A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1944/07 prezentate de Coca GHERGHESCU împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Antonella Mularoni, președinte, Françoise Tulkens, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Ișil Karakaș, judecători; și a lui Sally Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 aprilie 2007, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât în temeiul articolului 49 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul de procedură, după ce a intenționat să o soluționeze, pronunță următoarea decizie în fața recurentei, Coca Gherghescu, este un resortisant român, născut în 1968 și rezident în Judet Dambovita. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 august 2001, recurenta a introdus la Tribunalul de Primă Instanță din Petrosani o acțiune în căutarea paternității împotriva P., de naționalitate belgiană și cu reședința la Anvers, pentru a stabili paternitatea acestuia cu privire la fiica sa minoră, I, și pentru a obține o pensie alimentară. La 4 noiembrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță a recunoscut paternitatea P. și a stabilit o pensie alimentară în beneficiul I.P. n Prin hotărârea din 14 aprilie 2003, tribunalul din Hunedoara, hotărând în apel, a modificat parțial hotărârea atacată în sensul că reducea cuantumul pensiei alimentare la 210 EUR pe lună până la majoritatea minorei. Deoarece nu s-a formulat nicio acțiune împotriva acestei decizii, aceasta a devenit definitivă și irevocabilă. La 12 octombrie 2003, recurenta a scris președintelui Tribunalului de Primă Instanță din Petrosani și a invitat-o să facă demersurile necesare pentru recunoașterea în Belgia a hotărârii din 4 noiembrie 2002. octombrie 1980 între România și Belgia privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia obligațiilor de întreținere. La 27 octombrie 2003, tribunalul de primă instanță din Petrosani a transmis Ministerului Justiției din Belgia o cerere din partea recurentei de a obține asistență judiciară pentru procedura de exequatur a hotărârii române. La 7 noiembrie 2003, Ministerul Justiției din România a transmis Ministerului Justiției din Belgia cererea de exequatur. La 8 decembrie 2003, a comunicat Ministerului Justiției din Belgia, la cererea acestuia din urmă, adresa poștală. Printr-o scrisoare din 23 decembrie 2003, Serviciul Public Federal de Justiție, adresată biroului de asistență judiciară, a solicitat numirea unui avocat din oficiu. La 30 decembrie 2003, biroul de asistență judiciară la mai multe informații, pe care l-a desemnat Me C. La 17 februarie 2004, Serviciul Public Federal de Justiție a informat Ministerul Justiției din România că a fost desemnat un avocat pentru a asista reclamanta și a indicat datele de contact ale acesteia. La 27 septembrie 2004, Ministerul Justiției din România a solicitat informații cu privire la situația cazului. În februarie 2006, când nu a primit niciun răspuns oficial în urma demersurilor sale, recurenta a decis să se deplaseze singură în Belgia la 28 februarie 2006. În decembrie 2003 a fost desemnat un avocat din oficiu și i s-a prezentat cazul. În acest caz, reclamanta a luat imediat legătura cu avocatul care i-a comunicat că nu a întreprins nicio acțiune în dosar, deoarece aștepta o reacție din partea sa. La 4 martie 2006, avocatul a precizat recurentei că dosarul nu fusese încă introdus din cauza existenței unor probleme legate de limba monedelor comunicate și de traducerea acestora în olandeză, precum și din cauza întrebărilor privind dreptul recurentei de a beneficia de ajutor judiciar, ceea ce nu a fost clar în conformitate cu art. 11 alineatul (1) din Convenția dintre România și Belgia privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie de obligații de menținere. La 11 martie 2006, avocatul a solicitat recurentei să plătească 52 de euro pentru taxa de înregistrare. Recurenta s-a dus la tribunalul în care a aflat că dosarul său fusese introdus. La 24 aprilie 2006, tribunalul a pronunțat o hotărâre interlocutorie (solicitând anumite înscrisuri), iar cauza a fost amânată la 21 septembrie 2006. La 11 iulie 2006, Serviciul Public Federal al Justiției i-a comunicat avocatului că a transmis unul dintre scrisorile sale autorităților române și că nu a transmis nici o piesă instanței judecătorești. La 10 august 2006, autoritățile române au transmis Serviciului Public Federal al Justiției o copie a hotărârii Tribunalului din Hunedoara din 14 aprilie 2003, în România și în olandeză, o copie a cererii prezentate de reclamantă în fața Tribunalului de Primă Instanță din Petrosani (în română și olandeză), precum și o declarație de sosire în Belgia a reclamantei, în română