona pe care petenta a înțeles sa o coordoneze, potrivit dispozițiilor angajatorului sau si celor înscrise în fișa de post (e-mailul din 15 septembrie 2010 prin care se modifica alocarea farmaciilor pe zona București și Sud).

Începând cu data de 01 noiembrie 2010, parata Blebea a primit spre coordonare un număr de 3 farmacii situate pe raza municipiului Constanta, (e-mailul din 02 noiembrie 2010).

Ulterior, urmare a modificărilor intervenite in cursul anului 2011 in legislația muncii, respectiv obligativitatea precizării exprese a locului muncii, între reclamantă și pârâtă a fost semnat Actul adițional din 20 iulie 2011 prin care s-a stabilit ca loc al muncii punctul de lucru al societății - farmacia HN 22, situată în Constanța, jud. Constanța, acesta reprezentând locul unde susține reclamanta că parata Blebea, de la acea data și până în prezent, își are biroul și dotările logistice necesare în vederea coordonării farmaciilor din zona desemnată.

La data de 17 august 2011 pârâta a intrat în concediu de creștere și îngrijire copil, contractul său de muncă fiind suspendat până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an, revenirea acesteia în activitate având loc la data de 07 iunie 2012.

Litigiul s-a născut între părți cu privire la alocarea farmaciilor pentru pârâtă la revenirea acesteia din concediu.

La momentul revenirii în activitate, pârâtei i-au fost alocate spre coordonare următoarele farmacii: HN 92 - Constanta, HN 54 - Giurgiu, HN 134 - Giurgiu, HN 108 - Târgoviște. Reclamanta a susținut ca pârâta a refuzat coordonarea acestora.

Ulterior, i-au fost alocate spre coordonare încă 2 (două) farmacii situate în Călărași (HN 145), respectiv Năvodari (HN 137). Reclamanta a susținut că pârâta a refuzat coordonarea acestora.

Urmare a acestui fapt, pârâta a fost sancționată cu reducerea salariului de baza pe o durata de 1 luna cu 5% potrivit Deciziei de sancționare nr. 2419 din 27 iulie 2012, respectiv 5% pe o durata de 3 luni potrivit Deciziei de sancționare nr. 3309 din 12 octombrie 2012.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că prin Decizia nr. 2119/ 29 mai 2013, pârâtei i-a fost desfăcut pe motive disciplinare, contractul de muncă de către angajator. Toate deciziile de sancționare menționate anterior au fost contestate de pârâtă.

Prin Decizia nr. 505/CM din 10 decembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, definitivă, au fost admise apelurile împotriva sentinței nr. 670 din 21 martie 2014 a Tribunalului Constanța, în Dosarul nr. x/118/2013, a fost schimbată sentința atacată în sensul că a fost anulată în parte Decizia nr. 2119 din 29 mai 2013, în ceea ce privește prima abatere referitoare la neîndeplinirea dispozițiilor superiorului ierarhic de preluare integrală a zonei de farmacii desemnate a fi coordonate de reclamantă, precum și sancțiunea aplicată.

A fost înlocuită sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă pentru cea de-a doua abatere cu sancțiunea avertismentului (filele 113-127, dosar recurs).

Prin Decizia nr. 21/CM din 27 martie 2015 a Curții de Apel Constanța au fost anulate irevocabil Deciziile nr. 2419 din 27 februarie 2012 și nr. 3309 din 12 octombrie 2012 emise de SC A. SA (filele 128-136 dosar recurs).

Instanța de recurs reține că soluția instanței de fond privind anularea Hotărârii B. nr. 122 din 20 martie 2013, este netemeinică și nelegală.

Pe de o parte, analizând hotărârea menționată se constată că aceasta îndeplinește exigențele privind motivarea. În cuprinsul acesteia sunt expuse motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea de către B. a Hotărârii nr. 122 din 20 martie 2013, fiind menționate în mod expres disp. art. 10 alin. (1), (7) din Legea nr. 202/2002, art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010, avute în vedere la pronunțarea acesteia.

Prin urmare, în mod greșit s-a reținut nemotivarea acesteia și implicit acest motiv care a condus la anularea Hotărârii nr. 122/2013.

Pe de altă parte, pe fondul cauzei, soluția Curții de apel este netemeinică și nelegală.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, recurenta-pârâtă C. s-a aflat, în perioada 17 august 2011 - 7 iunie 2012, în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului, până la vârsta de 1 an, reluându-și activitatea în data de 7 iunie 2012, astfel încât la data când a fost emisă Decizia nr. 2119 din 29 mai 2013 pentru desfacerea contractului său de muncă, se afla în situația reglementată la art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010.

Din actele dosarului rezultă că prin Decizia nr. 1341832852593 din 9 iulie 2012 a D. Constanța, s-a aprobat acesteia stimulentul de inserție, începând cu data de 8 iunie 2012 până la împlinirea vârstei de 2 ani a copilului, respectiv data de 8 iunie 2013.

Cu putere de lucru judecat, acest fapt a fost statuat și prin Decizia nr. 505/2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, precum și faptul că interdicția legală de concediere prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010, era în vigoare la data emiterii deciziei de concediere, astfel că angajatorul nu-l putea concedia pe salariatul care beneficia de stimulentul de inserție (filele 123-127, dos. recurs).

Este adevărat că decizia de concediere a intervenit ulterior hotărârii B., contestată în cauză, însă această prezentare are relevanță în analiza de ansamblu a legalității Hotărârii nr. 122/2013 a B. și implicit legalității sentinței recurate prin care s-a anulat această hotărâre.

Prin urmare, în acest context, se impune a sublinia că recurenta-pârâtă se afla în situația de persoană protejată de legislația națională pe o perioadă de 6 luni de la reluarea activității.

