Secțiunea a treia Cerere nr. 26036/03 prezentată de Ionuț Mihai MATEI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 iulie 2003, având în vedere decizia Curții de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, astfel cum permite art. 29 alineatul (3) din convenție, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul s-a născut în 1971 și este rezident în București. El este judecător la tribunalul de apel din București. Guvernul român ( Ministerul Justiției și l-a condamnat pe acesta din urmă să plătească reclamantului 41 154 441 de lei românești (ROL) ca diferență de salarizare pentru perioada cuprinsă între ianuarie și noiembrie 2002. Hotărârea a fost confirmată printr-o hotărâre din 28 februarie 2003 a instanței judecătorești de la București, finalizată la 21 martie 2003, care a respins recursul Ministerului. Printr-o scrisoare din 26 martie 2003, reclamantul a solicitat Ministerului de Justiție să execute hotărârea din 11 noiembrie 2002. El a precizat în scrisoarea sa că, în cazul unui refuz de executare, ar depune o plângere penală împotriva persoanelor responsabile, ar sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului și, dacă este cazul, ar adresa, de asemenea, un aprod al justiției. În formularul său de cerere trimis Curții la 2 iulie 2003, reclamantul a precizat că nu a primit niciun răspuns scris și oficial El susținea că aceaceasta a fost ceea ce s-a întâmplat, în măsura în care nu primise de la minister plata sumei integrale la care acesta fusese condamnat printr-o hotărâre. În partea referitoare la obiectul cererii sale, el a adresat pentru prejudiciul material plata, în echivalent euro, a sumei menționate în hotărârea La 18 august 2003, grefa a înregistrat cererea și l-a informat pe reclamant că îi aparține în mod spontan Curții cu privire la orice desfășurare ulterioară a cauzei sale. La 3 septembrie 2003 și la 9 iunie 2004, reclamantul a solicitat grefei informații cu privire la stadiul procedurii, dar nu a furnizat niciun element suplimentar. La 24 martie 2008, în urma comunicării cererii adresate guvernului, acesta a informat grefa că reclamantul primise valoarea diferenței salariale prevăzute de hotărârea din 11 noiembrie 2002, astfel cum a fost confirmată prin hotărârea din 28 februarie 2003, în trei tranșe, în mai 2003, în iunie 2003 și, respectiv, în noiembrie 2003. Guvernul a furnizat în acest sens două scrisori din 17 și 19 martie 2008 prin care Ministerul Justiției și Departamentul Economic al Departamentului de Justiție din București specificau, ca răspuns la cererea sa de informații, că reclamantul a încasat următoarele venituri brute: 2 649 noi lei românești (RON) în mai 2003, 987 RON în iunie 2003 și 2 675 RON în noiembrie 2003. Guvernul a transmis, de asemenea, la grefa copii ale fișelor de plată state de plată aferente plăților respective. În observațiile sale transmise la 24 aprilie 2008 ca răspuns la observațiile guvernului, reclamantul nu contestă primirea sumelor în cauză, dar consideră că nu s-a dovedit în niciun fel că Ö Õ a fost vorba de plata integrală a sumei prevăzute de hotărârea din 11 noiembrie 2002. El consideră că, potrivit calculelor sale, Ministerul a omis să-i plătească 68 661 ROL. GRIFS În formularul său de cerere, reclamantul susținea că executarea hotărârii din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului departamental din București încălcase dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 1 din convenție, precum și dreptul său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În observațiile sale ca răspuns la cele ale guvernului, el se plângea de executarea hotărârii în cauză, pe care el o considera tardivă și incompletă. De asemenea, în formularul de rejudecare, la Plângerile reclamantului se referă la neexecutarea hotărârii din 11 noiembrie 2002 a tribunalului departamental din București. Articolele invocate sunt astfel exprimate art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau de orice altă natură, originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită din lipsă de calitate de victimă a reclamantului, în măsura în care hotărârea din 11 noiembrie 2002, care a devenit definitivă la 28 februarie 2003, a fost executată de către autorități într-un mod integral și în întregime, astfel încât reclamantul a primit suma în cauză în trei etape. tranșe, prima care a fost plătită în mai 2003 și ultima în noiembrie 2003 guvernul reamintește, de asemenea, că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă apare în toate etapele procedurii în temeiul convenției și invită Curtea să rețină că, în speță, nu are calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție. În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, reclamantul consideră că a treia tranșă din suma în cauză poate fi considerată victimă, deoarece a fost plătită după sesizarea Curții și, în orice caz, cu o întârziere de aproximativ opt luni, calculată începând cu luna martie 2003. Acesta adaugă că un reclamant nu își poate pierde calitatea de victimă în sensul articolului 34 din convenție decât în măsura în care autoritățile naționale au recunoscut încălcarea prin intermediul unei hotărâri judecătorești adecvate și suficiente. În ceea ce privește sumele primite, el a imputat că sunt venituri brute, în timp ce a avut dreptul, în temeiul hotărârii din 11 noiembrie 2002, de a primi o sumă netă din deget. Potrivit calculelor sale și ținând cont de acest element, ar fi trebuit să primească încă 68 661 ROL. El insistă asupra faptului că nu a demonstrat plata integrală a sumei stabilite de hotărârea în cauză. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, de către La art. 34, se referă la persoana direct vizată de actul sau de omisiune, la existența unei încălcări a cerințelor Convenției, chiar și în absența unui prejudiciu. Pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victima unei încălcări, trebuie nu numai să aibă calitatea de victimă în momentul depunerii cererii, ci și ca aceasta să rămână în cursul procedurii în fața Curții Stoicescu c. România (revizuire), nr 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004). Aceasta arată că obiectul cererii, astfel cum a fost introdus la 2 iulie 2003 de către reclamant, a fost la data de executare a hotărârii din 11 noiembrie 2002 a tribunalului departamental din București, confirmat prin hotărârea definitivă din 28 februarie 2003 a instanței judecătorești din București. În virtutea acestei hotărâri, Ministerul Justiției era obligat să plătească reclamantului 41 154 441 ROL ca diferență de salarizare pentru perioada ianuarie-noiembrie 2002. Curtea constată că, din documentele și informațiile furnizate de guvern, reclamantul a încasat în acest scop următoarele venituri brute: 2 649 RON în mai 2003, 1 987 RON în iunie 2003 și 2 675 RON în noiembrie 2003, reprezentând o sumă totală de 7 311 RON, echivalentul a 73 000 000 ROL. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea din 11 noiembrie 2002 a fost executată pe deplin în noiembrie 2003, adică în momentul plății ultimei tranșe a creanței. Având în vedere jurisprudența sa, Curtea nu poate subscrie la hotărârea reclamantului potrivit căreia această ultimă tranșă i-ar fi fost plătită cu întârziere (a se vedea, a contrao, printre multe altele, Shmalko c. Ucraina , n 60750/00, § 46 și 57, 20 iulie 2004 Ptachko c. Ucraina , n 6974/04, § 18 și 21, 20 decembrie 2007). În măsura în care reclamantul susține că, potrivit calculelor sale, ar fi trebuit să i se plătească din nou 68 661 ROL, Curtea constată că abia la 24 aprilie 2008, în momentul transmiterii observațiilor sale ca răspuns la observațiile guvernului, pe care reclamantul le-a invocat acest punct. În orice caz, presupunând chiar că a fost vorba de o eroare de calcul, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, din înscrisurile din dosar nu reiese că reclamantul le-a semnalat o astfel de eroare. Având în vedere cele de mai sus și recunoscând că reclamantul a putut pretinde că este victimă în momentul depunerii cererii, Curtea consideră totuși că acesta nu mai poate face acest lucru. În plus, comportamentul său, și anume omisiunea de a aduce plățile menționate anterior la cunoștința Curții, pune la îndoială buna sa credință cu privire la obligația de a o informa în mod spontan pe aceasta din urmă cu privire la orice dezvoltare importantă în cauză, cerință care i-a fost amintită la 18 august 2003 în momentul înregistrării cererii (a se vedea mutatis mutandis Amzuța c. România (dec.), nr. 20214/02, 28 septembrie 2006 Kivu c. România (dec.), nr. 75542/01, 10 aprilie 2007). Prin urmare, Curtea consideră că nu se justifică continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. În plus, niciun motiv întemeiat pe respectarea drepturilor omului garantate de Convenție sau a protocoalelor sale nu impune continuarea acestei examinări [art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție]. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
26036/03
présentée par Ionuț Mihai MATEI
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 9 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 juillet 2003,
Vu la décision de la Cour d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est né en 1971 et réside à Bucarest. Il est juge à la cour d’appel de Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
Par un jugement du 11 novembre 2002, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à une action introduite par le requérant contre le ministère de la Justice («
le Ministère
») et condamna ce dernier à verser au requérant 41
154
441 anciens lei roumains (ROL) à titre de différence de salaire pour la période comprise entre janvier et novembre 2002. Le jugement fut confirmé par un arrêt du 28 février 2003 de la cour d’appel de Bucarest, finalisé le 21 mars 2003, qui rejeta le recours du Ministère.