și engleză. La 8 septembrie 2006, Serviciul Public Federal al Justiției a transmis avocatului C. documentele comunicate de autoritățile române. La 6 octombrie 2006, autoritățile române au transmis Serviciului Public Federal al Justiției (cu o copie la l'avocat) noi documente. printr-o hotărâre din 19 octombrie 2006, Tribunalul de Primă Instanță a consimțit la hotărârea românească. La 8 noiembrie 2006, Serviciul Public Federal al Justiției a comunicat omologului său român hotărârea de exequatur, solicitându-i să o predea reclamantei. În octombrie 2006, a fost urmată aceeași procedură privind o altă decizie de justiție românească care majora pensia alimentară la 250 EUR pe lună, dar, până în prezent, nu a primit încă un răspuns din partea autorităților belgiene. Recurenta a solicitat unui aprod judecătoresc să asiste pentru a pune în aplicare decizia din 19 octombrie 2006 și pentru a obține plata sumei de 14 220 EUR datorate de P. de la 22 august 2001 pe care, potrivit recurentei, acesta refuză să o plătească. La 30 ianuarie 2007, Serviciul Public Federal al Justiției a trimis o scrisoare omologului său român prin care i s-a comunicat că avocatul ladic a informat recurenta că trebuie să contacteze un aprod al justiției din Belgia pentru a executa hotărârea din 19 octombrie 2006. De asemenea, el a raportat că, având în vedere stadiul procedurii, el va interveni mai mult în aceasta și a intervenit. La 12 martie 2007, autoritățile române au trimis o scrisoare Serviciului Public Federal al Justiției prin care solicita informații cu privire la ajutorul juridic pe care recurenta l-ar putea obține în cadrul monitorizării dosarului său, la aplicarea articolului 12 din Convenția bilaterală și la o copie oficială a hotărârii din 19 octombrie 2006. Serviciul Public Federal al Justiției a transmis o copie a acestei cereri avocatului C; dar acesta a indicat că nu mai dorește să intervină în acest dosar. La 5 octombrie 2007, Serviciul Public Federal al Justiției a invitat reclamanta să se adreseze grefei tribunalului din Luxemburg pentru a obține o copie a hotărârii solicitate. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, având în vedere faptul că dosarul cu privire la exequatur al hotărârii românești a fost pus în standby timp de doi ani de către autoritățile belgiene și de către avocatul desemnat din oficiu, fără ca acestea să inițieze procedura în fața instanței belgiene competente. Invocând art. 8 din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții de familie, deoarece autoritățile belgiene au amânat o relație între tatăl fiicei sale și aceasta, chiar dacă această relație avea, în schimb, un aspect financiar. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge de o discriminare pe motive de naționalitate, deoarece tatăl d.I. ar plăti deja o pensie alimentară pentru un alt copil de naționalitate belgiană, în timp ce în cazul reclamantei executarea obligației de întreținere a făcut obiectul unui blocaj din partea autorităților belgiene. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, având în vedere faptul că dosarul privind exequatur al hotărârii române a fost pus în standby timp de doi ani de către autoritățile belgiene și de către avocatul desemnat din oficiu, fără ca acestea să inițieze procedura în fața instanței belgiene competente. Aceasta se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, a cărei parte relevantă o deține Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul subliniază că autoritățile belgiene s-au îndeplinit într-un termen rezonabil pentru toate sarcinile inerente acestui tip de dosar. Termenul de aproximativ doi ani dintre depunerea cererii de exequatur de către autoritățile române și introducerea procedurii de către avocat belgian poate fi explicat prin faptul că nici reclamanta, nici consiliul său nu par să fie puse în contact, fie direct sau indirect. Se pare că fiecare dintre noi a așteptat un semn de la celălalt. Convenția dintre Belgia și România privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie de obligații de întreținere din 30 octombrie 1979 și Convenția privind asistența juridică reciprocă în materie civilă și comercială din 3 octombrie 1975 n În cazul în care cererile de asistență judiciară pot fi transmise direct între aceste ministere, ceea ce s-a făcut în speță și în timp util, aceasta nu se aplică autorităților belgiene d martie 2006, nici de către reclamantă, nici de către consiliul său, nici de către autoritățile române ale oricărei probleme sau absențe normale de reacție a oricăreia dintre părți. Recurenta susține că nu este conștientă de motivul pentru care avocatul belgian nu a inițiat procedura înainte de a se deplasa în