Recurenta-pârâtă în mod corect a indicat criteriul de discriminare în raport de criteriul „sex”, înțeles ca o realizare efectivă a egalității de șanse a persoanelor de sex feminin aflate într-o situație diferită și specială cum este cea a pârâtei în cauză.

De altfel, și din jurisprudența Curții de Justiție Europene rezultă că starea de maternitate trebuie cuprinsă în categoria criteriului „sex”.

Deci, nu prezintă relevanță din această perspectivă că reclamanta a aplicat pârâtei același tratament cu al celorlalte angajate, fie ele chiar în situația pârâtei C., întrucât astfel cum s-a menționat, discriminarea se analizează în raport de criteriul interzis și prin raportare la statutul recurentei-pârâte de persoană protejată.

Astfel, instanța de recurs apreciază că este pe deplin justificat faptul că B. s-a referit/raportat la dispozițiile art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010 pentru a contura/stabili statutul recurentei pârâte, acela de femeie aflată în situația legală de protecție post-concediu de creștere a copilului, în raport cu care fusese sesizată să identifice/stabilească existența unei discriminări, în condițiile O.G. nr. 137/2000.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 111/2010: „este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul: a) salariatei/salariatului care se află, după caz, în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an sau de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap”, iar potrivit alin. (3) din același articol, „interdicția prevăzută la alin. (2) se extinde o singură dată cu până la 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/ salariatului în unitate”.

Este adevărat că în cauză nu se pune în discuție concedierea, însă dispozițiile legale sunt aplicabile și situației pârâte, care, la revenirea din concediu pentru creșterea copilului i s-a impus să-și desfășoare activitatea, la distanțe foarte mari, respectiv 309 km. Târgoviște, 280 km. Giurgiu, în raport cu farmaciile arondate, inițial, de domiciliu și respectiv clauzele Actului adițional nr. 11/2011, unde i s-a stabilit ca loc al muncii punctul de lucru de la Constanța.

Astfel fiind, instanța de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reținut cu deplin temei că recurenta-pârâtă a avut, la data revenirii din concediu pentru creșterea copilului, un statut special, definit de prevederile art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010, ceea ce a făcut-o să nu se afle într-o situația similară cu a altor persoane angajate.

Acest fapt impunea ca recurentei-pârâte C. să-i fie menținut postul deținut anterior, atât în ceea ce privește locul cât și felul muncii, or din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă contrariul.

Mai mult, aceasta a fost sancționată disciplinar, fiindu-i desfăcut și contractul de muncă pe motive disciplinare, însă astfel cum ș-a reținut anterior, deciziile de sancționare au fost anulate, respectiv modificate în mod irevocabil prin hotărâri judecătorești.

Se impune a sublinia și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că „dreptul de a nu fi discriminat (…) este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit dar și atunci când statele omit să trateze diferit, fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile” (v. cauza Thlimmenos c.Grecia din 6 aprilie 2000).

Or, în cazul recurentei-pârâte, însuși legiuitorul a reglementat un tratament de favoare, o discriminare pozitivă, conform dispozițiilor art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010.

Această reglementare de favoare devenea inaplicabilă în situația prevăzută la alin. (4) al art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010, potrivit cărora „prevederile alin. (2) și (3) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului”, însă în cauză, nu s-a pretins că intimata-reclamantă s-ar fi aflat într-o astfel de situație.

Astfel fiind, instanța de recurs constată că B. nu a depășit/ încălcat limitele legale ale competenței conferite de legiuitor, prin O.G. nr. 137/2000, acestei autorități administrative autonome, scopul fundamental al înființării sale fiind investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare.

În concluzie, instanța de recurs constată că Hotărârea nr. 122/2013 este legală, autoritatea administrativă recurentă reținând în mod judicios că recurenta-pârâtă nu a beneficiat de un tratament diferit, deși se afla într-o situație specială/ diferită, ceea ce a avut ca efect încălcarea dreptului său la muncă, în condițiile stabilite de lege, care impuneau un tratament diferit, fără să existe o justificare obiectivă și rezonabilă.

Apărările reclamatei se impun a fi respinse întrucât din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu a rezultat că recurentei-pârâte i s-au păstrat același post deținut anterior, concordant în ceea ce privește locul și felul muncii, respectiv aceleași condiții de muncă echivalente cu cele anterioare intrării în concediul pentru creșterea copilului, inclusiv în ceea ce privește farmaciile arondate, ci dimpotrivă, acestea au fost schimbate în sens nefavorabil pârâtei, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, care să fie dovedită în cauză.

De asemenea, astfel cum s-a reținut și anterior, aceasta, urmare a atitudinii de a nu da curs tuturor modificărilor contractului de muncă și actului adițional impuse de reclamantă după revenirea din concediul pentru creșterea copilului, a fost sancționată, însă sancțiunile nu au fost menținute în controlul de legalitate exercitat de instanțele judecătorești competente, ceea ce întărește concluzia instanței de recurs.

De altfel, problema de drept privind discriminarea persoanelor care beneficiază de un tratament diferit, având în vedere statutul de femeie aflată în situația legală de protecție post-concediu de creștere a copilului, a fost analizată și în alte cauze asemănătoare, constatându-se că există o jurisprudență constantă în sensul soluției instanței de recurs (exemplu: Deciziile Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 3177/2015, nr. 4671/2014).

Față de toate considerentele expuse, rejudecând cauza, va fi respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, actul administrativ atacat fiind legal și temeinic.

În concluzie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursurile, va modifica sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de B. și de C. împotriva sentinței nr. 799 din 10 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2016.