Par une lettre du 26 mars 2003, le requérant demanda au Ministère d’exécuter le jugement du 11 novembre 2002. Il précisait dans sa lettre qu’en cas de refus d’exécution, il déposerait une plainte pénale contre les personnes responsables, saisirait la Cour européenne des droits de l’homme et, le cas échéant, s’adresserait également à un huissier de justice.
Dans son formulaire de requête envoyé à la Cour le 2 juillet 2003, le requérant précisa n’avoir reçu «
aucune réponse écrite et officielle
» à sa demande du 26 mars 2003 et avoir appris d’une manière non-officielle que «
le ministère de la Justice n’avait pas l’intention d’exécuter exactement et intégralement la décision judiciaire
». Il alléguait que c’était ce qui s’était passé, dans la mesure où il n’avait pas reçu de la part du Ministère «
le paiement de la somme intégrale à laquelle celui-ci avait été condamné par une décision judiciaire
». Dans la partie concernant l’objet de sa requête, il demanda au titre du dommage matériel «
le paiement, en équivalent euros, de la somme mentionnée dans la décision judiciaire
».
Le 18 août 2003, le greffe enregistra la requête et fit savoir au requérant qu’il lui appartenait d’informer spontanément la Cour de tout déroulement ultérieur relatif à son affaire.
Le 3 septembre 2003 et le 9 juin 2004, le requérant demanda au greffe des renseignements sur le stade de la procédure, mais ne fournit aucun élément supplémentaire.
Le 24 mars 2008, à la suite de la communication de la requête au Gouvernement, celui-ci informa le greffe que le requérant avait reçu le montant de la différence des salaires prescrit par le jugement du 11
novembre 2002, tel que confirmé par l’arrêt du 28 février 2003, en
trois tranches, respectivement en mai 2003, en juin 2003 et en
novembre 2003. Le Gouvernement fournit en ce sens deux lettres des 17 et 19 mars 2008 par lesquelles le ministère de la Justice et le département économique du tribunal départemental de Bucarest précisaient, en réponse à sa demande de renseignements, que le requérant avait encaissé les revenus bruts suivants
: 2
649 nouveaux lei roumains (RON) en mai 2003,
1
987 RON en juin 2003 et 2
675 RON en novembre 2003. Le Gouvernement transmit également au greffe les copies des fiches de paiement
(«
state de plată
»)
afférentes aux versements respectifs.
Dans ses observations transmises le 24 avril 2008 en réponse à celles du Gouvernement, le requérant ne conteste pas avoir reçu les sommes en question, mais considère que le Gouvernement n’a aucunement prouvé qu’il s’agissait du paiement intégral du montant prévu par le jugement du 11
novembre 2002. Il estime que, selon ses calculs, le Ministère a omis de lui verser 68
1.
Dans son formulaire de requête, le requérant alléguait que l’inexécution du jugement du 11 novembre 2002 du tribunal départemental de Bucarest avait enfreint son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, il se plaignait de l’exécution du jugement en question, qu’il jugeait tardive et incomplète.
2.
Toujours dans le formulaire de requête, l’intéressé estimait en outre avoir subi une discrimination par rapport à d’autres créanciers, dans la mesure où son débiteur était une institution publique et où l’exécution de la décision judiciaire en question dépendait des fonds budgétaires. Il invoquait en ce sens l’article 14 de la Convention.
Les griefs du requérant portent sur la non-exécution du jugement du 11
novembre 2002 du tribunal départemental de Bucarest. Les articles invoqués sont ainsi libellés
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement excipe de l’absence de qualité de victime du requérant, dans la mesure où le jugement du 11 novembre 2002, devenu définitif le 28
février 2003, a été exécuté promptement et d’une manière intégrale par les autorités. Le requérant a ainsi reçu la somme en question en trois
tranches, la première ayant été versée en mai 2003 et la dernière en novembre 2003. Le Gouvernement rappelle également que la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention et invite la Cour à retenir qu’en l’espèce l’intéressé n’a pas la qualité de victime au sens de l’article 34 de celle-ci.
Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, le requérant estime qu’il peut se prétendre victime puisque la troisième tranche de la somme en question lui a été versée après la saisine de la Cour et en tout état de cause avec un retard d’environ huit mois, calculés à partir du mois de mars 2003. Il ajoute qu’un requérant ne saurait perdre sa qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention que dans la mesure où les autorités nationales ont reconnu la violation par la voie d’une décision judiciaire «
adéquate et suffisante
» et ont fourni une réparation à l’intéressé. Concernant les sommes reçues, il allègue qu’il s’agissait des revenus bruts, alors qu’il avait le droit, en vertu du jugement du 11 novembre 2002, de se voir verser une somme nette d’impôts. Selon ses calculs et en tenant compte de cet élément, il aurait dû recevoir encore 68
661 ROL. Il insiste sur le fait que le Gouvernement n’a pas prouvé le paiement intégral de la somme fixée par le jugement en question.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, par «
victime
» l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice. Pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, il faut non seulement qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais aussi que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour
(
Stoicescu c. Roumanie
(révision), n
o
31551/96, §
55, 21 septembre 2004).
Elle relève que l’objet de la requête, telle qu’introduite le 2 juillet 2003 par le requérant, était l’inexécution du jugement du 11 novembre 2002 du tribunal départemental de Bucarest, confirmé par l’arrêt définitif du 28
février 2003 de la cour d’appel de Bucarest. En vertu de ce jugement, le ministère de la Justice était obligé de verser au requérant 41
154
441 ROL à titre de différence de salaire pour la période comprise entre janvier et novembre 2002.
La Cour note qu’il ressort des documents et informations fournis par le Gouvernement que le requérant a encaissé à ce titre les revenus bruts suivants
: 2
649 RON en mai 2003, 1
987 RON en juin 2003 et 2
675 RON en novembre 2003, soit une somme totale de 7
311 RON, l’équivalent de 73
000
La Cour estime dès lors que le jugement du 11 novembre 2002 a été complètement exécuté en novembre 2003, c’est-à-dire lors du paiement de la dernière tranche de la créance. Compte tenu de sa jurisprudence, la Cour ne saurait souscrire à l’affirmation du requérant selon laquelle cette dernière tranche lui aurait été versée tardivement (voir,
a contrario,
parmi beaucoup d’autres,
Shmalko c. Ukraine
, n
o
60750/00, §§ 46 et 57, 20 juillet 2004
;
Ptachko c. Ukraine
, n
o
6974/04, §§ 18 et 21, 20
décembre 2007).
Pour autant que le requérant allègue que, selon ses calculs, il aurait dû se voir verser encore 68
661 ROL, la Cour observe que ce n’est que le
24 avril 2008, lors de la transmission de ses observations en réponse à celles du Gouvernement, que le requérant a soulevé ce point. En tout état de cause, à supposer même qu’il se fût agi d’une erreur de calcul, l’intéressé avait la possibilité d’en informer les autorités au moment du versement des tranches en question au cours de l’année 2003. Compte tenu de ce que les autorités ont agi d’une manière diligente en l’espèce, la Cour ne doute pas qu’elles auraient également remédié à une éventuelle erreur de calcul. Or il ne ressort pas des pièces du dossier que le requérant leur ait signalé une telle erreur.
A la lumière de ce qui précède et en admettant que le requérant ait pu se prétendre victime au moment de l’introduction de la requête, la Cour estime toutefois que celui-ci ne pourrait plus le faire à présent. De surcroît, son comportement, à savoir l’omission de porter les paiements susmentionnés à la connaissance de la Cour, jette un doute sur sa bonne foi au regard de l’obligation d’informer spontanément celle-ci de tout développement important dans l’affaire, exigence qui lui avait été rappelée le 18 août 2003 lors de l’enregistrement de la requête
(voir,
mutatis mutandis
,
Amzuță c.
Roumanie
(déc.), n
o
20214/02, 28 septembre 2006
;
Kivu c. Roumanie
(déc.), n
o
75542/01, 10 avril 2007).
Dès lors, la Cour estime qu’il ne se justifie pas de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c) de la Convention). En outre, aucun motif tiré du respect des droits de l’homme garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige de poursuivre cet examen (article 37 § 1 c)
in
fine
de la Convention).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président