Belgia. Problema privind traducerea anumitor înscrisuri a apărut mai târziu atunci când a fost dovedit că o lege prevedea că numai olandezul putea fi utilizat în fața instanței judecătorești din Belgia. Recurenta susține că datele de contact ale avocatului belgian nu au fost incluse în niciun document trimis de autoritățile belgiene și române. În opinia sa, niciuna dintre documentele suplimentare solicitate de instanța de judecată la data de 29 iunie 2006 nu a fost necesară, dacă informația conform căreia avocatul belgian a depus toate înscrisurile în posesia sa la data de 13 Martie 2006 a fost corectă. Tribunalul de Mare Instanță din Petrosani a trimis un dosar complet. Cererea trimisă unui aprod al justiției la Anvers în 2007 nu a primit nici un răspuns, iar Ministerul Justiției din România nu a obținut încă o copie oficială a hotărârii din 19 octombrie 2006. Curtea reamintește jurisprudența sa cu privire la art. 6 alin. (3) lit. (c), care ar putea fi aplicată prin analogie în speță, potrivit căreia un stat nu se poate considera ca fiind exonerat de obligațiile sale prin simpla desemnare a unui avocat din oficiu; trebuie totuși să se asigure că acesta din urmă își desfășoară în mod corespunzător sarcina. Cu toate acestea, nu trebuie să se considere că orice defecțiune din partea avocatului desemnat ar fi suficientă pentru a-și asuma răspunderea națională. , Hotărârea din 21 aprilie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998-II, § 42 și Czekalla c. Portugalia, n 38830/97, EHR 2002-VIII, § 60). În prezenta cauză, Curtea constată că, în octombrie și noiembrie 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Petrosani și Ministerul Justiției din România au transmis Ministerului Justiției din Belgia o cerere a recurentei de a obține asistența judiciară și, respectiv, cererea de exequatur a hotărârii române. Deja, la 23 decembrie 2003, Serviciul Public Federal de Justiție, la biroul de asistență judiciară, în legătură cu o cerere de desemnare a unui avocat din oficiu. În decembrie 2003, biroul de asistență judiciară a informat Serviciul public federal de justiție pe care l-a desemnat dl C. La 17 februarie 2004, acesta a informat Ministerul Justiției din România că a fost desemnat un avocat pentru a asista recurenta și a indicat datele de contact ale acesteia. În cazul în care, începând cu această ultimă dată și până în februarie 2006, în cazul în care recurenta a vizitat Belgia sau chiar în martie 2006, în momentul în care a fost introdusă cauza în fața instanței judecătorești da Curtea subliniază că procedura în litigiu se încadrează în domeniul civil și nu penal, așa cum s-a întâmplat în cauzele Daud Czekalla Mai sus. Principiile consacrate de Curte în aceste cauze nu se aplică cu aceeași rigurozitate într-o cauză în care libertatea unei persoane se afla în joc și într-o cauză de drept civil, în care buna desfășurare a procedurii revine în mare parte diligenței părților. Cu toate acestea, în speță, din dosar reiese că autoritățile belgiene nu au demonstrat nicio deficiență sau pasivitate în îndeplinirea sarcinilor care le revin în scopul de a avansa procedura de exequatur. În cazul în care a avut loc o deficiență sau o pasivitate, acestea par să fie mai degrabă cauza recurentei și a avocatului care nu au putut comunica pentru a se consulta cu privire la stadiul procedurii sau chiar cu autoritățile române care par să nu fi transmis recurentei datele de contact ale avocatului desemnat din oficiu. Într-adevăr, recurenta susține că a aflat această desemnare odată ce a mers în Belgia. În ceea ce privește restul afirmațiilor formulate de recurentă, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să le cunoască, Curtea nu a identificat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție. În consecință, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Antonella Mularoni Președinte
de la requête n
o
19444/07
présentée par Coca GHERGHESCU
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Antonella Mularoni,
présidente,
Françoise Tulkens,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 avril 2007,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur au titre de l’article 49 § 3 a) du Règlement de la Cour,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Coca Gherghescu, est une ressortissante roumaine, née en 1968 et résidant à Judet Dambovita.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 août 2001, la requérante introduisit auprès du tribunal de première instance de Petrosani une action en recherche de paternité contre P., de nationalité belge et résidant à Anvers, afin d’établir la paternité de celui-ci à l’égard de sa fille mineure, I, et d’obtenir une pension alimentaire.
Le 4 novembre 2002, le tribunal de première instance reconnut la paternité de P. et fixa une pension alimentaire au bénéfice d’I.
Par un jugement du 14 avril 2003, le tribunal de Hunedoara, statuant en appel, modifia partiellement le jugement attaqué en ce qu’il diminuait le montant de la pension alimentaire à 210 euros (EUR) par mois jusqu’à la majorité de la mineure. Aucun recours n’ayant été exercé contre cette décision, celle-ci devint définitive et irrévocable.
Le 12 octobre 2003, la requérante écrivit au président du tribunal de première instance de Petrosani et l’invita à effectuer les démarches nécessaires pour la reconnaissance en Belgique du jugement du 4 novembre 2002. Elle tentait d’obtenir l’exequatur de ce jugement concernant l’exécution de l’obligation alimentaire, en vertu de la convention du 17
octobre 1980 entre la Roumanie et la Belgique sur la reconnaissance et l’exécution des jugements en matière d’obligations alimentaires.
Le 27 octobre 2003, le tribunal de première instance de Petrosani transmit au ministère de la Justice de Belgique une demande de la requérante visant à obtenir l’assistance judiciaire pour la procédure d’exequatur du jugement roumain.
Le 7 novembre 2003, le ministère de la Justice de Roumanie transmit au ministère de la Justice de Belgique la demande d’exequatur. Le 8 décembre 2003, il communiqua au ministère de la Justice belge, à la demande de ce dernier, son adresse postale.
Par une lettre du 23 décembre 2003, le Service public fédéral de la Justice adressa au bureau d’aide judiciaire d’Anvers une demande pour la désignation d’un avocat d’office. Le 30 décembre 2003, le bureau d’aide judiciaire l’informa qu’il avait désigné Me C.
Le 17 février 2004, le Service public fédéral de la Justice informa le ministère roumain de la Justice qu’un avocat avait été désigné pour assister la requérante et indiqua les coordonnées de celui-ci.
Le 27
septembre 2004, le ministère roumain de la Justice sollicita des informations concernant l’état du dossier.
En février 2006, n’ayant reçu aucune réponse officielle suite à ses démarches, la requérante décida de se rendre elle-même en Belgique le 28
février 2006. Là, elle apprit qu’un avocat d’office lui avait été désigné en décembre 2003 et que le dossier lui avait été remis. La requérante prit immédiatement contact avec cet avocat qui lui signala qu’il n’avait entrepris aucune action dans le dossier car il attendait une réaction de sa part.
Le 4 mars 2006, l’avocat précisa à la requérante que le dossier n’avait pas encore été introduit en raison de l’existence de problèmes liés à la langue des pièces communiquées et à leur traduction en néerlandais, ainsi qu’en raison de ses interrogations sur le droit de la requérante à bénéficier de l’aide judiciaire, ce qui n’était pas clair d’après l’article 11 § 1 de la convention entre la Roumanie et la Belgique relative à la reconnaissance et l’exécution des jugements en matière d’obligations de maintien.
Le 11 mars 2006, l’avocat demanda à la requérante de payer 52 euros pour la taxe d’enregistrement. La requérante se rendit au tribunal où elle apprit que son dossier avait été introduit. L’affaire fut plaidée devant la chambre du conseil le 24 avril 2006. Le 29 juin 2006, le tribunal rendit un jugement interlocutoire (demandant certaines pièces) et l’affaire fut ajournée au 21 septembre 2006.
Le 11 juillet 2006, le Service public fédéral de la Justice signala à l’avocat avoir transmis un de ses courriers aux autorités roumaines et n’avoir transmis aucune pièce au tribunal d’Anvers.
Le 10 août 2006, les autorités roumaines transmirent au Service public fédéral de la Justice une copie de la décision du tribunal de Hunedoara du 14 avril 2003, en roumain et en néerlandais, une copie de la requête introduite par la requérante devant le tribunal de première instance de Petrosani (en roumain et en néerlandais) ainsi qu’une déclaration d’arrivée en Belgique de la requérante, en roumain et anglais.
Le 8 septembre 2006, le Service public fédéral de la Justice transmit à l’avocat C. les pièces communiquées par les autorités roumaines.
Le 6 octobre 2006, les autorités roumaines transmirent au Service public fédéral de la Justice (avec copie à l’avocat) de nouvelles pièces.
Par un arrêt du 19 octobre 2006, le tribunal de première instance accorda l’exequatur au jugement roumain.
Le 8 novembre 2006, le Service public fédéral de la Justice communiqua à son homologue roumain le jugement d’exequatur en lui demandant de le remettre à la requérante.
En octobre 2006, la même procédure fut suivie concernant une autre décision de justice roumaine majorant la pension alimentaire à 250 EUR par mois mais, à ce jour, il n’y eut pas encore de réponse de la part des autorités belges.
La requérante demanda à un huissier de justice de l’assister afin de faire exécuter la décision du 19 octobre 2006 et obtenir le paiement de la somme de 14
220 EUR due par P. depuis le 22 août 2001 que, selon la requérante, celui-ci refuse de payer.
Le 30 janvier 2007, le Service public fédéral de la Justice adressa un courrier à son homologue roumain lui signalant que l’avocat l’avait informé que la requérante devait contacter un huissier de justice en Belgique afin de procéder à l’exécution du jugement du 19 octobre 2006. Il signala également qu’au vu de l’état de la procédure, il n’interviendrait plus dans celle-ci et clôtura son intervention.
Le 12 mars 2007, les autorités roumaines adressèrent un courrier au Service public fédéral de la Justice demandant des informations quant à l’aide légale que la requérante pourrait obtenir dans le cadre du suivi de son dossier, l’application de l’article 12 de la Convention bilatérale et une copie officielle du jugement du 19 octobre 2006.
Le Service public fédéral de la Justice transmit copie de cette demande à l’avocat C
; mais celui-ci signala ne plus vouloir intervenir dans ce dossier.
Le 5 octobre 2007, le Service public fédéral de la Justice invita la requérante à s’adresser au greffe du tribunal d’Anvers pour obtenir copie du jugement demandé.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable, en raison du fait que le dossier concernant l’exequatur du jugement roumain la concernant a été mis en veille pendant deux ans par les autorités belges et l’avocat désigné d’office, sans que ceux-ci entament la procédure devant le tribunal belge compétent.
Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit au respect de la vie familiale, car les autorités belges ont différé une relation entre le père de sa fille et celle-ci, même si cette relation revêtait en l’occurrence un aspect financier.
Invoquant l’article 14 de la Convention, la requérante se plaint d’une discrimination fondée sur la nationalité, car le père d’I. paierait déjà une pension alimentaire pour un autre enfant de nationalité belge alors que dans le cas de la requérante l’exécution de l’obligation alimentaire a fait l’objet d’un blocage de la part des autorités belges.
La requérante allègue une violation de son droit à un procès équitable, en raison du fait que le dossier concernant l’exequatur du jugement roumain la concernant a été mis en veille pendant deux ans par les autorités belges et l’avocat désigné d’office, sans que ceux-ci entament la procédure devant le tribunal belge compétent. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement souligne que les autorités belges se sont acquittées dans un délai raisonnable de toutes les tâches inhérentes à ce genre de dossier. Le délai d’environ deux ans qui s’est écoulé entre l’introduction de la demande d’exéquatur par les autorités roumaines et l’introduction de la procédure par l’avocat belge peut s’expliquer par le fait que ni la requérante ni son conseil ne semblent s’être mis en contact, que ce soit directement ou indirectement. Chacun semble avoir attendu un signe de l’autre. La Convention entre la Belgique et la Roumanie sur la reconnaissance et l’exécution des décisions judiciaires en matière d’obligations alimentaires du 30 octobre 1979 et celle relative à l’entraide judiciaire en matière civile et commerciale du 3 octobre 1975 n’établissent nullement une liste précise de devoirs qu’il appartiendrait aux ministères de la Justice concernés de remplir.
Si les demandes d’assistance judiciaire peuvent être transmises directement entre ces ministères, ce qui a été fait en l’espèce et en temps utile, il n’appartient pas aux autorités belges d’intervenir systématiquement dans le cadre d’une relation privée client-avocat pour «
contrôler
» les prestations effectuées. Les autorités belges n’ont été averties, avant le 29
mars 2006, ni par la requérante, ni par son conseil, ni encore par les autorités roumaines d’un quelconque problème ou d’une absence normale de réaction de l’une ou de l’autre des parties.
La requérante affirme qu’elle ignore la raison pour laquelle l’avocat belge n’a pas engagé la procédure avant qu’elle se rende en Belgique. Le problème relatif à la traduction de certaines pièces est apparu plus tard lorsqu’il s’est avéré qu’une loi prévoyait que seul le néerlandais pouvait être utilisé devant le tribunal d’Anvers.
La requérante affirme que les coordonnées de l’avocat belge ne figuraient sur aucun document envoyé par les autorités belges et roumaines.
D’après elle, aucune des pièces complémentaires sollicitées par le tribunal d’Anvers le 29 juin 2006 n’était nécessaire, si l’information selon laquelle l’avocat belge avait déposé toutes les pièces en sa possession le 13
mars 2006 était correcte. Le tribunal de grande instance de Petrosani avait envoyé un dossier complet. La demande envoyée à un huissier de justice à Anvers en 2007 n’a pas reçu de réponse et le ministère roumain de la Justice n’a toujours pas obtenu une copie officielle du jugement du 19
octobre 2006.
La Cour rappelle sa jurisprudence concernant l’article 6 § 3 c), qui pourrait être appliquée par analogie en l’espèce, selon laquelle un État ne saurait se considérer comme déchargé de ses obligations par la simple désignation d’un avocat commis d’office
; encore lui faut-il s’assurer que ce dernier s’acquitte correctement de sa tâche. Toutefois, il faut se garder de considérer que toute défaillance quelconque de la part de l’avocat désigné suffirait à engager la responsabilité étatique. L’article 6 § 3 c) n’oblige les autorités nationales compétentes à intervenir que si la carence de l’avocat d’office apparaît manifeste ou si on les en informe suffisamment de quelque autre manière (voir
Daud c. Portugal
, arrêt du 21 avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, § 42 et
Czekalla c. Portugal
, n
o
Dans la présente affaire, la Cour note qu’en octobre et novembre 2003, le tribunal de première instance de Petrosani et le ministère de la Justice de Roumanie transmirent respectivement au ministère de la Justice de Belgique une demande de la requérante visant à obtenir l’assistance judiciaire et la demande d’exequatur du jugement roumain. Déjà, le 23 décembre 2003, le Service public fédéral de la Justice adressa au bureau d’aide judiciaire d’Anvers une demande pour la désignation d’un avocat d’office. Le 30
décembre 2003, le bureau d’aide judiciaire informa le Service public fédéral de la Justice qu’il avait désigné Me C. Le 17 février 2004, il informa le ministère de la Justice de Roumanie qu’un avocat avait été désigné pour assister la requérante et indiqua les coordonnées de celui-ci.
Si, à partir de cette dernière date et jusqu’en février 2006, lorsque la requérante se rendit en Belgique, ou même en mars 2006, lorsque l’affaire fut introduite devant le tribunal d’Anvers, le dossier resta «
en veille
», les autorités belges ne sauraient, de l’avis de la Cour, se voir attribuer aucune responsabilité dans ce retard.
La Cour souligne que la procédure litigieuse relevait du domaine civil et non pénal, comme c’était le cas dans les affaires
Daud
et
Czekalla
précitées. Les principes consacrés par la Cour dans ces affaires ne sauraient s’appliquer avec la même rigueur dans une affaire où la liberté d’une personne se trouvait en jeu et dans une affaire de droit civil, dans laquelle le bon déroulement de la procédure incombe en grande partie à la diligence des parties.
Or, en l’espèce, il ressort du dossier que les autorités belges n’ont fait preuve d’aucune carence ou passivité dans l’exécution des tâches qui leur appartenaient d’effectuer afin de faire avancer la procédure d’exequatur. Si carence ou passivité eurent lieu, celles-ci semblent être plutôt le fait de la requérante et de l’avocat qui ne purent communiquer pour se concerter quant à l’état de la procédure, voire même des autorités roumaines qui semblent ne pas avoir transmis à la requérante les coordonnées de l’avocat désigné d’office. En effet, la requérante soutient qu’elle apprit cette désignation une fois qu’elle se rendit en Belgique.
Quant au reste des allégations formulées par la requérante, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour en connaître, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Antonella Mularoni
Greffière
Présidente